14.01.2018

Trupe care au trecut proba timpului


În general când ascult muzică, primează partea de versuri, urmând ca apoi să urmăresc și linia melodică. Acum aproximativ șapte ani a fost o reclamă la Orange cu o melodie care mi-a plăcut, așa că am google-it-o și am descoperit o trupă pe care o aveam și poster pe ușă, dar nu pentru că eram cine știe ce fană, ci pentru că îmi părea intrigant numele și mă încânta ideea să-i am pe ușă. Curând însă, am descoperit și alte melodii și am început să le descarc fiecare piesă, indiferent dacă era nouă sau veche. Mă încântau ritmurile indie și alternative încă de atunci, dar la acea vreme nu aveam habar că această trupă va rămâne una dintre preferatele mele mulți ani mai târziu.

Anii au trecut și a trebuit să dau jos majoritatea posterelor pentru a le înlocui cu ceva nou, deci gata cu Monster High, Big Time Rush și ce mai aveam eu pe acolo. Mi s-a rupt inima când am dat jos acel poster, am avut grijă să nu se rupă, dar într-un gest de neatenție s-a rupt de tot și m-am decis să-l arunc pentru că nu mai putea fi folosit. Acea trupă era The Killers, iar de fiecare dată când primesc notificare de la ei nu pot să nu zâmbesc pentru că știu ce mă așteaptă de la melodia nou postată, același vibe indie, aceeași voce liniștitoare și aceleași ritmuri de care m-am îndrăgostit în copilărie. Totul e la fel, cu excepția mea! 

Săptămâna aceasta am distribuit pe twitter o nouă melodie de-a lor și am menționat că este una dintre trupele mele cele mai dragi și la care zâmbesc cu fiecare nouă melodie postată. Să nu mai spunem că le simt versurile din tot sufletul și mă regăsesc în poveștile lor. 

A doua trupă vine mereu în România, de fiecare dată când are ocazia, fie dacă e la Summer Well sau la UNTOLD, iar în ciuda faptului că nu mă încântă prea mult ideea de-a participa la festivaluri, mereu mă plâng că nu apuc să îi văd live. Am mai scris despre ei când am început blogul, scriu și acum cu aceeași plăcere. Hurts au acea nebunie în muzica lor, un fel de combinație între suferință, iubire și nevăzut, împachetate frumos într-un misticism desăvârșit, ce lasă loc de interpretare și pe care fiecare îl înțelege cum vrea. Ce e frumos la ei, cât și la The Killers, e că, de fiecare dată când începe o melodie de-a lor și lucrez sau sunt concentrată pe un proiect sau o postare, mă trezesc fredonând și îmi ia ceva să realizez ce trupă e, momente în care pur și simplu mă îndrăgostesc din nou de ritmurile lor. 

Toată lumea știe melodia Kiss Me Slowly pe care reușeam cumva, neștiind cine știe ce engleză la acea vreme, să o redescopăr de fiecare dată când o ascultam, în sensul că înțelegeam cât mai mult din versuri și mă încânta din ce în ce mai mult. La ei, însă, nu am fost curioasă în ceea ce privește alte piese lansate de ei, până anul trecut când am descoperit melodii relativ noi și am început să-i ascult din nou cu mult mai mult drag decât înainte. Era ca și cum primisem cam zece melodii noi într-un singur foc fix când mă așteptam mai puțin. Dacă HURTS au o doză de haos în piesele lor, ei sunt mai mult pe partea de love songs, dar cu același vibe precum The killers, doar că mai intens, genul de exagerare specific adolescentină.

Oh, Gabrielle Aplin! Am avut o perioadă în care o ascultam doar pe ea pentru că vocea ei mă urmărea ca o fantomă în fiecare loc în care mergeam. Nu știu dacă să spun că are un stil vintage, dar cumva are. Ritm mai alert, cu povești care mă fac să plâng sau să cad pe gânduri ore în șir, să nu mai spunem că sunt în stare să ascult aceleași melodii până când decid că nu e sănătos și încerc să mai diversific puțin ceea ce ascult. Are un ton atât de calm, de trist și cât se poate de înflorat. Nu mai e nicio solistă care să reușească să-mi păstreze aceste sentimente pentru prea mult timp. Muzica ei îmi dă speranța că iubirea nu moare și că înflorește de fiecare dată cu fiecare persoană pe care o întâlnești și de care prinzi drag, așa mă simt cu fiecare piesă lansată de ea. 

Mi s-a întâmplat de două ori să intru în Orange Shop cu Matto și să dau de vocea lui James Bay cu veșnicul Hold back the river. Eram pe a 10-a când am dat de el pe YouTube, urmând ca apoi să devină extrem de difuzat în țară. În acea perioadă, i-am descărcat piesele, nu zic toate, pentru că erau câteva care mai mult mă enervau. Nu eram sigură dacă să-l adaug și pe el, dar au trecut câțiva ani și încă mă mai trezesc fredonând piese de-ale lui (am scris despre el aici), însă nu se compară cu cei patru menționați mai sus și pe care-i ascult de mai multă vreme.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu