31.01.2019

De ce aș fi prietenă cu Tiana dacă aș face parte din Universul Disney

ianuarie 31, 2019 0

Universul Disney nu e tocmai un loc în care aș vrea să umblu, nici măcar basmele românești nu sunt povești în care mi-aș dori să-mi găsesc vreo replică, nici măcar episodică. Dar este totuși o poveste în care mi-ar plăcea să am un dialog cu personajul principal, să discut cu ea de la mâncare până la percepțiile ei de viață. Cine este această ea? Vorbesc despre Tiana, din Prințesa și Broscoiul

Am mai scris despre prințese cu câteva ocazii, iar un pic mai amplu aici. Ideea de basm însă, nu îmi inspiră nimic, iar ironia face ca basmul meu preferat românesc să fie ,,Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” , care se întâmplă să fie și singurul basm cu final tragic din literatura română. În poveste, prințul nu pupă prințesa și trăiesc ,,fericiți până la adânci bătrâneți”, ci pleacă din regatul fetei și se întoarce acasă, fiind ulterior răpus de moarte (care a ieșit dintr-un cufăr și i-a dat o palmă, transformându-l în praf).

Povestea Tianei este la fel de diferită precum basmul cules de Petre Ispirescu; nu este nici măcar prințesă și nu are nicio treabă cu toată ideea de prințesit. Lucru complet opus Tianei, ce muncește pentru a strânge suficienți bani să-și ducă visul mai departe. Vis care se întâmplă să fie același cu al tatălui ei (care a murit înainte de a apuca să cumpere localul pe care și-l dorea să-l deschidă), ce continuă să trăiască prin ambiția și determinarea Tianei de a ajunge acolo unde și-a propus.  

Să fi fost muzica de jazz, animația desenată manual, excesul de verde, broaștele sau magia cele care m-au făcut să îmi doresc să văd Prințesa și Broscoiul cu atât de multă curiozitate? Eram pe clasa a 8-a și făceam variante la română pentru Evaluare și la un moment dat, am dat de un text care m-a fascinat cu totul, încât abia mai eram atentă la ce se discuta pe baza acestuia. Filmul în sine, am apucat să-l văd câțiva ani mai târziu, iar de atunci îl revăd cu același drag de fiecare dată când mi se face dor de personaje și vreau să mă întorc în lumea lor festivă și totuși atât de întunecată. 

New Orleans în sine are o magie aparte, plin de farmec și mister pe care nu ai cum să nu-l apreciezi. Dacă aș face parte din Universul Disney, aș fi o turistă care admiră istoria locului, legendele, oamenii și să nu uităm de parade. Poate nu aș fi un personaj principal, nici măcar unul secundar, dar o mică replică, un cuvânt rostit în șoaptă sau un strigăt de uimire cu siguranță mi-aș găsi. Dacă aș fi însă în film, mi-ar plăcea să fiu prietenă cu Tiana, să stăm la masă și să povestim despre diverse lucruri, legate de restaurant, să-mi povestească cum și-ar dori să decoreze locul sau pur și simplu lucruri despre ea, despre copilăria ei, despre cât de greu i-a fost să ajungă în punctul în care a ajuns. 

Mereu mi s-a părut un model, în comparație cu alte personaje Disney, și nu numai datorită faptului că și-a câștigat dreptul de a fi prințesă prin căsătoria cu un prinț, nici vorbă. Felul în care e construit personajul, povestea din spate și visul de care se ține pe tot parcursul filmului și determinarea și forța de care dă dovadă, puterea de a merge mai departe indiferent de situație și încăpățânarea de care dă dovadă pe parcursul filmului, iar un dialog dintre noi două ar fi cu adevărat ceva ce mi-aș dori, chiar dacă e vorba doar de o replică spusă la repezeală sau de o conversație în toată regula. 

24.01.2019

Cum mi-am făcut propriile reguli

ianuarie 24, 2019 0

În ultimii ani am început să colecționez citate, fie pe ușă, în agendă, fie în keep sau în galeria telefonului. Acum însă, le strâng pe toate într-un panou de pe Pinterest și mai descarc din când în când ceva ce simt că trebuie să îmi notez în următoarele pagini din bujo. Din citate, am reușit să preiau idei cât și concepte legate de viață, principii pe care am ales să le urmez, sau să le ignor (după caz). Mai jos o să vă povestesc despre principiile pe care le urmez, dar și despre cum am reușit să schimb unele reguli nescrise ale societății pe care nu le voi pomenii și care sper că vor fi resimțite.

Iubitoare și colecționară de citate, m-am decis să îmi fac propriile reguli din mici fragmente de înțelepciune împrumutate de la oameni cu nume mari sau de la simple vorbe pe care le-am auzit în copilărie și le-am înțeles acum, când am crescut suficient încât să fiu în stare să le analizez, până la citate inspiraționale pe care le găsești la fiecare colț de internet.

"Dream as big as you want, because they become true everyday."- Hunter Hayes

Adevărat într-o oarecare măsură, cu pași mici și cu determinare reușești cumva să îți îndeplinești visul în fiecare zi. E ca și cum ți-ai petrece fiecare timpul jucând un joc pe care vrei neapărat să-l termini, petreci ore în șir strângând puncte și trecând prin diferite nivele pentru a debloca anumite funcții sau bonus-uri pe care le poți folosii în anumite scopuri sau pe care le poți vinde pentru că nu-ți sunt de niciun folos. 

Cu cât petreci mai mult timp strict pe un lucru pe care ți-l dorești și muncind, pas cu pas, pentru a ajunge în acel punct, cu atât ajungi mai aproape de ceea ce ți-ai propus.

"The best way to find out if you can trust somebody is to trust them." - Ernest Hemingway

Când am dat de citatul ăsta am trecut de el inițial, ca apoi să mă îl caut în feed. L-am recitit și am încercat să îl memorez. Mi s-a părut o idee atât de deșteaptă încât trebuia aplicată, în simplitatea și  lipsa ei de complexitate. Cuvintele lui Hemingway mi-au ajuns la inimă, urmând să le pun în practică la scurt timp după, fără să-mi dau seama. 

TRATEAZĂ AȘA CUM VREI SĂ FII TRATAT! sau CE ȚIE NU-ȚI PLACE, ALTUIA NU-I FACE.

Pe acesta am început să-l aplic mai mult din teama că mi s-ar putea întâmpla ceva, dar pe parcurs a devenit un fel de mantră (la fel ca cel cu încrederea spus de Ernest Hemingway), ceva natural, pe care-l fac cu ușurință pentru că, odată cu încrederea, vine și înțelegerea reciprocă.  Încă mai cred că oamenii sunt buni, de aceea zicala asta e mai mult decât o simplă vorbă pe care ți-o spuneau bunicii când erai mic și te supărai pe un coleg, iar la vârsta aceea părea logic să te răzbuni pe el.


DACĂ NU MĂ DESCURC ACUM, IAU O PAUZĂ ȘI REIAU CÂND MĂ SIMT ÎN STARE.

Îmi amintesc când aplicam asta în școală, când trebuia să învăț poezii sau să îmi fac teme care, pe moment, păreau grele. Obișnuiam să le las un timp, urmând să le reiau când îmi venea cheful sau când era absolut necesar să le termin, iar în mod surprinzător (spre bucuria mea) planul dădea roade de fiecare dată. 

I dissaprove of what you say, but i will defend to the death your right to say it. - Voltaire (sau ”I agree to disagree” pe scurt)

Eram genul de persoană care nu suporta să fie contrazisă, chiar dacă nu aveam dreptate (și în multe cazuri eram conștientă că nu aveam dreptate), o țineam pe a mea acolo și refuzam să recunosc când greșeam. În timp, am realizat cât e de important dreptul la exprimare, iar dreptul meu de a îmi susține părerea (fie ea și greșită) e al tuturor și în ciuda faptului că uneori nu câștig un argument, nu mai simt nevoia să insist cu atâta înverșunare că ceea ce spun e corect pentru că o discuție civilizată nu ar trebui să te ducă în punctul în care să îți pierzi răbdarea și timpul.

,,Cea mai dificilă formă de reinventare este să reuşeşti să te transformi în tine însuţi.” Diana-Florina Cosmin

În perioada emo, încercam să mă încadrez noului trend din acea vreme, pentru că era cool, până în punctul în care o colegă mi-a spus ,,dar tu nu ești așa”, replică spusă pe un ton atât de liniștit și atât de sigur încât mi-a dat peste cap tot ceea ce credeam despre mine și despre ce încercam să fiu. Câțiva ani mai târziu, am început să îmi fac ordine în viață, să contabilizez fiecare gând, gest, film văzut și carte citită. 

În spatele fiecărui trend există oameni cu personalități atât de frumoase pe care și le ascund în spatele unor decizii care nu le aparțin, influențate presiunea socială care în cele mai multe din cazuri îți interzice să fi diferit. Iar atunci când poți, trebuie să găsești oameni care să fie deschiși și să fi suficient de curajos încât să te prezinți exact așa cum ești.

Nu mai sunt cea de atunci, iar în viitor nu voi mai fi ceea ce sunt acum. Dar următoarele versiuni ale mele vor fi mai bune decât cea de acum.

“I would never, never do anything unless I believed in it.” ― River Phoenix.

Pentru că vă povesteam mai devreme de încăpățânare și de ambiția de a avea mereu dreptate, nu puteam să nu adaug și un citat pe gustul lui James Dean. În ultimii ani am realizat că nu trebuie să fac un lucru dacă nu vreau să-l fac, pentru că îmi place să fiu sinceră cu mine și cu cei din jur. Atunci când pui suflet și crezi cu adevărat  în ceva, se vede și e unul dintre cele mai frumoase sentimente pe care le poți trăi. 

07.01.2019

M-am decis să mă despart de OVERTHINKING

ianuarie 07, 2019 0

(și să dansez de una singură)

Dacă este un lucru la care m-am decis să renunț în 2019, acela este OVERTHINKING-ul. Atunci când îmi pun în minte ceva, un scenariu, o idee, trebuie să fac cumva să o duc până la capăt pentru a putea vedea prin rezultate palpabile, cum imaginile din capul meu prind viață. Desigur, în majoritatea cazurilor nici nu mă aștept ca ideile mele gogonate să ia o formă fizică, dar sunt anumite concepte sau idei pe care vreau să le redau și care nu-mi ies în momentul în care vreau, iar asta mă calcă pe nervi, așa că încep să supra-analizez toată chestia și să pierd controlul situației. 

În ceea ce privește oamenii, e cu totul o altă poveste. Când o persoană face un gest, încep să analizez fiecare mișcare, de la body language până la psihologie și asta e neplăcut în majoritatea cazurilor pentru că nu poți știi cu certitudine ce simte persoana respectivă pe baza unor mici hint-uri non-verbale. În acele momente imaginația mea se pune pe treabă și scoate unele dintre cele mai frumoase sau groaznice episoade pe care mi le pot imagina.

Acestea apar atunci când te frământă prea tare un lucru și începi să gestionezi singur ceva ce nu depinde de tine sau care de defapt un nimic.  Prietenia dintre mine și overthinking a început frumos, priviri furișe, zâmbete sincere și câteva sărutări furate pe ascuns, asta până când, lucrurile au devenit serioase și am ajuns să fim mai apropiați ca niciodată și am început să dansăm împreună. Iar cu fiecare dans, eram din ce în ce mai speriată, mai panicată și mai sleită de orice speranță. Mă vrăjea cu farmecul lui și apoi pleca și mă lăsa singură înconjurată de neliniște și teamă.

Momentul în care a venit la mine pentru ultimul dans, i-am zâmbit și i-am spus că ne despărțim. Nu m-a crezut, nu prea mă credeam nici eu, dar eram suficient de hotărâtă să-mi urmez inima și să-mi umplu timpul cu lucruri de care merită să îmi fac griji. De atunci, mai apare timid și-mi cere să-l țin de mână, dar nu fac decât să ridic din umeri și să plec. 

Lucrurile au început să prindă formă de dinainte să realizez că am o problemă, undeva pe la începuturile anxietății, când ascultam numai cântece dansante atunci când eram tristă sau simțeam că îmi vine să plâng. Recent, am realizat că playlistul pe care l-am făcut în ultimele luni constă numai în melodii de acest fel și că obiceiul ăsta e mult mai util decât aș fi crezut și cât de ușor reușesc aceste câteva cântece să mă țină departe de overthinking și mă ajută să stau de parte de diferite gânduri care îmi consumă răbdarea și energia.

Atunci, sentimentul de neliniște și de confuzie și de teamă este înlocuit cu zâmbete și în mici dansuri pe care le fac singură sau mici momente în care mă trezesc fredonând, fericită. O să atașez mai jos un playlist cu câteva dintre melodiile care reușesc să mă țină departe de overthinking și care îmi încântă ziua de fiecare dată când le ascult.

03.01.2019

Urme în zăpadă

ianuarie 03, 2019 0

Pădurea era liniștită, vântul mai șuiera printre copacii care purtau ecouri venite parcă din alte lumi. Mi-ar fi plăcut să stau să le ascult, dar nu voiam să trec dincolo de fereastra care mă despărțea de frigul care se ascundea în spatele imaginii feerice. Era un basm în toată regula, doar că, eu  eram cea care inventa personajele ce prindeau viață în mintea mea și nicăieri altundeva. 
M-am ridicat de la birou și m-am apropiat de geamantan pentru a-mi găsi jurnalul. Voiam să desenez, dar nu aveam nimic în minte. Totul în mintea mea era la fel de alb ca zăpada de afară. Ce m-o fi făcut pe mine să merg la Brașov nu știu. Lucrurile fetelor erau înșirate prin toată camera, de la șosete aruncate pe jos până la resturi de cutii și o perie de păr abandonată pe podea. Nu știu cum a făcut Maria să-și lase peria de păr pe jos, dar îmi era prea lene să mă aplec să o las înapoi pe pat. 
-Raisa, ce faci mă? Elena a deschis ușa și și-a strecurat capul în cameră. Iar ești cu nasul în geamantan, nu înțeleg ce tot cauți acolo. Hai cu noi, vrem să mergem pe munte, sau cel puțin așa am înțeles de la ăștia.
-Nu mă vezi afară pe vremea asta! am protestat. Știi că nu suport frigul.
-Doamne, dacă știam că o să faci atâtea fente nu te mai luam, mă jur. Acum haide, că îl pun pe Sebi să te ia pe sus.
Atunci mi-am amintit de un documentar despre cum eschimoșii își fac igloo-uri când îi prind nopțile departe de casă. Mereu mi-am dorit să fac, dar de fiecare dată fie era prea multă zăpadă, fie nu eram suficient de motivată, dar atunci a fost de parcă s-a aprins în mine o întreagă instalație de Crăciun. Am trecut pe lângă Elena și am pornit pe scări în jos, strângând caiețelul strâns la piept. Nici nu realizasem că îl țineam în mână până am ajuns la parter și am dat de ceilalți.
Elena era imediat în urma mea când Sebi s-a ridicat de pe podea.
-În sfârșit, credeam că nu o convingi.
-Uite că am convins-o! Elena s-a strâmbat la el apoi s-a apropiat de ușă și a început să se încalțe.
-Ce facem de e așa de important încât a trebuit să mă scoateți din cameră?
Elena și-a ridicat privirea spre Sebi înainte de a se concentra pe șireturile ei colorate. Bocancii ei erau un pic tociți pe margine, chiar și puțin rupți, dar nu suficient de rău încât să nu mai poată fi purtați. Pe Elena nu o deranja, dacă nu intra apă în ei și nu o deranjau în vreun fel. M-am uitat în jur, după Cătălin și Maria, dar nu era nici urmă de ei, părea că aveam să mergem doar noi trei pe munte. M-aș fi bucurat mai tare dacă erau și ceilalți, în cazul în care aveam să leșin de la oboseală sau de la deshidratare. Am fost de acord să merg în excursie doar pentru că m-a convins Maria, dar și pentru că mi-am dorit ca măcar odată să îmi petrec vacanța de Crăciun la munte, împreună cu oameni de vârsta mea.
-Am găsit o chestie mișto în pădure și vreau să vă arăt și vouă, a răspuns Sebi uitându-se și el în jur. I-ați văzut pe ăia doi? I-am căutat pe aici, dar nu sunt pe nicăieri, a zis el dând din umeri.
-Fac ei ceva de nu sunt aici acum, că altfel nu-mi explic de ce nu vin cu noi.
M-am uitat la bocancii Elenei încercând să îmi dau seama de ce a trebuit să se încalțe iar când doar ce terminase. 
-Ce e? a întrebat Sebi.
-Elena era încălțată  când a urcat la mine în cameră, nu înțeleg de ce s-a încălțat din nou acum.
-Aveam o piatră în bocanc, a explicat fata pe un ton plat, ridicându-se de pe scaunul care se afla în recepție.
O femeie și un tip care părea de vârsta noastră stăteau la pupitru și se uitau la un ecran, eram prea departe pentru a putea distinge imaginea pe care o priveau, dar am presupus că cel mai probabil se uitau la camerele de supraveghere, sau la vreun episod nou din vreun serial, greu de spus.
-Deci ce facem acum? A întrebat Sebi. Mergem sau ce facem?
-Mergem acum! A spus Elena în timp ce deschidea ușa. 
Un val de aer rece mi-a lovit fața și m-a făcut să tremur puțin, în ciuda gecii groase de iarnă pe care o purtam. Elena a pășit pe verandă, iar Sebi a urmat-o. Lemnul lucios de pe verandă strălucea în lumina puternică a zilei de ianuarie, reușind să mă atragă în acea direcție. Mi-am pus mâna cu grijă peste suprafața acestuia și m-am sprijinit cu spatele de balustradă. Elena era deja pe drumul principal, iar Sebi stătea în prag cu telefonul în mână. 
-Roșca Sebastian! Treci imediat aici și spune-ne pe unde mergem, ne-ai zis că vrei să ne arăți ceva în pădure, așa că haide, că altfel te iau la palme de nu te vezi. Strigă Elena pe un ton ușor iritat, dar suficient de calm încât să nu schițeze nicio expresie.  
-De ce e așa nervoasă? L-am întrebat pe Sebi care continua să privească în telefon. 
-Dimineață m-am jucat cu bulgări cu Cătălin și Maria , iar Elena a ieșit să fumeze, iar noi nu am văzut-o când a coborât scările și am nimerit-o cu un bulgăr fix în față și acum e supărată.
-De ce s-a supărat? Adică, a fost un accident, nu cred că ați aruncat cu intenție.
-Nu mă întreba pe mine, nu o înțeleg pe Elena, mai ales când are toane.
Nu am răspuns, nu prea știam ce. Am continuat să mergem în tăcere în timp ce Elena ne grăbea, deși se mai oprea din când în când să îl aștepte pe Sebi să ne arate potecile pe care trebuia să le trecem și o urmam pe Elena în tăcere. Priveam în jur fascinată, nu mi-aș fi imaginat că aveam să mă aflu în fața acelei lumi înghețate la care visam în postura de spectator de la fereastră cu doar câteva minute în urmă. Totul era nemișcat, iar când vântul bătea, era ca și cum copacii se puneau pe șoșotit într-o limbă a lor, necunoscută pentru noi. Era de parcă unii se bucurau de prezența noastră acolo, pe când alții și-ar fi dorit să plecăm.
-Raisa, m-a strigat Sebi și mi-am întors privirea în direcția lui. El nu s-a uitat la mine, în schimb mi-a făcut semn spre un petic de pământ de sub un brad, unde erau ciuperci înghețate. 
-Mai știi treaba aia de pe net cu suflatul în pai pentru a face o sferă de gheață? L-am întrebat.
-Cred că știu de ce zici, dar nu sunt sigur dacă sfera și îngheța sau dacă era o șmecherie la mijloc.
-Ăla era din Minnesota parcă, și acolo e mai frig iarna decât la noi sau ceva de genul ăsta, că au încercat și din alte părți din State și nu le-a ieșit.
-Poate nu au făcut cum trebuie, lasă că încercăm noi și o să ne iasă. Elena s-a întors spre noi și a așteptat parcă să primească indicații de la Sebi cu privire la traseul pe care trebuia să-l urmeze.
-Deci? Încotro? a întrebat ea încrucișându-și brațele de parcă era gata să-l bată pe băiat.
-Faci la stânga pe potecă și apoi e casa, dacă nu, urmează urmele din zăpadă că acolo duc toate.
-Bine, a spus Elena continuându-și drumul. M-am apropiat de ea fără să spun nimic, iar Sebi a mers în spate în tăcere. Când Elena s-a oprit, am rămas cu privirea ațintită asupra unei case vechi care abia părea să se mai țină pe picioare. Sebi a dispărut dincolo de ușa pe jumătate ruptă, iar Elena l-a urmat fără să privească înapoi. Lângă potecă era o porțiune de iarbă arsă, iar lângă ușă se afla o doză de energizant, semn că cineva a trecut relativ recent pe acolo. Îmi era teamă să intru, și totuși, eram curioasă de ce voia Sebi să ne arate așa că i-am urmat pe cei doi fără să mă gândesc a doua oară.
Era întuneric, dar se puteau vedea pereții căzuți și bucățile de tencuială și de lemn putred. Sebi s-a pierdut într-o altă încăpere, în timp ce eu și Elena inspectam pereții cojiți și gunoaiele de pe jos. Alte trei doze de suc, și o pungă goală care părea să încerce să fugă pe urmele vântului, dar nu putea din cauza lemnului care se afla peste ea.
-Ce a zis că vrea să ne arate? am întrebat, inspectând lemnul care ținea punga. Avea pe el un tatuaj cu Buttercup din Fetițele Power Puff. Am avut și eu un tatuaj asemănător când eram mai mică, îl primisem la o gumă, însemna că de atunci era lemnul căzut? Sau atunci au lipit tatuajul și s-a desprins în timp? voiam să o întreb pe Elena, dar am preferat să tac.
-Cred că a fost o bancă, a spus ea, dar nu sunt sigură. Și tatuaj d'ăsta am avut și eu lipit pe birou când eram mai mică.
-Și eu! De atunci trebuie să fie.
Vocea lui Sebi s-a auzit dintr-o altă încăpere, la fel de clar de parcă s-ar fi aflat lângă noi. Am mers în camera în care se afla și am rămas în prag, mută de uimire. Pereții erau plini de desene, de la personaje din desene animate până la încercări personalizate, cam ca monstrulețul ăla de e aproape peste tot prin București. Începea să îmi pară rău pentru Cătă și Maria că nu erau și ei acolo, dar sigur avea Sebi să se asigure că nu ne întoarcem acasă până nu văd și ei. 
Ferb se uita la mine cu o privire conspirativă, părea mai recent făcut, la fel și o versiune mai ciudată a lui Perry care stătea în colțul opus, aproape de ușă, pe care nu am putut să o văd când stăteam în prag.


adică aici.

01.01.2019

Hotărâri de ordin general 2019

ianuarie 01, 2019 0

2018 mi-a adus experiențe frumoase și momente unice la care nu m-aș fi așteptat vreodată. Am învățat să fac machetare de ziar și să fac montaj de știre pentru TV la două instituții de presă locale. Au fost momente în care am plâns după oameni frumoși pe care sunt foarte recunoscătoare că i-am întâlnit și pe care mi-aș dori să-i revăd într-o zi. Am văzut locuri și am îndrăznit să-mi întrec limitele cu o încăpățânare specifică mie, mânată de curiozitate și de dorința de a mă ține departe de what if.

Într-o zi vei spune povestea mai departe și vei ajunge să te întrebi de ce te-ai abătut de la drum, de ce ai ales să ocolești când puteai să treci, ca apoi, după durere să ajungi în punctul în care îți dorești să fi? Sunt momente în care trebuie să calci pe cărbune încins pentru a putea simții bucuria pe măsura isprăvii făcute. 

Amuzant cum fiecare calitate pe care o observi la tine are și un antonim, dar care pare atât de mărunt în comparație cu fericirea din inima ta în momentul în care înveți lucruri noi despre tine. Sunt mai conștientă de minusuri decât de calitățile pe care le am. De fiecare dată când cineva mă felicită pentru ceva simt că vorbește despre altcineva total diferit de mine, când de fapt, realitatea e alta.

2018 m-a învățat să fiu calmă, că lucrurile cer timp și (în ciuda nerăbdării de care pot da dovadă în unele situații) că uneori e mai bine să te lași dus de val și să privești lucrurile așa cum sunt și nu cum ai vrea să fie, să cauți versiunea reală și nu ideală a ta.

DACĂ ÎȚI ESTE FRICĂ, DU-TE! DACĂ NU ȘTII CUM, OBLIGĂ-TE! ȘI PROFITĂ DE TOATE OPORTUNITĂȚILE PE CARE DRUMUL ȚI LE OFERĂ, FII PREZENT! 
- Andrei Marica 

Acestea sunt cuvintele care mi-au schimbat percepția în ceea de-a doua jumătate a anului (puteți vedea întregul discurs aici), iar în ceea ce privește anul ce urmează, sunt lucruri de care trebuie să țin cont. 

De aceea, în 2019 îmi propun:
_____________
•să devin un om mai bun
•să fiu mai puțin indecisă
•să îmi rezerv timp pentru mine
(măcar o oră pe zi în care să fac ceva care mă face să zâmbesc)
•să nu mai uit să respir în momentele de presiune
•să îmi ascult intuiția
•să trec prin provocări cu zâmbetul pe buze
•să nu mai fac lucrurile cu jumătăți de măsură 

PODCAST

Popular Posts

AMP gtag demo

Make it so.