06.07.2018

Culisele Munților Buzăului


La 47 de km de Buzău și la 150 de km de București. Țara Luanei se află în Munții Buzăului. Din București se ajunge prin Buzău, apoi pe DN10, către Brașov. De la Măgura mergi prin comuna Bozioru, pe DJ 203L. Dinspre Transilvania se ajunge tot pe DN10, prin întorsătura Buzăului. Drumețiile sunt principala atracție, traseul este bine marcat cu mici cruci roșii pe fiecare copac în parte pentru a orienta turiștii, dar și cu plăcuțe pe care scrie  numele traseului și al principalelor obiective. Se poate face și escaladă, precum și zbor cu parapanta sau deltaplanul. De asemenea, în zonă se desfășoară frecvent curse Off-road și competiții de orientare turistică.

Un drum de țară, un grup mare și un ghid plin de energie care mână turiștii într-un zâmbet. Aceasta este Diana Gavrilă, ghid turistic și custode la Colecția Muzeală Colți. O pereche de bocanci, un ghiozdan umplut bine o lanternă, haine, mâncare și alte instrumente de hiking sunt mai mult decât suficiente pentru o drumeție. Dar când la drum pleacă o gașcă de studenți care nici măcar nu-și imaginează prin ce urmează să treacă, plângerile nu vor fi o surpriză. Care mai de care îmbrăcat lejer în haine de vară, o urmează pe Diana pe drumul prăfuit de țară, alături de alți drumeți veniți de prin toate colțurile țării, dar și a trei câini ciufuliți care erau în fața Dianei și mai priveau din când în când în spate pentru a se asigura că suntem încă în urma lor.


            După câteva ore de mers drumul s-a transformat într-o potecă ce trecea prin livada unui buzoian care ne-a permis accesul în curtea lui pentru a ne scurta drumul. Pomii se înălțau vioi până în punctul în care păreau să întâlnească cerul. De data aceasta drumul era în sus, însemnând că trebuia să depunem mai mult efort decât ritmul constant de mers de până atunci. Cei din prima parte a șirului au așteptat într-un punct să ajungă și cei rămași, profitând de timpul disponibil pentru a se odihni. Și bine fac, pentru că drumul Luanei constă într-un urcuș și coborâș continuu. Printre frunzele uscate și pământul alunecos, drumul a devenit abrupt, iar drumeții au fost nevoiți să își mențină echilibrul, dar și să aibă grijă pe unde pășesc.


,,Aoleu, mai avem mult?” se plângeam studenții, ieșind din când în când din grup pentru a-și trage răsuflarea. Mergeau deja de două ore. ,,Cum ați plecat mă așa?” a întrebat unul dintre drumeți ,,V-ați luat lanterne? Să vezi ce vă faceți la noapte când o să vă întoarceți prin beznă înapoi la autocar.” Curând mi-am făcut griji că aveam să ne întoarcem în beznă prin cărările încurcate din țara Luanei.

Aventura începe la înălțime, unde două scări de lemn sunt proptite bine în stâncă pentru a oferi accesul la peșterile dacice ce serveau drept lăcaș de cult pentru preoții daci, dar și ca punct militar de observație. Puțini au fost suficient de curajoși să urcea în peștera lui Dionisie Torcătorul, iar cei care au ajuns au putut vedea un altar cu mai multe icoane și lumânări așezate în locul unde se presupune că preoții daci își țineau în urmă cu mii de ani obiectele de rugăciune. În geamul sculptat adânc în stâncă nu se puteau vedea decât crestele copacilor. ,,Cum puteau vedea din peșteră dacă aceasta oferă vizibilitate doar unei anumite părți?” am întrebat-o pe Diana iar ea mi-a zâmbit, aruncând o scurtă privire asupra geamului abia vizibil din locul în care ne aflam, ,,Din partea aceea veneau cotropitorii.” A răspuns ea. 


Pe rând, grupul s-a divizat, împărțindu-se în două grupuri: cei care au urcat în peștera lui Dionisie și care au vrut să meargă spre următorul punct turistic, cât și cei care au preferat să nu se rupă de grup și să rămână alături de ghid. Cei din prima categorie au căbărât stânca pentru a ajunge la următoarea, de această dată, însă, închisă cu gratii pentru a evita accesul în interior și posibilitatea distrugerii runelor de pe pereții acesteia. Fundul peșterii a fost închisă de către Primăria Județeană Buzău așa că a trebuit să privim totul prin grilajul ce proteja interiorul peșterii de restul lumii.


 Grupul s-a strâns din nou în platou, iar odată puși în mișcare au început să meargă  pe marginea stâncii. Împărțiți în grupuri mici, informați de dinainte de către Diana că vor trece pe lângă peștera de la culmea pietrei (sau ușa pietrei), studenții cât și restul turiștilor înaintau mânați de un vag val de curioizitate care-i forța să înainteze, dar oboseala drumului străbătut până atunci și-a spus cuvântul.


            După o pauză de aproximativ jumătate de oră de repaus, grupul s-a dus din nou în mișcare, cotind spre partea din spate a stâncii care-ți oferă accesul spre vârf. Doar că noi nu ne-am îndreptat din prima, fiind alte câteva atracții pe care trebuia să le vedem. La jumătatea drumului, Diana ne-a făcut semn să cotim la dreapta pentru a ne arăta o formațiune stâncoasă ce surprindea profilul unui cap de dac, testâdu-ne imaginația în încercarea de a găsi alte interpretări ale formei sculpate în stâncă ce ne privea de sus, având în aparentă înfățișarea lui Decebal.

Agatonul vechi, care este de fapt o dărămătură, este primul punct în care am început să avem acces la priveliște, deși pe jumătate ascunsă de către copacii din jur, cât și cei de sub stâncă. Această construcție în stâncă surprinde mai mult o aglomerare de pietre pe care te poți cățăra. Agatonul nou i-a fascinat pe studenți încât și-au putut face fotografii într-o construcție stâncoasă, asemănătoare casei familie Flinstone, având o fereastră săpată în stâncă, cât și câteva rune scrijelite lângă aceasta și în celelalte părți ale peșterii. De asemenea, dacă te îndepărtai de fereastră și coborai treapta puteai observa un gol sub etajul de stâncă, loc folosit de către daci pentru depozitarea alimentelor pe vremea când era utilizată, ceva asemănător unei pivnițe de vin, spre exemplu.
Grupul a înaintat de-a lungul stâncii, urmând să ajungă și mai sus. Încă două puncte de repaus, iar jumătate dintre aceștia au preferat să aștepte decât să meargă mai departe, cei curioși au continuat să înainteze pe poteca abruptă acoperită de frunze uscate și pământ alunecos. ,,Ai grijă!” exclama cineva din când în când celor care alunecau pe crengile de sub frunze sau pe pământul înămolit.

Penultimul punct turistic ne oferă o doză de mișter încât include povestea unei comori care nu a fost găsită nici până acum. Crucea spătarului ascunde o comoară care nu a fost găsită niciodată. ,,Unde este semnul acela care seamănă cu un cap de cerb?” a întrebat unul dintre drumeți în timp ce căuta cu privirea locul pe care dorea să îl vadă. Diana a făcut semn cu mâna spre o stâncă aflată în spatele crucii.

Durerea revărsată în picioare cât și în tot corpul în urma ultimelor ore dispare în momentul în care ajungi în vârful Țurțudui, ce-ți oferă o priveliște care merită efortul depus până atunci. Splendoarea peisajului îți taie răsuflarea, de sus poți vedea Munții Bulgariei, Buzăului și a satului Nucu ,,la cât am mers mai avem un pic și ajungem în Bulgaria’’ a glumit un student nu foarte fascinat de priveliște.

           
Un moment neașteptat a fost când unul dintre drumeți i-a cerut Dianei să îi arate un lucru ce nu făcea parte din traseu. ,,Cine e prea obosit sau nu are chef poate să aștepte aici. Câțiva studenți curioși, dar și vreo doi adulți care făceau parte din grup, au urmat-o pe Diana prin mărăcini și scaieți, pe un drum lăturalnic ce se abate de la cel principal. Ne-am strâns toți în jurul unei stânci aflate deasupra unui adâncituri în pământ. Unul dintre drumeți și-a dat rucsacul jos din spate, din care a scos apoi un cilindru cu o substanță fosforescentă pe care a coborât-o ușor cu un băț pentru a vedea interiorul. ,,Vedeți aceste însemne pe piatră?” Ne-a întrebat Diana când ne-am apropiat pentru a vedea mai bine semnele ce indicau un fel de calendar cu zile marcate cu x-uri.

Drumul Luanei cât și așezările rupestre, odată folosite cu mulți ani în urmă și ulterior devenite puncte de atracție respective zonei. Cât despre noi și ceilalți drumeți care s-au decis să pășească pe cărările bătătorite ale traseului, în ciuda efortului și a celor 8 ore de mers pe jos, farmecul locului îți oferă o experiență pe care o vei trăi odată în viață și este plin de povești pe care trebuie să le afli de unul singur pentru a intra în atmosfera locului. Iar poate că adevărata comoară nu este cea ascunsă în zona crucii Spătarului, ci în minunile acestui loc. 

Un comentariu: