05.12.2018

Andrei la pătrat


Probabil că toți știți ce e aia mulțimea vidă, O-ul ăla tăiat cu un / . Niciodată nu mi-a plăcut matematica, dar semnul acela a devenit cumva o parte din mine. Nu mă înțelegeți greșit, nu încerc să spun că sunt un nimic sau vreun retardat dus cu capul care desenează semnul ăsta cu graffiti pe toate zidurile din cartier pentru a prevenii venirea apocalipsei. Să fim serioși, când se va întâmpla asta vom fi morți deja oricum, așa că nu are rost să ne mai batem capul cu teorii precum cea a conspirației sau cu invenții și speculații ca venirea extratereștrilor și existența unui univers paralel. Astea sunt doar invenții pentru media, deoarece ei trăiesc din publicitate și din interesul public, iar cu cât sunt mai mulți tolomaci care să privească nu va fi nicio problemă.
-Andrei! Profesoara de istorie își dădu jos ochelarii, masându-și ușor puntea nasului. O priveam curios în timp ce așteptam să văd ce urma să se întâmple. Știa că am obiceiul să visez cu ochii deschiși, așa cum toți colegii mei probabil au impresia că am halucinații. Adevărul e că nu sunt nici schizofrenic și nici vreun necromant, așa cum obișnuiau colegele mele să creadă. Ce ne poți spune despre războiul civil? Continuă domnișoara Moraru, susținându-mi privirea.
-Nu cred că vreți să știți! Am răspuns, sperând să nu fi sunat prea sfidător.
-De fapt, chiar sunt curioasă de ce ai mai ținut minte de la extratereștrii antici. Făcu un semn spre clasă, semn că se adresa tuturor. Aparent, History Channel este chiar educativ pentru mințile voastre necoapte.
-De ce m-ați întrebat de războiul civil când subiectul nostru e Holocaustul? Am întrebat pe un ton inocent. Profesoara îmi zâmbi pentru cel mult o fracțiune de secundă, apoi își reluă atitudinea plictisitoare de bătrână morocănoasă care nu s-a măritat niciodată.
-Mă bucur să știu că tocmai tu , Andrei, ai fost atent la ora mea.
-Orele dumneavoastră sunt mereu o plăcere, am răspuns, lăsându-mă pe spate în banca mea mică și incomodă. Maria probabil că făcea o listă mintală de jigniri pe care să mi le trântească în pauza care avea să vină destul de curând , iar asta pentru că îmi permit să fac pe nesimțitul și să ocup mai mult de jumătate din banca pe care o împărțim.
Surprinzător, Maria nu mi-a adresat niciun cuvânt pe tot parcursul pauzei, ceea ce m-a liniștit puțin, pentru că sincer nu aveam niciun chef să mă gândesc la o replică suficient de deșteaptă și de răutăcioasă pentru a îi răspunde. Mai aveam matematica și mă puteam întoarce acasă, dar până atunci, trebuia să mai supraviețuiesc o oră în iad.
-Denisa, îmi dai și mie rujul tău? Mi-am îndreptat privirea spre Maria, care era așezată cu spatele la mine pentru a vorbi cu una dintre colegele care stăteau în spatele nostru.
Nu am auzit exact ce a răspuns Denisa, dar bănuiesc că i-a împrumutat rujul pentru că buzele Mariei deveniseră mai roșii decât erau la începutul orelor.
-Tu la ce te holbezi? Se răsti fata la mine. Ochii ei scoteau fulgere, iar asta se observa până și cu lentilele ei de contact de culoare mov. Iubea movul, așa că trebuia să își facă și ochii așa.
Am ridicat mâinile în semn că sunt nevinovat.
-La nimic! Te rog, nu mă bate, prințesă, ești sub o poțiune a iubirii¹.
Denisa izbucni în râs, semn că s-a prins de ceea ce voiam să spun. Expresia Mariei era confuză, iar când fata i-a explicat că am făcut aluzie la un film cu Barbie tot părea că voia să mă lovească.
-Nici nu îmi pot imagina cum de știi acest detaliu dintr-un film pentru fete de gimnaziu.
-Dacă te ajută cu ceva, am văzut toate filmele cu Barbie când eram mic. Denisa părea chiar interesată, așa că m-am decis să îi povestesc ei, pentru că, în mod evident, Mariei puțin îi păsa de povestirile mele legate de păpușa Barbie și filmele în care a apărut. Verișoara mea e cu cinci ani mai mică decât mine și obișnuiam să am grijă de ea când părinții ei nu erau acasă, așa că ne ocupam timpul jucându-ne cu păpuși și uitându-ne la filmele cu Barbie.
-Cât de drăguț! Exclamă fata trecându-și mâna prin părul ei roșcat de culoarea merelor coapte. Nu știam dacã puteam considera acel gest ca fiind un flirt, așa că m-am decis să îl ignor. E chiar impresionant, continuă ea. Vărul meu nu a stat niciodată să se uite cu mine la Micii ponei când eram mică.
Trebuie să recunosc că îmi plăceau aceste mici discuții între colegi, dar din păcate nu durau prea mult. Pentru că majoritatea celor din clasa mea aveau atenție de scurtă durată, ceea ce însemna că erau mereu distrași de câte un nimic fix în mijlocul unei conversații serioase. Denisa nu făcea excepție de la regulă, pentru că am pierdut-o imediat ce Marian a venit la banca ei să îi ceară să îi explice cum se fac limitele.
M-am întors la banca mea, desenând mai multe mulțimi vide pe coperta uzată a caietului de mate. Nu îmi aminteam când anume mi-am scos caietul, dar probabil s-a întâmplat când a ieșit domnișoara Moraru din sală. Am preferat să îmi continui treaba, fără să mă gândesc prea mult la asta.
-Andrei, m-a strigat David din ultima bancă, poziționată în colțul opus al clasei. Mi-am mutat privirea spre el, așteptând. Prinde asta! Continuă, aruncând în mine cu o minge de tenis. Am privit-o nedumerit înainte să observ că alți trei colegi se grupau să mă flancheze. I-am aruncat înapoi mingea lui David.
-Ce e așa de special la ea, am întrebat, iar el zâmbi.
-Cum, nu știi? Daniela a primit o minge cu autograful Simonei Halep. Și a venit să se laude cu ea în fața noastră.
- Nu e frumos, frate. Dă-i fetei mingea înapoi.
- Nu sunt frate cu tine, frate. Fac ce vreau.
Nu am făcut decât să mă uit la el în timp ce continua să paseze mingea unui alt coleg. M-am așezat înapoi în bancă în momentul în care profesorul Ghiorghidiu de matematică a intrat în sală târând după el catalogul imens de culoare albastră care era etichetat cu numărul clasei noastre. Spre deosebire de Ștefan din romanul lui Camil Petrescu, profesorul nostru nu a fost niciodată în armată, iar din câte știm, nu a avut niciodată vreo soție pentru a fi înșelat. Colegii mei au gemut în semn de dezaprobare, lucru pe care îl simțea și profesorul nostru.
-Da, știu că sunteți la fel de entuziasmați ca mine, dar nu aveți decât să vă plângeți limitelor. Doar știți că simularea e aproape, iar voi nici măcar nu vă gândiți la asta.
-Poate ne-am gândi dacă ați face materia, știu și eu, mai interesantă. Aceasta a fost Maria, iar cuvintele ei m-au luat puțin prin surprindere.
-Vreți materie mai interesantă? Bine, fie. Spuneți-mi de ce sunt puține numere pătrate perfecte? Și-a rotit privirea prin clasă, înainte de a-și îndrepta ochii îmbătrâniți în direcția mea. Andrei, nu poți explica? Continuă el.
Maria s-a uitat la mine, la fel ca restul clasei, așteptând parcă să spun un lucru jenant sau amuzant. Ei bine, nu voiam să le dau satisfacție, mai ales pentru că nu aveam nimic în minte care chiar să le convină.
-Care sunt pătratele perfecte, Andrei?
-Ce pătrate perfecte? De două sau trei cifre? Am întrebat.
Colegii mei deveneau din ce în ce mai nerăbdători.
- Hai să spunem de la zero la zece.
- Doi la puterea a doua și trei la puterea a doua.
- De ce nu și patru la pătrat? Întrebă domnul Ghiorghidiu.
M-am uitat din nou la colegii mei care voiau ceva amuzant, dar tot nu îmi trecea nimic prin minte.
-Pentru că este șaisprezece.
-Corect. Acum îmi poți spune de ce nu ai și tu un pătrat perfect?
Am făcut ochii mari. Nu înțelegeam ce încerca să îmi spună, dar cumva știam că se aștepta să-i dau un răspuns deosebit de complex, care să explice tainele vieții și chestii de genul ăsta. Doar că nu mă puteam gândi pur și simplu la nimic, iar privirile colegilor mei pe care le simțeam în ceafă nu mă prea ajutau cu nimic. Eram complet singur și trebuia să mă gândesc pur și simplu la ceva înainte ca profesorul să dea din cap și să îmi facă semn să mă așez.
-Numerele la pătrat sunt unice, în aceeași măsură în care sunt și oamenii. Fiecare are câte un mod diferit de a-și manifesta sentimentele și trăirile. Știu că nu suntem la ora de psihologie, dar poate fi o altă interpretare al acestui concept al matematicii.
Profesorul mă fixa cu privirea, lucru care îmi dădu de gândit că urma să am probleme, dar nu a fost deloc așa. Omul mi-a zâmbit și mi-a aruncat o ultimă privire înainte de a se întoarce cu fața către clasă.
-Ca un fel de Andrei la pătrat, a șoptit el când mi-a întâlnit din nou privirea. Eu nu făceam decât să mă uit la el cu atenție. De asta aveți nevoie, de un mic impuls de a interpreta lucrurile rigide, care nu vă vor ajuta prea mult în drumul vostru în viață. Iar dacă interpretați matematica în propriul vostru fel veți ajunge să o înțelegeți mai bine.
____________________________________________________________
¹. Aluzie la un film cu Barbie în care Ken este răpit de o zână care se află sub vraja iubirii. Zâna are ochii albaștrii, iar poțiunea iubirii îi colorează în mov.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu