30.08.2019

Ce am învățat de la tipa care a pictat Peleșul?


Pe la sfârșitul lui Iulie am fost pentru prima dată la unul dintre castelele din țară pe care le mai văzusem doar din poze. Când am urcat pe drumulețul pietruit care duce spre Peleș, nu aveam cine știe ce așteptare, știam procedura: să facem poze, să râdem și eventual să vedem dacă reușim să prindem un tur pentru a vedea și interiorul castelului. Aveam telefonul descărcat, lucru ce mi-a permis să mă bucur de loc și să văd cu adevărat frumusețea castelului lui Carol (prezent și el în față, cu un pumn în șold și cu o privire care trăda neîncredere, dar nu o să vorbesc despre statuia lui). Sinaia e frumoasă, dar Peleșul e diferit în natura lui, datorită diversității de stiluri sau poate a istoriei ce-l vizează.

Castelul nu a fost însă singura surpriză de acolo. Așezată pe balustradă, o fată stătea liniștită cu ochii ațintiți asupra unei anumite părți a castelului, scanând pentru câteva secunde imaginea, urmând ca apoi să încerce să transpună treptat în culori ceea ce vedea. Nu am observat-o din prima, dar după ce m-am maimuțărit puțin pe acolo, am văzut în trecere și am rămas impresionată de ceea ce făcea. Pictura în public nu e ceva ce aș face fără un pic de anxietate, am mai desenat în parc, dar nu am ieșit niciodată să pictez efectiv într-un loc public. Gestul ei însă, mi s-a părut plin de curaj.

La coada la bilete, cei din grup m-au spus că ar fi drăguț să merg să vorbesc cu ea dacă îmi place ce face. Și chiar voiam să merg, dar îmi era rușine, rușinea aceea cum că ceea ce fac alții e mult mai bine făcut decât ce faci tu, iar dacă vorbeam cu ea îmi era un pic rușine că aveam să fiu judecată pentru că nu sunt bună la peisaje sau pictat în general. Dar ce e frica asta până la urmă? Frica e un barometru care îți arată că ești pe cale să faci ceva drăguț. 

M-am decis în cele din urmă că nu am ce pierde dacă vorbesc cu ea, așa că m-am apropiat timid începând discuția cu un simplu ”Hi!” care a început o conversație tare drăguță mai ales că e din România. A fost și ea de acord că nu trebuie să îți fie rușine cu stilul tău de artă pentru că, în definitiv, fiecare artist are propriul stil pe care îl preferă mai mult, unii sunt specializați pe portrete, alții preferă să facă schițe de modă (sună cunoscut?) peisaje sau poate vor să experimenteze și să încerce câte puțin din toate. După mai multe discuții legate fie de desen, de benzi desenate sau pur și simplu de locul în care ne aflam sau despre lucruri din viața lui Carol, nu am regretat că m-am băgat în seamă cu fata care picta. 

Am învăța de la ea că nu trebuie să îți fie rușine cu tine înșuți pentru că nu știi un lucru, poți oricând să înveți ceva nou de la o persoană străină și poți oricând să îți faci noi prieteni. Trebuie doar să ai curajul să faci primul pas sau să fi suficient de inspirat să începi o discuție și să spargi gheața, iar apoi te lași purtat de conversație pentru că cele mai bune povești și cele mai frumoase discuții se nasc din lucruri banale. Dacă nu ai curaj, nu știi niciodată ce oameni minunați poți întâlnii în viață. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Pinterest

My Reading List