03.01.2019

Urme în zăpadă


Pădurea era liniștită, vântul mai șuiera printre copacii care purtau ecouri venite parcă din alte lumi. Mi-ar fi plăcut să stau să le ascult, dar nu voiam să trec dincolo de fereastra care mă despărțea de frigul care se ascundea în spatele imaginii feerice. Era un basm în toată regula, doar că, eu  eram cea care inventa personajele ce prindeau viață în mintea mea și nicăieri altundeva. 
M-am ridicat de la birou și m-am apropiat de geamantan pentru a-mi găsi jurnalul. Voiam să desenez, dar nu aveam nimic în minte. Totul în mintea mea era la fel de alb ca zăpada de afară. Ce m-o fi făcut pe mine să merg la Brașov nu știu. Lucrurile fetelor erau înșirate prin toată camera, de la șosete aruncate pe jos până la resturi de cutii și o perie de păr abandonată pe podea. Nu știu cum a făcut Maria să-și lase peria de păr pe jos, dar îmi era prea lene să mă aplec să o las înapoi pe pat. 
-Raisa, ce faci mă? Elena a deschis ușa și și-a strecurat capul în cameră. Iar ești cu nasul în geamantan, nu înțeleg ce tot cauți acolo. Hai cu noi, vrem să mergem pe munte, sau cel puțin așa am înțeles de la ăștia.
-Nu mă vezi afară pe vremea asta! am protestat. Știi că nu suport frigul.
-Doamne, dacă știam că o să faci atâtea fente nu te mai luam, mă jur. Acum haide, că îl pun pe Sebi să te ia pe sus.
Atunci mi-am amintit de un documentar despre cum eschimoșii își fac igloo-uri când îi prind nopțile departe de casă. Mereu mi-am dorit să fac, dar de fiecare dată fie era prea multă zăpadă, fie nu eram suficient de motivată, dar atunci a fost de parcă s-a aprins în mine o întreagă instalație de Crăciun. Am trecut pe lângă Elena și am pornit pe scări în jos, strângând caiețelul strâns la piept. Nici nu realizasem că îl țineam în mână până am ajuns la parter și am dat de ceilalți.
Elena era imediat în urma mea când Sebi s-a ridicat de pe podea.
-În sfârșit, credeam că nu o convingi.
-Uite că am convins-o! Elena s-a strâmbat la el apoi s-a apropiat de ușă și a început să se încalțe.
-Ce facem de e așa de important încât a trebuit să mă scoateți din cameră?
Elena și-a ridicat privirea spre Sebi înainte de a se concentra pe șireturile ei colorate. Bocancii ei erau un pic tociți pe margine, chiar și puțin rupți, dar nu suficient de rău încât să nu mai poată fi purtați. Pe Elena nu o deranja, dacă nu intra apă în ei și nu o deranjau în vreun fel. M-am uitat în jur, după Cătălin și Maria, dar nu era nici urmă de ei, părea că aveam să mergem doar noi trei pe munte. M-aș fi bucurat mai tare dacă erau și ceilalți, în cazul în care aveam să leșin de la oboseală sau de la deshidratare. Am fost de acord să merg în excursie doar pentru că m-a convins Maria, dar și pentru că mi-am dorit ca măcar odată să îmi petrec vacanța de Crăciun la munte, împreună cu oameni de vârsta mea.
-Am găsit o chestie mișto în pădure și vreau să vă arăt și vouă, a răspuns Sebi uitându-se și el în jur. I-ați văzut pe ăia doi? I-am căutat pe aici, dar nu sunt pe nicăieri, a zis el dând din umeri.
-Fac ei ceva de nu sunt aici acum, că altfel nu-mi explic de ce nu vin cu noi.
M-am uitat la bocancii Elenei încercând să îmi dau seama de ce a trebuit să se încalțe iar când doar ce terminase. 
-Ce e? a întrebat Sebi.
-Elena era încălțată  când a urcat la mine în cameră, nu înțeleg de ce s-a încălțat din nou acum.
-Aveam o piatră în bocanc, a explicat fata pe un ton plat, ridicându-se de pe scaunul care se afla în recepție.
O femeie și un tip care părea de vârsta noastră stăteau la pupitru și se uitau la un ecran, eram prea departe pentru a putea distinge imaginea pe care o priveau, dar am presupus că cel mai probabil se uitau la camerele de supraveghere, sau la vreun episod nou din vreun serial, greu de spus.
-Deci ce facem acum? A întrebat Sebi. Mergem sau ce facem?
-Mergem acum! A spus Elena în timp ce deschidea ușa. 
Un val de aer rece mi-a lovit fața și m-a făcut să tremur puțin, în ciuda gecii groase de iarnă pe care o purtam. Elena a pășit pe verandă, iar Sebi a urmat-o. Lemnul lucios de pe verandă strălucea în lumina puternică a zilei de ianuarie, reușind să mă atragă în acea direcție. Mi-am pus mâna cu grijă peste suprafața acestuia și m-am sprijinit cu spatele de balustradă. Elena era deja pe drumul principal, iar Sebi stătea în prag cu telefonul în mână. 
-Roșca Sebastian! Treci imediat aici și spune-ne pe unde mergem, ne-ai zis că vrei să ne arăți ceva în pădure, așa că haide, că altfel te iau la palme de nu te vezi. Strigă Elena pe un ton ușor iritat, dar suficient de calm încât să nu schițeze nicio expresie.  
-De ce e așa nervoasă? L-am întrebat pe Sebi care continua să privească în telefon. 
-Dimineață m-am jucat cu bulgări cu Cătălin și Maria , iar Elena a ieșit să fumeze, iar noi nu am văzut-o când a coborât scările și am nimerit-o cu un bulgăr fix în față și acum e supărată.
-De ce s-a supărat? Adică, a fost un accident, nu cred că ați aruncat cu intenție.
-Nu mă întreba pe mine, nu o înțeleg pe Elena, mai ales când are toane.
Nu am răspuns, nu prea știam ce. Am continuat să mergem în tăcere în timp ce Elena ne grăbea, deși se mai oprea din când în când să îl aștepte pe Sebi să ne arate potecile pe care trebuia să le trecem și o urmam pe Elena în tăcere. Priveam în jur fascinată, nu mi-aș fi imaginat că aveam să mă aflu în fața acelei lumi înghețate la care visam în postura de spectator de la fereastră cu doar câteva minute în urmă. Totul era nemișcat, iar când vântul bătea, era ca și cum copacii se puneau pe șoșotit într-o limbă a lor, necunoscută pentru noi. Era de parcă unii se bucurau de prezența noastră acolo, pe când alții și-ar fi dorit să plecăm.
-Raisa, m-a strigat Sebi și mi-am întors privirea în direcția lui. El nu s-a uitat la mine, în schimb mi-a făcut semn spre un petic de pământ de sub un brad, unde erau ciuperci înghețate. 
-Mai știi treaba aia de pe net cu suflatul în pai pentru a face o sferă de gheață? L-am întrebat.
-Cred că știu de ce zici, dar nu sunt sigur dacă sfera și îngheța sau dacă era o șmecherie la mijloc.
-Ăla era din Minnesota parcă, și acolo e mai frig iarna decât la noi sau ceva de genul ăsta, că au încercat și din alte părți din State și nu le-a ieșit.
-Poate nu au făcut cum trebuie, lasă că încercăm noi și o să ne iasă. Elena s-a întors spre noi și a așteptat parcă să primească indicații de la Sebi cu privire la traseul pe care trebuia să-l urmeze.
-Deci? Încotro? a întrebat ea încrucișându-și brațele de parcă era gata să-l bată pe băiat.
-Faci la stânga pe potecă și apoi e casa, dacă nu, urmează urmele din zăpadă că acolo duc toate.
-Bine, a spus Elena continuându-și drumul. M-am apropiat de ea fără să spun nimic, iar Sebi a mers în spate în tăcere. Când Elena s-a oprit, am rămas cu privirea ațintită asupra unei case vechi care abia părea să se mai țină pe picioare. Sebi a dispărut dincolo de ușa pe jumătate ruptă, iar Elena l-a urmat fără să privească înapoi. Lângă potecă era o porțiune de iarbă arsă, iar lângă ușă se afla o doză de energizant, semn că cineva a trecut relativ recent pe acolo. Îmi era teamă să intru, și totuși, eram curioasă de ce voia Sebi să ne arate așa că i-am urmat pe cei doi fără să mă gândesc a doua oară.
Era întuneric, dar se puteau vedea pereții căzuți și bucățile de tencuială și de lemn putred. Sebi s-a pierdut într-o altă încăpere, în timp ce eu și Elena inspectam pereții cojiți și gunoaiele de pe jos. Alte trei doze de suc, și o pungă goală care părea să încerce să fugă pe urmele vântului, dar nu putea din cauza lemnului care se afla peste ea.
-Ce a zis că vrea să ne arate? am întrebat, inspectând lemnul care ținea punga. Avea pe el un tatuaj cu Buttercup din Fetițele Power Puff. Am avut și eu un tatuaj asemănător când eram mai mică, îl primisem la o gumă, însemna că de atunci era lemnul căzut? Sau atunci au lipit tatuajul și s-a desprins în timp? voiam să o întreb pe Elena, dar am preferat să tac.
-Cred că a fost o bancă, a spus ea, dar nu sunt sigură. Și tatuaj d'ăsta am avut și eu lipit pe birou când eram mai mică.
-Și eu! De atunci trebuie să fie.
Vocea lui Sebi s-a auzit dintr-o altă încăpere, la fel de clar de parcă s-ar fi aflat lângă noi. Am mers în camera în care se afla și am rămas în prag, mută de uimire. Pereții erau plini de desene, de la personaje din desene animate până la încercări personalizate, cam ca monstrulețul ăla de e aproape peste tot prin București. Începea să îmi pară rău pentru Cătă și Maria că nu erau și ei acolo, dar sigur avea Sebi să se asigure că nu ne întoarcem acasă până nu văd și ei. 
Ferb se uita la mine cu o privire conspirativă, părea mai recent făcut, la fel și o versiune mai ciudată a lui Perry care stătea în colțul opus, aproape de ușă, pe care nu am putut să o văd când stăteam în prag.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu