29.10.2018

Am cunoscut - Nanashi #UnVisSiOPasiune #05



~~~~~***~~~~~
Se poate să fi făcut eu caligrafia, but shhh e o muncă  multe prea măruntă față de cea depusă pentru a crea această piesă/ album în sine. Like și subscribe dacă vă place sau like și subscribe dacă nu vă place, dar sunteți curioși de viitoarele melodii. 

Știu că sunteți curioși așa că hai, fuguța și dați like!  

26.10.2018

În prea multe cuvinte


La scurt timp după ce am început să vorbesc mai deschis pe blog am realizat că poate nu merită să îmi las inima pe pagină, că oamenilor nu le pasă de ce scriu eu, și în definitiv, de ce le-ar păsa? De ce i-ar interesa pe alții ce mă doare pe mine? Doar au și ei problemele lor, nu? Au și ei lucruri de care să se plângă și totuși aleg să nu intre în online și să strice starea de spirit a unui om care a avut o zi frumoasă sau poate una mai puțin plăcută. 

Încă din primii ani de când am început să scriu de drag mi s-a spus că am un stil sacadat, dar niciodată că acest lucru ar fi ceva greșit. Sacadat sau nu, cuvintele sunt singurul mod în care mă pot exprima cu adevărat. În povești, folosesc adesea exprimări exagerate pentru emoții fix pentru a creea starea în cauză, dar pe blog nu am context în care să scriu despre mine și despre ceea ce simt, așa că voi scrie aici, pentru că e un prim pas pe care îl pot face pentru a-mi înfrânge teama de a nu fi judecată de ceea ce scriu în mediul online. Vă voi spune o poveste despre cum reușesc să exprim prea multe emoții în prea multe cuvinte.

Am fost mereu indiferentă din multe puncte de vedere, preferam să trăiesc consecințele pe propria piele decât să ascult de sfatul cuiva. Când eram mică, muream să fiu adolescentă și să trăiesc viața exact așa cum o vedeam prin filme și desene. Probabil că am fost un copil problemă, sau poate că doar mă simțeam așa. Încă mă simt, în anumite contexte, deși părerea celorlalți e posibil să fie diametral opusă față de ce cred eu despre mine. Nu încerc să par ceva ce nu sunt, dar în anumite contexte prefer să tac decât să supăr pe cineva. Vorbesc mai deschis cu adulții decât cu oamenii de vârsta mea, pe care trebuie să încep să-i cunosc puțin mai bine înainte de a scoate vreun sunet. Și totuși, sunt persoane pe care le simt de încredere, iar uneori se dovedește a fi așa, iar în felul ăsta se duce și teama.

Fascinată de filme de groază și de povești cu demoni și creaturi nemaivăzute mi-am găsit refugiul în cărți, pentru că era acel loc fericit unde îmi plăcea să mă întorc cu fiecare ocazie. Când aveam zece ani, m-am îndrăgostit pentru prima dată, și nu de un băiat, ci de ideea unui sitcom care se difuza pe Cartoon la aceea vreme, când am realizat ce îmi doresc de fapt să fac când voi crește. La doi ani mai târziu, am început să scriu și asta fac de atunci.

Sunt un outsider cu un bulgăre de emoții care se strânge în inimă de fiecare dată când nu fac față, iar în cele din urmă inima începe să bată cât mai tare, iar cu fiecare bătaie accentuată, se instalează panica. Dar m-am învățat să nu plâng, pentru că nu e un semn de slăbiciune. Vreau să rezolv lucruri, iar când se strâng prea multe e de parcă sistemul meu respirator își dă shut down, iar în lipsa respirației își fac apariția frica și panica. Uneori sunt atât de multe că nici nu pot să spun exact care dintre ele mi-a dat eroare în așa fel încât să mă sperii atât de tare.

Mi se spune că nu trăiesc în realitate, că nu știu cât e de grea viața. Sunt un pic mai rece din fire, pot rămâne la fel de serioasă precum un polițist criminalist la locul unei crime într-un caz delicat, dar nimeni nu știe când plâng sau cât de mult mă afectează problemele lunii sau simple nimicuri zilnice care pot deveni o mare problemă pentru mine fix când mă aștept mai puțin, pentru că atunci când plâng; plâng doar eu cu mine, sub ochii nimănui.

Sunt în contradictoriu cu mine însumi, prețuiesc lucrurile în care cred, dar uneori ideea că unora nu le-ar plăcea laptop-ul meu sau agenda pe care o folosesc sau că am pantofii murdari și că lumea o să mă judece dacă ies așa pe stradă e copleșitoare. În general, plec pur și simplu fără să mă gândesc prea mult la aceste mici detalii, dar când se strâng alți posibili factori de stres, toți strânși la un loc devin automat o povară.

Scrii prea mult! Lasă că poți să stai și fără să scrii! Nimeni nu știe că scrisul e propriul meu remediu pentru depresie, nimeni nu știe fericirea din inima mea în momentul în care reușesc să scriu un text bun și de zâmbetele de pe fețele oamenilor atunci când îl citesc.

Mi se spune că cei de vârsta mea sunt în stare să facă lucruri mărunte pe care nu sunt capabilă să le fac. Dar toți avem propriul ritm, fiecare învață cum poate astfel încât să și înțeleagă de ce un lucru e util în viață. Toate la timpul lor, obișnuiam să spun când cineva îmi atrăgea atenția că nu sunt ca ceilalți oameni de vârsta mea. De ce nu mă străduiesc să fiu ca ei? Pentru că nu sunt, fiecare are propriul stil de gândire care îl determină să ia decizii, iar de fiecare dată când am ales lucruri dictate de alții mi-a fost mai greu, așa că m-am decis să trăiesc în așa fel încât să îmi pot forma viața pe care mi-o doresc și nu una întocmită de alții, împachetată frumos cu bune intenții și zâmbete regizate. Dar și să fiu sinceră cu mine însumi și să nu-mi forțez prea mult limitele.

Scriu în prea multe cuvinte.

Simt prea multe emoții.

Dar e ok!

Pentru că sunt eu și toate aceste emoții și momente de panică și nesiguranță sunt parte din mine. Am învățat să trăiesc cu ele și încerc să mă adaptez, să le depășesc, treptat, pentru că e cel mai matur lucru care trebuie făcut. 

19.10.2018

What the f (fashion)


Înconjurată de diverse cărți, de la benzi desenate până la istoria marilor personalități din golden age, diverse caiete deschise unde sunt notate cu un scris leneș mai multe cursuri pe care sper să apuc să le învăț tot azi, stau în fața computerului, fără să privesc ecranul pentru că există ceva  mult mai important decât feed-ul de pe Instagram și Facebook.

Rar citesc Harper's Bazaar. Rar îmi cumpăr reviste în general, dar atunci când le cumpăr nu pot să nu îmi iau puțin din timp pentru a mă bucura de acele texte care fac parte din jurnalismul care îmi e cel mai drag, și anume, cel de modă. Greu de crezut că am ajuns în punctul în care să prețuiesc fiecare cuvânt și fiecare articol scris într-o revistă glossy. În ultimii ani am fost un fail total în materie de modă, nu asortam nimic așa cum trebuia și aveam un stil destul de ciudățel din punct de vedere estetic. Poate nu s-a schimbat nimic și am exact același stil vestimentar pe care îl purtam cu câțiva ani în urmă, iar singura diferență e că sunt în stare să port ceva ce îmi place fără să-mi fie rușine. 

M-am gândit să scriu despre asta în urmă cu două săptămâni, când veneam de la facultate și am văzut pe stradă o tipă îmbrăcată într-un mod foarte exotic, urmând un cod vestimentar care dădea spre boho combinat cu street style, dar am încă puține cunoștințe în domeniu pentru a vorbi despre astfel de lucruri. Mi-a plăcut atât de mult încât m-am gândit serios să mă așez pe o bancă și să încerc să o desenez (păcat că era în mișcare). Zilele trecute s-a întâmplat o situație similară, doar că în cazul de față era vorba de o ținută de office cu accente rock. Fata respectivă părea desprinsă cumva dintr-o pagină de revistă, dacă nu într-un articol efectiv, într-o reclamă la un brand de modă pe care am văzut-o în tren pe la începutul lui August când răsfoiam numărul de atunci al revistei VOGUE.

În ceea ce privește propriul meu stil, încă îl descopăr. Fac încercări, combinații și încerc să îmi dau seama ce se potrivește mai bine, ce îmi place, dar și ce îmi lipsește din garderobă. În timp, voi reuși să îmi formez propriul stil, dar până atunci sunt în faza de joacă. Studiez ținutele celor din jur, cele mai noi colecții și articolele drăguțe care apar în reclamele de pe facebook și instagram (algoritmi?) sau pinterest pentru inspirație. Nu că aș reuși să asortez ceva extraordinar în domeniul online, dar mă simt bine cu felul în care îmi aranjez hainele, iar până la urmă asta contează, nu? Să te simți bine cu tine însuți, dar și să nu-ți fie frică să te îmbraci așa cum simți.

E complet în regulă să nu ai cine știe ce înclinări spre modă. În urmă cu ceva timp, am început să îmi sortez preferințele, să le așez frumos, în cutiuțe, după culori, emoții și zâmbete. Aplic acest principiu în materie de orice și ușor ușor încep să mă construiesc pe mine, așa cum îmi doresc să fiu. Iar indiferent dacă este vorba de stilul vestimentar, de emoții, de gânduri și de lucrurile care mă fac să zâmbesc sau care îmi strică starea de spirit, știu în general ce vreau și continui să-mi urmez intuiția, chiar dacă în primă fază pare greșit sau stupid. Principiul pe care am început să-l urmez  în momentul în care îmi aleg un outfit (ca tot omul, dimineața cu 10 minute înainte să plec din casă) a devenit în timp un factor pe care îl iau în considerare de fiecare dată când sunt indecisă și care mă ține organizată, cât și în armonie cu propriile gânduri. 

01.10.2018

CASA SATULUI- casă a diversității etnice și culturale, specifice comunei Murighiol



Într-o țară în care culturile și obiceiurile sunt mixte și care continuă să evolueze odată cu trecerea timpului, sunt oameni înzestrați cu un anumit soi de dor. Un dor pe care numai românul îl simte în raport cu propriile origini. Un dor tăcut, care ne leagă sau care ne desparte în secolul vitezei, care ne amintește de începuturi, când totul era mai simplu și mult mai frumos. Vremurile în care trăiam emoțiile cu inima și nu cu emoji-uri pe un ecran.

Ascuns într-o comună din Tulcea, Camelia Ivanov reușește să conserve acest dor într-un loc aparte ce înglobează și conservă culturi furate de trecerea timpului. Este vorba de Casa Satului din Murghiol, care ascunde câte o surpriză în fiecare încăpere în care pășești. Amplasat în clădirea Școlii Dunavățu de Sus, scopul deschiderii acestui muzeu în incinta școlii este de a conserva clădirea pentru generațiile viitoare. Camelia, o fire caldă și determinată, a atribuit câte o încăpere fiecărei culturi predominante din zonă, punând accentul și pe povestea dintre români și celelalte etnii stabilite în preajma locului. 

Comuna Murghiol  este cunoscută ca o adevărată oază de armonie multietnică, unde timp  de sute de ani, au trăit în armonie și respect reciproc, români, turci, tătari, bulgari, ucraineni, și unde, fiecare dintre aceste etnii și-a practicat religia, tradițiile și obiceiurile, fără a fi împiedicați de nimeni.

În total școala găzduiește:

Casa ucraineană ( strămoșii ucrainenilor din această zonă au fost cazacii zaporojeni, renumiți luptători  călare și strategi militari ai epocii lor. Cel mai renumit conducător al lor a fost Taras Bulba- despre care au apărut două producții cinematografice, una americană și una rusească.), 

Turcească (deșii turcii au stăpânit timp de 400 de ani Dobrogea, în comuna Murghiol, ei au trăit în armonie cu românii și ucrainenii din zonă. Femeile turcoaice erau foarte talentate în realizarea broderiilor, cusute sau croșetate- multe femei românce sau ucrainence au învățat meșteșugul de la turcoaice.) 

Românească (românii au venit în această zonă în vremea lui Mircea cel Bătrân și a domniei lui Ștefan cel Mare. Aceștia erau ciobani mocani, iar astfel, numele de mocan a devenit nume de familie- Mocanu- care se întâlnește și în zilele noastre în zonă. În casa românească, toate articolele sunt din lână, mocanii, fiind renumiți crescători de oi. În afara obiectelor de mobilier și a altor obiecte necesare unei familii, aici regăsim și unelte de prelucrat lână. Ștergarele românești, țesute în război și prelucrate manual, sunt și ele la loc de cinste, alături de costumele naționale) - fiecare dintre acestea fiind decorată într-un mod unic, specific regiunii pe care o reprezintă, care mai de care mai specială în fel ei. 

Holul lung este decorat cu diferite creații meșterite de copii, după vechile obiceiuri, cu scopul de a duce meșteșugul mai departe. După care întâlnim o încăpere ce servește ca sală de clasă, iar pe fiecare masă sunt pregătite câteva teancuri micuțe de coli albe și seturi de creioane colorate. Pe pereți se află fotografii ce ilustrează perioada comunistă, iar pe dulap așteaptă cuminte o ie de un material fad, care se încadrează în peisaj și preia aerul școlăresc al încăperii. În camera alăturată întâlnim meșteșugul pescuitului, specific zonei și care, în esență, cuprinde și el o colecție variată de obiecte care merită și ele amintite viitoarei, cât și actualei generații.

Sunt oameni care strâng obiecte vintage și antichități datorită unicității acestora: și oameni care le văd ca pe niște obiecte uzate și nefolositoare. Povestea locului are la bază gestul unei doamne din zonă care a ars mai multe obiecte vechi, primite cel mai probabil de la bunicii ei. Camelia Ivanov este genul de persoană care preferă să păstreze un obiect vechi pentru a-i duce povestea mai departe, iar ideea unui astfel de gest cât și încercarea de-a încerca să recupereze ceva din bunurile arse, a determinat-o să construiască un locșor în care istoria se întâlnește cu prezentul, unde oamenii pot învăța mai multe despre modul de viață și despre mentalitatea săteanului român, cât și a celorlalte etnii care s-au stabilit în zonă și care au trăit în armonie unele cu celelalte.