28.02.2018

Aceleași melodii, emoții reciclate


Oana Tache a întrebat un DJ acum vreo câțiva ani dacă ar fi să asculte o melodie toată viața care ar fi aceea, iar de atunci am început să mă întreb asta la fiecare piesă care începe să-mi plasă suficient de mult încât să nu mă plictisesc. Anii au trecut și încă mai ascult melodii care și acum îmi răsună în minte când mă aștept mai puțin. Unele cântece au o poveste în spate, pe când altele au versuri pe care le redescopăr și azi când mă decid să ascult din nou piesa respectivă.

Sunt mici fragmente care sună aproape poetice, care îți crează o anumită stare sau o imagine, fie ea depresivă sau îți induce o stare de nostalgie. Ce e nostalgia fără un cântec vechi care să îți aducă aminte de acele momente importante din viața ta din vremea în care se difuza piesa respectivă? În funcție de melodii, emoțiile se pot schimba sau rămâne la fel odată cu trecerea timpului. Le putem recicla sau păstra un unic sentiment într-o cutie frumos gravată cu anul și oamenii care ți-au fost alături în momentul respectiv. Depinde doar de cutie și de conținutul ei pentru a determina cât de multe am învățat de atunci.

Totuși, dacă ar fi să alegem o piesă reciclabilă, care să te treacă prin mai multe stări și pe care ai fi în stare să o asculți toată viața care ar fi aceea? În cazul meu, am o cutie plină de piese care indiferent de versuri reușesc să mă facă să zâmbesc, pe când altele mă fac să plâng. Dar continui să trec prin ele cu cea mai mare plăcere indiferent de sentimentul resimțit, iar asta pentru că au fost vremuri când piesele respective au reușit să umple goluri și să-mi ofere noi perspective și care m-au inspirat cumva să încerc lucruri noi.

Oricât de mult timp ar trece de la ascultare, mereu va fi o melodie care-ți va trezi amintiri și care te va face să zâmbești involuntar. Unele lucruri nu se aruncă, iar cutia cu piese din trecut va rămâne mereu acolo, așteptând să fie deschisă spre ați aminti de vremurile bune sau mai puțin bune ale vieții tale, de lucruri pe care ai vrea să le uiți sau care te-au întristat, oricum ar fi, emoțiile sunt reciclabile, se schimbă odată cu trecerea timpului.

21.02.2018

Lucruri pe care le-am interpretat greșit

Sunt multe chestii pe care nu mi le-a explicat nimeni când eram copil, așa că am început să îmi fac propriile păreri și percepții asupra lumii. Și acum mă pufnește râsul când îmi amintesc de ele, sunt atât de multe ciudățenii în care obișnuiam să cred încât, dacă stau acum să facă o listă cu toate va fi destul de greu să reușesc să îmi amintesc de ele, fiind cumva pierdute în negura timpului. Încerc de câteva zile să fac o listă cu astfel de gânduri și idei nebunești, în schimb, nu am decât câteva prostioare despre care sunt sigură că destul de greu pentru că am tot încercat zilele astea să mă gândesc la mai multe prostioare pe care mi le-am imaginat în copilărie. Sunt însă câteva lucruri în care m-am pus foarte mult speranța și am reușit să le înmagazinez cumva în memorie fără să fie atinse de trecerea timpului și a tuturor evenimentelor care mi-au schimbat părerea despre ele.

Mai jos sunt cinci asfel de lucruri care mai de care mai ciudate sau normale, fie influențate de filmele și desenele la care mă uitam la aceea vreme sau de la oamenii cu care îmi petreceam timpul sau pur și simplu tâmpenii la care m-am gândit când nu înțelegeam explicațiile venite din partea adulților.

La piscină în cimitir:

La mine în oraș e un fel de piscină fix în cimirit, din câte îmi amintesc era și un izvor pe acolo, dar atunci când eram mică, eram extrem de fascinată de acea parte din cimitir și mereu mă întrebam de ce era acolo, într-un loc unde lumea nu poate să înoate sau să bea apă, pentru că e moartă. Lumea a încercat să îmi explice, dar informațiile s-au pierdut în momentul în care am început să-mi imaginez că era o piscină pentru morți, iar aceștia înotau acolo noaptea când nu îi vedea nimeni.
Nu mă pot abține să nu glumesc cu faza asta când văd acel loc sau când se vorbește despre el pentru că tot nu am aflat de ce e acolo și nici nu vreau să știu pentru că e sigur o explicație plictisitoare.

Brazii de Craciun plâng:

La un moment dat ni s-a citit o poveste despre bradul de Crăciun ( despre care am pomenit aici), nu îmi mai amintesc detaliile dar știu sigur că a fost un fel de cliff hangging moment în care bradul e salvat iar prezența lui în casă în fiecare Crăciun nu face decât să ne amintească de acel eveniment. Deși nu am nicio idee ce s-a întâmplat în povestea respectivă știu doar că m-a marcat atât de tare că de fiecare dată când văd un brad de Crăciun reușesc să mă întristez pentru că am vaga impresie că plâng de fiecare dată când sunt decorați.

Mașini zburătoare:

Era filmul acela Al 6-lea simț pe care l-am văzut de câteva ori când eram mică și de fiecare dată începeam să cred că atunci când voi crește și voi fi adolescentă voi merge cu mașini zburătoare, pe autostrăzi aeriene și toate cele. Ei bine, suntem în 2018 și tot ce avem sunt niște drone care nu ajută la transportul uman și care abia dacă poate căra o pisică. Extraterreștrii aparatură high techprecum cea a lui Tony Stark și lucruri de genul acesta, în schimb avem doar telefoane mobile performante și diferite conflicte sociale sau politice (dar dacă stăm și ne gândim mai bine ne batem între noi decât să trăim scene din vreun film SF cu reptilieni sau extratereștrii gri).

Cola e alcool pentru adolescenți:

Obișnuiam să cred că cei care beau cola sunt cool, probabil a fost influența reclamelor, dar și acum mi se pare că doar copii importanți consumă cola, copii mișto, popularii pe care toată lumea îi admiră. În timp, am realizat că oricât de bun ar fi produsul lor, iar în spatele publicității, șmecheria nu vine de la campanii și de la persoana ce bea sucul, ci de la suc în sine. 

Corsaj și dans lent:

A fost vremea aia când s-a lansat Taylor Swift și a înnebunit radioul. Cum să uităm de clasicul you belong with me pe care și acum mă mai trezesc că-l fredonez din când în când, când era fata cu ochelari îndrăgostită de the boy next door când își trimit mesaje la fereastră. La un moment dat mi-au tot intrat în cap idei precum petreceri la care se merge în rochie, cu un partener care-ți pune corsaj și dansezi un dans lent pe ringul de dans. Imaginea asta aproape idilică s-a destrămat în momentul în care am realizat că nu e deloc o realitate, sau cel puțin, nu în școlile la care am fost eu. 

16.02.2018

Huff Paranormal și paracomunicarea


Căutam date pentru cartea la care lucrez când am dat din întâmplare pe youtube de ceva care mi-a atras atenția. Era un clip în care cineva încerca să vorbească cu spiritele prin intermediul unui aparat ciudat. Numele canalului e Huff Paranormal, iar asta m-a dus cu gândul la Huffington Post. Așa cum BUZZFEED au propria categorie pentru supranatural și crime pe youtube, de ce nu ar avea și cei de la HuffPost? Ei bine, nu are nicio legătură cu ei. Numele de Huff vine de la Steve Huff, un fotograf, blogger, paranormal researcher și inventator a două dispozitive care te pot ajuta să intri în contact cu spiritele: The Portal and The Wonder Box. 

Postează clipuri aproape zilnic pe contul lui de youtube cu scopul de a strânge dovezi care să ateste existența vieții de după moarte. Într-unul dintre clipuri am observat o replică ”fantomatică” care m-a întristat. În toate filmele cu oameni care pot vedea și vorbi cu spiritele, acestea ori caută să vorbești cu cei rămași în viață sau doar se plictisesc. Huff era într-un cimitir și a spus că pleacă, iar vocea a spus ”i hope you're not”. Ce e interesant e că acel sunet surprinde exact esența ideii de fantomă creată de televiziune și de bestseller-e. 

Nu sunt sigură cât de adevărat, dar e interesant de privit, aproape că te face să îți dorești să fie real. Totuși, în momentul vocilor, e greu să-ți dai seama ce se aude dacă nu citești ce e scris pe ecran. În momentul în care se aude sunetul inteligibil, iar scrisul apare simultan, creierul interpretează partea audio ca fiind exact cum scrie, chiar dacă e posibil să înțelegi altceva. Uneori se aude foarte clar, iar alte ori e doar un bâzâit enervant, dar idea de a comunica cu oameni morți rămâne un interes pentru multe persoane, iar munca lui Huff e un mod de a le permite subscriber-ilor lui de a-și satisface curiozitatea în materie paranormal. 

12.02.2018

Sezonul lupilor


Vântul bătea atât de tare, încât cu greu am reușit să-mi fac părul să stea din nou normal. Am închis cartea și am strecurat-o în rucsac. Ridicându-mă de pe banca înghețată, am realizat pentru prima dată că parcul era pustiu.
Leagănele se mișcau singure, datorită vântului puternic. Mi-am potrivit geanta pe umăr și am pornit spre casă. Începuse să fie și mai frig, așa că am mărit pasul. Parcul era foarte aproape de marginea orașului, fiind așezat lângă pădure, unde tata merge în fiecare iarnă la vânătoare.
Sezonul de vânătoare este în special pentru lupii din împrejurimi. Se înmulțesc pe fiecare an, iar acest lucru este un bun prilej de distracție, dar și de scădere a numărului lor. Înafară de bărbații care dețin câte o armă - și au permisiunea de-a o deține - noi ceilalți nu avem voie să ne aventurăm în pădure, sub nicio formă.
Ieșind din parc, strada era împărțită în două părți, pădurea și parcarea parcului. Strângând geaca mai bine în jurul meu, am continuat să înaintez, când am auzit un foșnet. Privind dincolo de gardul care despărțea pădurea de civilizație, am văzut ceva mișcându-se. Era gri, cu nuanțe maronii. Un lup!
Era pentru prima dată când vedeam unul viu, până atunci nu mai văzusem decât împăiați, sau poate morți. Lupul se opri, stând pe jumătate ascuns în spatele unui desiș. Ochi lui galbeni păreau atât de umani încât nu puteai crede că nu era om.
Trecând strada, m-am lăsat în jos, astfel încât să fiu la nivelul lui. I-am întins mâna în semn de pace, iar el ieși nesigur din ascunzătoare, Se aproprie de mine și îmi mirosi mâna prin gardul de plasă. Când s-a convins că nu eram un pericol, mi-a împuns palma cu botul său rece. Voia să se joace! Intr-un fel, îmi era teamă de el, dar știam că nu-mi va face rău.
- Ce cauți acolo? Întrebă cineva din spatele meu. Amândoi am tresărit, uitându-se unul la altul pentru o clipă, atunci m-am întors să văd cine vorbise.
Un bărbat în vârstă de aproape cincizeci de ani, pe care-l mai văzusem plecând cu tata la vânătoare, dar nu știam sigur cine era.
- Mă uitam pe orar, când vântul mi-la zburat din mână , am zis întorcându-mă. Cred că a trecut de gard. Lupul dispăruse, dar urmele lui în zăpadă erau dovada sigură că el a fost acolo, iar eu nu-mi închipuiam lucruri din cauza frigului.
Omul veni lângă mine, privind dincolo de gard la urmele rămase.
- Să înțeleg că ai venit până aici pentru a căuta orarul, apoi ai văzut urmele și ai
vrut doar să te uiți la ele, zise el.
Am aprobat din cap.
- Da, exact asta s-a întâmplat! Nu era adevarat, dar dacă îi spuneam ce căutam de fapt acolo, tata s-ar fi supărat pe mine pentru că interacționasem cu un lup. Bărbatul mai privi pentru o clipă urmele, apoi se întoarse spre mine. Oftă, lăsând astfel un nor de aer cald sa se ridice.
- Dacă poți înlocui foaia aceea, atunci presupun că totul e în regulă.
- Da, am spus eu repezit. Să aveți o zi bună. Dădu ușor din cap, în chip de salut, iar eu m-am pus din nou în mișcare.
~~~~~***~~~~~
Ceasul ticăia din secundă în secundă, iar acest lucru deveni sâcâitor la un moment dat. După un timp, m-am adâncit în carte și am uitat complet de ceas, de oră sau de frigul de afară. Eram la ultima pagină când am auzit un cârâit venit din curtea din spate. Am închis cartea, apropiindu-mă de fereastră. Era mult prea întuneric ca să pot vedea ceva, înafară de zăpada care se vedea, restul era inteligibil. Atunci l-am văzut, ochii aceia galbeni pe care-i întâlnisem cu câteva ore în urmă. Era aproape imposibil sa-l zăresc în întuneric, dar l-am observat.
Stătea la marginea pădurii, așteptând. În timp ce eu continuam să-l privesc, neștiind dacă era bine să ies, sau să rămân în casă. Am mișcat perdeaua, iar lupul a început să urle. Cineva cobora treptele în grabă, repezindu-se în bucătărie.,
-Stai Lea, termin imediat cu el! Spuse tata privind pe fereastră.
-Nu! Am spus, deși știam că acest lucru îmi va aduce probleme.
Tata ridica dintr-o sprânceană.
-Ce ai spus? Mă întrebă el, asigurându-se că auzise bine.
-Am zis nu! Nu-i poți face rău!
Nu mai spuse nimic, iar lupul se opri din urlat, cufundându-ne într-o liniște sfâșietoare. Inima îmi bătea nebunește, știam că tata va trage în el, și cel mai probabil îl va nimeri. Totuși nu puteam sta acolo fără să fac nimic.
- Te rog, a fost tot ce am putut să spun.
Își continuă treaba de parcă nici nu eram acolo. Deschise încet ușa și ochii.
-Mă ocup și de tine după ce termin cu el. Grație unui impuls de moment, am încercat să iau arma din mâinile tatei, tocmai înainte ca el să tragă. Glonțul șuiera undeva în zare, dar nu în direcția corectă. Lupul, speriat de sunet, dispăru în pădure.
-Tata mă privi buimăcit, dar nu spuse nimic. Își luă arma și plecă. Nu avea să renunțe, urma să profite de fiecare moment în care lupul acela avea să apară.
După acea întâmplare nu am mai vorbit cu tata, și nici el cu mine. Era dezamăgit, înțeleg. Nu am făcut ceea ce voia, dar care era prețul în cazul în care îi dădeam ascultare? Lupul acela urma să fie mort. Înțeleg că acesta e tot scopul sezonului de iarna ,dar ...lupul acela nu putea să moară astfel. Nu mi-se părea drept, nu atunci.
Vacanța de iarnă era pe sfârșite, iar eu stăteam în living, făcând ultimele teme pe care le mai aveam. Stând aplecată deasupra caietului de mate, încercam pentru a treia oară să rezolv o problemă, dar fără rezultate. Mi-am ridicat privirea, fixând un punct inexistent, apoi m-am ridicat și am intrat în bucătărie unde mama prepara niște fursecuri.
- Ai vorbit cu tata? Am întrebat.
Își ridica privirea spre mine.
- Da, mi-a povestit despre incidentul cu lupul.
Am luat un măr din coșul de fructe, așezat la îndemână pe bufet.
- Se va întoarce, am zis privind mărul. Știu asta!
- Se pare că și tatăl tău știe. Abia așteaptă să-l prindă iar pe aici, spuse mama punând mănușile de bucătărie pe masă. Nu crezi că era mai ușor dacă îl omora și gata? E doar un lup. Un urlet slab, abia auzit ne-a întrerupt conversația, dar asta nu o opri pe mama să continue. Du-te! Tatăl tău nu e acasă.
M-am apropriat de fereastră, privind dincolo de ea, la pădure. El era acolo, unde a fost și ultima dată. Am deschis ușa, pășind pe zăpada moale și am alergat spre el, iar el înaintând spre mine. Ingenunchind , l-am mângâiat pe cap. Îi puteam simți căldura pielii dincolo de blană, și osul craniului când l-am mângâiat pe cap. Totul era grozav, până când, un pocnet răsună în liniștea dimineții, iar mâna mea se coloră în roșu. Mi-a luat o fracțiune de secundă pentru a realiza că nu era sângele meu. Lupul se lăsă pe labele din față, strângând din ochi. Începusem să plâng, nici nu știam că plângeam. Lupul era pe moarte, iar eu stăteam lângă el. Își ridică privirea, căutând-o  pe a mea. Ochii lui galbeni se stingeau din ce în ce mai mult, iar eu am început să plâng mai tare.
- Lea, pleacă de acolo! Strigă tata venind spre mine. Dar eu nu am făcut decât să-mi încolăcesc brațele în jurul trupului inert.
#2

09.02.2018

Books to read on Valentine's day


Valentine's Day is one of those days that aren't for everybody and that's great because if it's not for you then you can spend the day however you want. You can go out having a girls night or maybe staying indoors and reading a book or watching a movie. I made a list below with a few books you can read this Velentine's Day. Peace and love! ❤

What if all the crushes you ever had found out how you felt about them… all at once? 

Sixteen-year-old Lara Jean Song keeps her love letters in a hatbox her mother gave her. They aren’t love letters that anyone else wrote for her; these are ones she’s written. One for every boy she’s ever loved—five in all. When she writes, she pours out her heart and soul and says all the things she would never say in real life, because her letters are for her eyes only. Until the day her secret letters are mailed, and suddenly, Lara Jean’s love life goes from imaginary to out of control. 


Two misfits.
One extraordinary love.

Eleanor... Red hair, wrong clothes. Standing behind him until he turns his head. Lying beside him until he wakes up. Making everyone else seem drabber and flatter and never good enough...Eleanor.
Park... He knows she'll love a song before he plays it for her. He laughs at her jokes before she ever gets to the punch line. There's a place on his chest, just below his throat, that makes her want to keep promises...Park. Set over the course of one school year, this is the story of two star-crossed sixteen-year-olds—smart enough to know that first love almost never lasts, but brave and desperate enough to try.


Lena Duchannes is unlike anyone the small Southern town of Gatlin has ever seen, and she's struggling to conceal her power, and a curse that has haunted her family for generations. But even within the overgrown gardens, murky swamps and crumbling graveyards of the forgotten South, a secret cannot stay hidden forever.
Ethan Wate, who has been counting the months until he can escape from Gatlin, is haunted by dreams of a beautiful girl he has never met. When Lena moves into the town's oldest and most infamous plantation, Ethan is inexplicably drawn to her and determined to uncover the connection between them.
In a town with no surprises, one secret could change everything.


Anna is looking forward to her senior year in Atlanta, where she has a great job, a loyal best friend, and a crush on the verge of becoming more. Which is why she is less than thrilled about being shipped off to boarding school in Paris--until she meets Étienne St. Clair. Smart, charming, beautiful, Étienne has it all...including a serious girlfriend. 
But in the City of Light, wishes have a way of coming true. Will a year of romantic near-misses end with their long-awaited French kiss?


In what may be Dickens's best novel, humble, orphaned Pip is apprenticed to the dirty work of the forge but dares to dream of becoming a gentleman — and one day, under sudden and enigmatic circumstances, he finds himself in possession of "great expectations." In this gripping tale of crime and guilt, revenge and reward, the compelling characters include Magwitch, the fearful and fearsome convict; Estella, whose beauty is excelled only by her haughtiness; and the embittered Miss Havisham, an eccentric jilted bride.


Fiica unei mame dominatoare, Elizabeth Fitch își trăiește supusă viața planificată de mama ei până în cele mai mici detalii. Dar după o ceartă aprinsă, Elizabeth se răzvrătește și, într-o seară, se lasă convinsă de un necunoscut să-l însoțească - iar evenimentele care urmează îi vor schimba viața pentru totdeauna.
Doisprezece ani mai târziu, o femeie pe nume Abigail Lowery trăiește la marginea unui orășel din zona munților Ozark, retrasă și reticentă la orice tentativă de comunicare, câștigându-și existența ca programator liber-profesionist, specializată în sisteme de siguranță. 
Femeia este un mister pentru toti locuitorii micului oraș și ajunge să-i stârnească șefului poliției locale, Brooks Gleason, întâi curiozitatea, apoi interesul și dorința, mai ales că acesta își dă seama că trecutul ei ascunde multe secrete. Relația dintre cei doi devine tot mai apropiată, astfel că Abigail începe să întrevadă un viitor pe care nu-l mai credea posibil și se vede nevoită să decidă dacă pentru ea este de-ajuns să rămână în viață sau vrea și să trăiască.


Citind De vorbă cu Emma, trăiești împreună cu ea propria ta poveste de viață. Emma te provoacă să găsești calea spre sufletul tău și te cheamă într-o lume în care liniștea, nebunia și iubirea adevărată sunt un tot întreg. Fie că ești femeie și o înțelegi, fie că ești bărbat și cauți calea spre inima ei, ai nevoie de niște răspunsuri. Le găsești printre dialoguri și rânduri scrise de el sau trăite de ea.
Până la urmă Emma poți fi tu cu experiențele și poveștile tale de dragoste. Empatizând cu ea în anonimat vei ajunge să o lași să poarte și să consume câteva dintre zbuciumurile tale. La finalul acestei cărți vei îmbrățișa mai mult împăcarea cu tine însăți, te vei simți mai senină, mai pregătită să accepți, să înțelegi și să iubești. Vei fi gata să începi un nou capitol în viața ta. Pentru că temerile, trăirile și visurile Emmei sunt și ale tale. Iar dacă Emma le depășește, le vei depăși și tu.
Ia-ți o cafea fierbinte, așează-te în colțul tău de lume, lasă un oraș pustiu în spate, deschide cartea și stai de vorbă cu tine.


Experiențele din această carte seamănă cu un oracol completat cu sinceritate și cu migală de către o prietenă bună pe care n-o cunoști decât din vedere, dar care caută același lucru ca tine: dragostea. Citindu-i răspunsurile (și gândurile), vei afla mai multe despre tine, dar și adevărul fundamental al iubirii: nu ajungi să îmbătrânești decât alături de bărbatul cu care ți se potrivesc… poveștile.

Câteva dintre întrebările oracolului: 
ce se întâmplă când afli că iubirea vieții tale te iubește pentru că semeni… cu marea iubire a vieții lui?
care sunt tacticile de supraviețuire în ,,dragostea de gherilă“?
unde se contabilizează secretele și cum arată muzeul iubirilor tale trecute?
de ce ,,mi-e dor de tine“ este noul ,,te iubesc“?
și, mai ales, cât este de greu să înveți să fii fericită după ce toată viața te-ai străduit să fii puternică?

01.02.2018

Răsărit


Copacii se întreceau unii pe alții fără să facă vreun efort. Știam că acest lucru se datora faptului că eram în mișcare, dar preferam să cred că se mișcau singuri, ca și cum ar avea voință proprie. Dealurile se vedeau înălțându-se spre înaltul cerului, contopindu-se cu acesta.
Aveam capul lipit de sticla rece a ferestrei, pe jumătate adormită, tresărind când ceva negru îmi trecu prin fața. Mi-am mijit ochii pentru a-l vedea mai bine, dar trecusem de el.
- Stați! M-am trezit strigând. Trebuie să cobor!
- De ce, Dawn? Întrebă domnișoara care ne însoțea. Aproape am ajuns!
Am tăcut, încercând să găsesc o scuză suficient de bună pentru a opri vehiculul.
- Am nevoie la toaletă, am zis sperând că asta va merge.
Femeia cântării puțin situația, apoi se ridică de pe scaunul ei, susținându-și greutatea cu mâinile de spătarul acestuia.
- Atenție toată lumea! Se adresă ea întregului autobuz. Vom face o oprire pentru toaletă. Drumul a fost suficient de lung şi sunt sigură că aveţi nevoie de o astfel de pauză. Niște mormăieli venite din spate mi-au dat de înțeles că vocea ei răsunătoare a trezit câțiva copii.
Autobuzul s-a oprit, iar noi am coborât în șir indian. Surprinzător, doar patru dintre noi aveam nevoie la baie. Simțind că nu mai aveam timp, am luat-o la fugă. Părul mă lovea în față, iar vântul îmi șuiera în urechi. Nu m-am oprit până nu am găsit copacul cu semn negru. M-am apropiat de el gâfâind. Era chiar pe marginea drumului. Pe scoarța lui erau desenate niște aripi de vultur. Am atins scobitura, simțind lemnul tare.
- Dawn! Întoarce-te imediat aici!
M-am uitat spre autobuz, apoi, cu o ultimă privire asupra desenului, am pornit înapoi spre grup.
- Ce căutai acolo? Mă întrebă femeia când m-am apropriat.
- Am vrut să văd ceva, am mărturisit, omițând intenționat să menționez acel ceva, pentru că nu știam sigur ce era de fapt și, nu credeam că acest lucru ar conta.
- Ei bine, în cazul în care vei mai avea astfel de escapade, vreau să stai în față, pentru orice eventualitate.
Era nedrept.Nu înțelegeam ce făcusem de fapt atât de rău încât să mă pună sub supraveghere. Totuși, am aprobat din cap și am urcat în mașină. Am înaintat pe culuarul liber dintre scaune, aşezându-mă pe singurul loc din față care rămăsese neocupat, undeva în primele rânduri.
- O cheamă Hillary, zise băiatul de lângă mine. Am ridicat dintr-o sprânceană. Atunci îmi arătă cu degetul spre domnișoara care ne organizase. A fost coordonatoarea mea anul trecut.Nu i-am răspuns, încercând să-mi fac de lucru cu mânerul scaunului.
- Mackenzie, se prezentă el.
L-am privit pentru o secundă.
-Sunt Dawn!
~~~~~***~~~~~
Când am coborât din autobuz eram pe jumătate adormită. Mi-am luat bagajul din spate și am privit-o pe domnișoara Hillary, în jurul căreia se strângeau mai mulți copii. Aceasta se uită la mine și îmi făcu semn să vin până la ea.
- Se pare că ești în grupa mea, zise ea. Lasă-ți lucrurile în cabana 21b, apoi ne strângem la cantină pentru a stabilii activitățile pe care le vom face vara aceasta. Am aprobat din cap și am pornit în căutarea cabanei.
Colegele mele erau deja acolo când am intrat. Mi-am așezat geanta pe unul dintre paturi și am ieșit înainte ca ele să apuce măcar să spună ceva. Mi-am trecut mâna prin păr și m-am apropiat de unul dintre copacii din spatele cabanei.
La prima vedere nu se observa, dar dacă priveai mai atent, în scoarță, era un alt desen, în dimensiuni cu mult mai mici decât ale celui dintâi.
- Dawn!
Mi-am întors privirea. Mackenzie era lângă cabana 23b. Privind din nou copacul, am realizat că defapt nu era nimic scrijelit pe el. M-am răsucit pe călcâie și am pornit spre Mackenzie, clătinând din cap.
- Ce s-a întâmplat? Întrebă el.
- Mi s-a părut că văd ceva, am spus dând din umeri.
După un timp de tăcere, am pornit spre sala de mese.
- Era cumva acel ceva pe care l-ai văzut și din autobuz?
Mi-am ridicat privirea spre el.
- Acela era real, am mărit pasul, sperând că astfel ar fi rămas în urmă, dar el continuă să meargă pe lângă mine, crezând probabil că voiam să nu întârzii. Totuși, înțelegeam unde bătea. Cu siguranță mă credea nebună.
~~~~~***~~~~~
M-am strecurat afară din cabană înainte de răsăritul soarelui, privind din nou copacul acela. Nu era nimic și, probabil nu a fost vreodată. Am respirat adânc aerul dimineții și m-am așezat pe treptele cabanei. Era liniște. O ușă se trânti, răspândind sunetul prin toată tabăra. Mackenzie cobora treptele cabanei lui și se aproprie de mine. "Iar el?", am gândit atunci.
- Ce e cu tine la ora asta? Am întrebat.
- Te-am văzut afară. Vreau să-ți arăt ceva!
M-am ridicat scuturându-mi pantalonii.
- Nu te mișca! Șopti el repezit, privind undeva în zare. Tabăra era poziționată undeva pe-o pajiște. Uite!
Cerul se schimbase. Acum era portocaliu, iar soarele se ridica încet, ca și cum abia atunci s-ar fi trezit. M-am luat în brațe, continuând să privesc acel răsărit. Era prima dată când îl vedeam cu adevărat într-un astfel de loc și, trebuie să recunosc, era minunat.
- Numele tău înseamnă "răsărit"! Zise Mackenzie rupând vraja. Indienii aveau nume bazate pe elemente din natură.
- Iar numele tău e galez, am spus simțind că trebuia să completez, dar imediat am realizat că originea numelui lui nu prea conta în acel moment. Se aproprie de mine și-mi zâmbi.
- Știu, dar bunicul este pe jumătate indian, iar el mi-a povestit o mulțime de lucruri despre cultura lor. Am dat să spun ceva, dar el mi-o luă înainte. Știu că te-ai uitat la semnul cu aripile de vultur atunci când ai oprit autobuzul. Nu mă așteptam să le observe cineva. Știi ce reprezintă?
Am clătinat din cap.
- Vulturul este un emisar aflat între oameni și zei, este mai greu de explicat, dar aripile lui în sine înseamnă libertate.
Am ridicat dintr-o sprânceană.Vântul bătea foarte tare. Nuanța roșiatică a cerului dispărea treptat, iar ce-mi spunea el era atât de interesant, dar, nu eram destul de sigură că-l și credeam.
- Unde ai citit asta? Am zis.
Mackenzie pufni, zâmbind. Își ridică privirea spre cer, apoi spre mine, rânjind. Ochii lui luciră în momentul în care vorbi din nou.
- Ești amerindiană, Dawn. Poate nu sânge pur, dar una din stră-stră-bunicile tale a fost cu siguranță, iar ceva din gena ei a ajuns și-n tine.
Am clătinat din cap, depărtându-mă de el.
- Este prea ciudat! Am spus pornind dând să mă așez pe trepte, dar acest lucru nu i-ar fi dat de înțeles decât că voiam să rămân. Simțind răcoarea din clanță, intrându-mi în piele, eram aproape gata să intru în cabană.
- Capcana de vise! Spuse el aproape strigat.
L-am privit peste umăr.
- Este cel mai ușor test. Dormi cu ea sub pernă. Dacă am dreptate, alungă visele urâte, dacă nu, asta înseamnă că nimic din tine nu este indian, iar numele este doar o coincidență.
Scotocii prin buzunarele blugilor.
- Cristalul de cuarț avea proprietatea aceea.
Îmi zâmbi neamuzat.
- Măcar așa vom știi dacă ești indiancă sau vrăjitoare.
Se opri din căutat pentru o secundă, apoi extrase din buzunarul stâng un set de chei. Unul din brelocuri era un cerc legat cu ață și pene. Raza cercului consta într-o pietricică gri, mai mică decât o boabă de cafea. Genul de piatră pe care o poți găsi la un pârâu. Ața care lega pietricica de cerc, părea a fi iarbă, iar penele arătatu destul de reale, dar era posibil să nu fie.
- Să înțeleg că accepți provocarea, a zis el. Privindu-mă pe sub gene, observă atenția pe care i-o acordam acelui obiect.
- Nu am mai văzut așa ceva până acum, am zis luând cercul între degete, simțind firele de iarbă. Nu era contrafăcută, era cât se poate de...naturală. Studiind penele, mi-am ridicat privirea de la breloc la Mackenzie. Este o capcană de vise? El aprobă din cap. După un timp de tăcere, în care m-am holbat la micuțul obiect pe care nu-l mai văzusem până atunci, m-am decis să încerc. Accept! Am șoptit într-un final.
Zâmbetul lui apăru din nou, de data aceasta mult mai mare decât celelalte dăți. Începu să se scarpine în cap.
- Ne vedem mâine dimineață, înainte de răsărit. Atunci îmi poți spune dacă am avut dreptate.
Am dat din cap și am intrat în cabană, strecurând micuța amuletă în buzunarul hanoracului meu.
~~~~~***~~~~~
După masa de seară, care a fost după împletitul nuielelor- idea lui Hillary- am ajuns înapoi în cabană. După ce au adormit toate fetele, am scos brelocul din hanorac și l-am privit pentru câteva minute înainte de a mă decide să-l pun lângă pat.
Dimineața următoare, m-am trezit înainte de răsăritul soarelui. Mă simțeam odihnită. Am luat capcana de vise și am ieșit din cabană. Mackenzie era așezat pe treptele cabanei lui. Când mă văzu se ridică și veni spre mine, iar eu am înaintat spre el cu mâinile îndesate în buzunar din cauza răcorii dimineții.
- Deci? Se interesă el. Părul lui era răvășit, purta un tricou vechi și pantaloni largi, semn că abia se trezise.
- Am avut somn fără vise. Nu se pune! Am spus înapoindu-i brelocul.
- Arăți bine, zise el. Cred că a funcționat.
- Cum ar...am început eu, dar el îmi tăie vorba.
- Am uitat să-ți spun. Dacă te durea capul atunci când te-ai trezit, acum ai fi fost obosită. Dar ținând cont că nu ești, asta înseamnă că am dreptate.
M-am încruntat, lovindu-l peste umăr.
- Ai trișat! Am strigat eu furioasă.
- Nu am trișat. Doar am omis niște lucruri, zise vesel.
Soarele răsări din nou. El se așeză direct pe iarbă, privind cerul. M-am așezat lângă el. Nuanțele de portocaliu și roșul făceau să pară că cerul era în flăcări, dar acest lucru nu era neapărat ceva rău. Simțind iarba rece lăsânsu-se sub greutatea mea, m-am gândit la numele meu. Răsăritul înseamnă speranța unei noi zile care trebuie trăită...

Backpain and why you should take care of yourself


There are nights when i'm crying thinking i'm going to fail in life. And there are nights i'm crying because of my backpains. I'm lying on my back and focusing on the pain without even realising it. It's easy to focus on the pain rathet than everything else. I'm getting up, drinking some water and just sitting there staring in the dark, thinking about how fragile a human can be.

The pain is on the upper side and most nights i'm ignoring it and reading on my phone because those stuff seem more important than a temporary pain that will be gone anyway. But the thing is: it's never gone! It might seem fine for a couple of days but it starts again when you least expect it. Hurts like hell sometimes.

We are ephemeral, but being temporary is the thing that should motivate us. We can achieve everything we get our mind into, but we have one body and if we neglect it we end up with nothing. I'm writing this to remind you how health can affect our life. The things we eat, the exercices we do. I'm a robot, constantly doing something, reading, writing, drawing, studying, planning. I love to walk outside by myself sometimes, it's so revealing and the exercice is good, but i'm lazy so i'm not going out much. Even if i know it.
Most nights 2AM finds me still in pain and still thinking and wishing things to be different. But in those moments you realise how fragile your body is and how much importance you should give to it. We're fighing in life for money, for a job, for food and a place to live, but sometimes all this rush is stopping us to see the care we should have for ourselves.

You can avoid this helluva pains by taking care of yourself first. Because who's going to take care of you if you're taking care of everyone else? Be aware of the importance of nutrition, position and do more exercices.

Motivational songs

People are predisposed to sit with their headphones on their head and staring at the ceiling then reather getting out and talking to someone about their feeling. That's mostly because people cannot trully understand, but that's not something bad. We relate the most with movies, books, songs. It was all about characters and lyrics somebody else created. Our emotions are very limitated on emojis, gifs, texts and most of all songs. Listening to a song can help you to fix your broken heart, or to find the confidence you need to fight life back or maybe something chill for studying or working.

Pinterest

My Reading List