31.01.2018

This month was all about memories


This month was weird, the first one of the year and I was more productive than ever. I’ve read more then often and I get more organized when it comes to blogging or studying. In May last year I’ve started to schedule my post to see if I can blog more often and made a good content. It definitely was a good content and I managed to write more and to save most of my time and my energy. This year I’ve been thinking about posting two days a week, Friday and Wednesday and I’m really proud of this month posts because I’ve been working on ‘em and my drawings and I got time to rewrite the actual post and to draw something else if it wasn’t on theme.

I still got some stuff to figure it out this year in here but I hope I won’t mess up this blog more then i already did. It’s the last day of January and I had planned a post about motivational songs, but then I looked into my bullet journal and I decided to write about it because I’m drawing there as well and maybe my ideas will inspire you for your bulet journal. 


This January was interesting, full of surprises and despite the fact i hate surprises it was one of the few times that i enjoyed the unknown things i've lived in the last 4 weeks. But it also was a very nostalgic month, meaning that i found myself thinking about people, places i've been before and things i've been writing a long time ago. All this things hit me like a wave and let me wonder what have i learned from them, who i was back then and who i'm now. I've never been the keeping kind, i always delete pictures from my phone and i'm forcing myself to keep them sometimes because i know i might do a photo album at some point ( i've been thinking about this for a while now ) but i'm up to new, to discoveries and new ways to evolve as a person. 

The idea of the polaroid pictures of this spread was about memories and things i've left behind in 2017, but also the chaos and the calm and everything in between them. Like i said back in December, i made a special tumblr for studying and bullet journaling and you can find the actual pictures with my January spread in here.

30.01.2018

BUZZFEED UNSOLVED: SUPERNATURAL


Youtube e unul dintre cele mai utilizate site-uri din mediul online, fiind cunoscut după varietatea de clipuri postate de către utilizatorii săi, care mai de care mai amuzantă, mai serioasă sau inutilă în vreun fel. Ok, asta sună prea oficial.
Cumva, în feed-ul meu a apărut un clip, acum aproximativ o lună. Era o tipă care comanda diferite cutii misterioase de pe ebay să vadă ce găsește, iar în clip-ul respectiv era vorba de o cutie bântuită în care a găsit două cuie ruginite, poze din anii 1800 și un felinar vechi. După acel clip am vrut să văd mai mult, dar restul unboxing-urilor mă plictiseau, așa că m-am uitat peste recomandări și am dat peste diferite alte filmulețe în stilul celor ”chestii de care îți e rușine”, ”lucruri pe care le faci când ai un crush”, ”bf vs bff” și altele asemenea. M-am uitat la câteva ( a se citi : mai multe ) și m-au amuzat teribil, iar după un timp am văzut mai mult de jumătate din postările lor de până acum.
Acum câteva zile, însă, după ce am văzut diferite gif-uri cu ei pe tumblr i-am găsit pe Youtube, tot printr-o recomandare. Nu urmăream nicio chestie legată de paranormal, dar îi urmăream pe cei de la Buzzfeed, iar când i-am văzut pe Shane și Ryan nu mi-a venit să cred că de fapt aceea era emisiunea după care au făcut toate meme-urile și gif-urile peste care tot dădeam.
În prima fază nu am dat click. Era ceva de crime, BUZZFEED UNSOLVED TRUE CRIMES, urmând ca apoi să găsesc versiunea SUPERNATURAL și nu m-am putut abține să nu arunc o privire, fiind o mare fană a ghosthunting-ului. Serialul are episoade între 15-30 minute și are trei sezoane a câte zece episoade fiecare. În fiecare episod cei doi dezbat existența fantomelor, iar de cele mai multe ori chiar se duc în locurile respective pentru a vedea dacă pot face rost de materiale video sau audio ale unor apariții fantomatice despre care se povestește în acele locuri.

Cei doi tratează cu umor întâmplările prin care trec, mai ales datorită lui Shane (cel se strâmbă în gif) care nu crede în fantome și adoră să-și bată joc de ele, ceea ce și face show-ul amuzant. Iar asta e practic toată chestia, cei doi se ciondănesc și încearcă să vadă care dintre ei a avut dreptate, mai exact, dacă există fantome sau nu.
Tot weekendul înainte de examen am stat numai pe youtube, urmărind episod după episod și ținându-mă cu greu să nu râd prea tare la glumele lor. Sunt mai înfricoșătoare poveștile locurilor în care merg cei doi decât episodul în sine, deși per total e o combinație între mister și prostie, dar e amuzant și interesant de văzut pentru amatorii de paranormal.

Are ghosts real? Voi ce credeți?

~~~~~***~~~~~
Sursă poze: Pinterest

26.01.2018

Filme pe care le-aș vedea la infinit


De la fata care lucrează pentru o revistă până la cel mai adânc sentiment de vină, la micile momente frumoase pe care le am alături de oameni speciali până la acel sentiment că totul iese cum trebuie în viața ta și că totul e cum trebuie. Pe cât par de optimistă pe atât de realistă am devenit, știu că de fiecare dată când îmi doresc ceva e un drum lung de parcurs și trebuie trăit fiecare pas, dar e și sentimentul acela de fericire infantilă când faci un lucru mărunt și te simți de parcă ești aproape acolo, mai ai doar puțin și ajungi acolo unde ți-ai propus.

Sunt cărți care mi-au schimbat percepția asupra anumitor lucruri, dar și filme pe care le urmăresc cu plăcere de fiecare dată când apar la TV sau la care mă uit online când simt nevoie de a-le revedea din nou. Îmi place să interpretez totul, să știu exact ce înseamnă fiecare lucru mic și încerc să mă prind ce urmează să se întâmple mai departe. Uneori iau lucrurile pe ghicite și rare ori am dreptate, dar asta nu e fiindcă nu sunt bună în ceea ce fac, ci pentru că nimeni nu știe ce urmează să i se întâmple. Sunt o mulțime de posibilități și momente care îți pot schimba viața cât ai clipi din ochi. Acum ești aici și citești asta, iar apoi te trezești dimineață și îți continui rutina zilnică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, urmând ca în timp să realizezi că un anumit lucru a fost important. Un mesaj, un zâmbet, o replică spusă cu răceală îți pot schimba starea de spirit fără ca măcar să-ți dai seama.

Când eram mică, nu m-am gândit niciodată la prințese și nu fost niciodată cine știe ce fascinată de lumea Disney. Am văzut fiecare film și toate mi se păreau fix la fel. Același clișee care se repeta la infinit. Eram pe a 8-a și făceam variante pentru Evaluare când, într-unul din teste era o mică recenzie a filmului PRINȚESA ȘI BROSCOIUL care m-a fascinat din prima, dar nu suficient de mult încât să ajung să văd filmul, iar când ajungeam să-l văd prindeam numai bucăți din final. Asta până într-o seară când am început să-l caut online și nu am regretat. Am rămas ca un copil în fața ecranului, fascinată de personaje și de întâmplările prin care trec acestea (despre fillm și poveste am mai vorbit aici).

Se zice că JURASSIC PARK e visul oricărul puști. Când eram mică nu mi se părea cine știe ce, nici nu eram conștientă de ce se întâmplă în film. Însă, de când tot apare în reluare pe Paramount Channel nu mă pot abține să nu mă uit. L-am văzut deja de vreo douăzeci de ori (da, de douăzeci de ori șii tot nu am observat greșeala de filmare din scena cu bucătoria) și tot nu mă opresc, iubesc atât de mult povestea cât și acele mici detalii minore care nu sunt niciodată vizibile la prima vizionare. La Jurassic Park m-a inspirat adrenalina, încercarea omului de-a rehabita niște creaturi dispărute cu milioane de ani în urmă. Dar și idea de a fi atacat de o fascinație a ta, doctor Grant care e intrigat de veloceraptori e atacat de aceștia, dar folosește gheara pentru a induce raptorii în eroare și pentru a scăpa.

ZOOTOPIA este una dintre puținele animații care mi-a rămas în suflet, datorită graficii și a poveștii foarte bine gândite, cât și a personajelor care reușesc cumva să îți intre pe sub piele. Când văd jucării cu Nick sau Judy nu pot să nu zâmbesc, devin pentru câteva secunde fetița care obișnuia să se uite în vitrina magazinului după păpuși Bratz și îmi doream în secret să am și eu. M-a făcut să zâmbesc, să plâng și să tresar. Mă regăsesc atât de mult în Judy prin determinarea ei și dorința de a schimba ceva, de a fi primul iepure polițist din Zootopia. 

SUMMER IN THE CITY urmărește povestea unei tipe care a renunțat la micul ei magazin cu articole vestimentare din Ohio în favoarea unuia de brand din Manhattan, loc în care trece printr-o serie de provocări pentru a salva magazinul și pentru a-i ridica profitul. Mă uit la film de fiecare dată când mă simt înfrântă de ceea ce mi se întâmplă. Idea în sine mă motivează suficient încât să urmăresc filmul cu același drag de fiecare dată.

Niciodată nu am putut să spun dacă THE WISHING WELL are tentă paranormală sau dă în psihologie. Tind să cred că este a doua variantă, deși nu strică niciodată puțină magie. Povestea urmărește o jurnalistă glossy care trebuie să zboare într-un oraș mai izolat pentru a scrie despre o fântână a dorințelor. Curând întâlnește persoane care-i schimbă viața și care-i oferă o perspectivă nouă asupra asupra vieții simple trăite de oamenii din suburbie. 

Toate aceste filme au în comun ambiția și determinarea de-a izbuti să faci ceea ce-ți place cât, surprinzând totodată și munca ce trebuie depusă pentru a reuși. La fiecare mică victorie obișnuiesc să îmi spun i'm halfway there, chiar dacă în sinea mea știu că mai am un drum lung de parcurs doar pentru a ajunge la acel halfway, aste filme îmi oferă dorința speranță și mă motivează atunci când am impresia că totul mă depășește și mă cuprinde teama că o să ajung acolo unde mi-am dorit în tot acest timp și să descopăr cu groază că nu aparțin de acel loc. 

Atât filmele cât și oamenii din jur trebuie să fie o motivație, ceva/ cineva care să te inspire și să te împingă pe la spate atunci când ești nesigur. Chiar dacă par clishee-ice, nerealiste sau prea copilărești, ideea din spate contează, pentru că mesajul în sine e suficient de puternic încât să te motiveze să mergi mai departe, care să-ți amintească lucruri pe care, sub presiunea socială, le uităm, precum self love și self motivation dar atâta timp cât sunt importante pentru tine și îți insuflă încredere nu ar trebui lăsate de-o parte. Mă refer aici la filmele pe care nu te poți abține să nu le privești fie pentru că îți e drag de personaje, de povestea sau pentru că te regăsești suficient de mult în personajul principal încât vrei să-i urmărești din nou povestea. Odată reurmărit un film care îți este cu adevărat drag, nu vei regreta niciodată cele 120 de minute petrecute în fața computerului. 

25.01.2018

Regula de 3 zile


Sunt perfect normală! E la fel de normal să nu ai prieten precum e de firesc să ai. Unii dintre noi suntem norocoși, pe când noi ceilalți, hm..., continuăm să căutăm în neștire în speranța că vom găsi pe cineva care să ne stârnească admirația.
Gelozia pe care o simt pentru fetele cu prieteni dispare când aflu că aceștia fie le-au lovit sau le-au zis lucruri jignitoare, iar pe de-o parte mă bucur că sunt singură pentru că nu aș suporta să trec prin așa ceva și să continui să-mi petrec timpul cu persoana respectivă.
-Pământul către Sofia! Vocea Andreei m-a readus înapoi pe scaunul meu din McDonalds, ținând o jumătate de BigMc care mai avea un pic și-mi cădea din mâini. Te-ai deconectat pentru o clipă, te simți bine?
-Da, mă pierdusem în cântec, atâta tot. Vocea lui Nathan Sykes bubuia de undeva deasupra capetelor noastre, nu știu cum se chema piesa, dar eram sigură că era el.
-Și la ce te gândeai tu atât de intens încât să-ți pierzi atenția de la BigMc? Întrebă Andreea în timp ce molfăia un cartof.
-Oare de ce nu am prieten? De ce nu am avut niciodată mai exact. Știu că e o întrebare mega tâmpită dar mă frământă de fiecare dată când aud o melodie de dragoste și nu știu care e problema cu mine.
-Sofie, iar începi cu astea? Nu e nimic în neregulă cu tine sunt ei proștii și nu știu ce fată minunată ești. O să găsești pe cineva într-o zi.
-O să-mi tot repeți asta până atunci? Andreea a ridicat din sprânceană, încercând să găsească ceva care să închidă subiectul pentru că nu-i plăcea să vorbim despre asta.
-Ai de gând sã mănânci ăla sau ce?
-Sau ce...am spus privind în tava mea care mai avea alte două porții BigMc cât și trei de cartofi. Când le-am plătit eram convinsă că nu aveau să îmi ajungă, dar atunci parcă eram sătulă. Și totuși nu puteam concepe să plec de acolo fără să termin de mâncat.
-Mai știi chestia aia de pe tumblr unde zicea o tipă că a avut prieten de la douăzeci și doi de ani? Am aprobat din cap în timp ce continuam să mănânc în liniște. Aveam tendința să vorbesc cu gura plină și mă disperă chestia, dar de fiecare dată când fac asta îmi pun elegant mâna la gură de parcă asta ar ascunde în vreun fel gestul urât. Măcar așa nu vede lumea cum mestec mâncarea. Bine, atunci stai chill și nu te mai gândii la prostiile astea că nu fac decât să te obosească psihic. 
-Ție îți e ușor să vorbești, am spus. Tu ești cea după care umblă toți băieții, eu sunt doar săculețul mic de cartofi pe care nu-l vrea nimeni, sau pe care-l mai golește cineva din când în când pentru a lua câțiva cartofi să-i prăjească ca să-i poată mânca la film cu prietena.
Andreea a făcut ochii mari, privind în tavă fără să spună nimic. Am început să-mi fac griji să nu fi spus ceva greșit. Și-a luat telefonul de pe masă și a început să scrie. Continuând să mănânc, am căzut iar pe gânduri. Oare de ce era atât de greu să faci un băiat să te placă? Desigur, sunt aiurită, mă împiedic de fiecare bordură și citesc prea mult pentru a mai putea petrece timpul prin cluburi sau pe unde mai umblă ăștia din clasă sau orice or fi făcut ei de au reușit să găsească pe cineva. 
-Hei, îmi pare rău să deranjez, dar am văzut carnețelul pe jumătate ieșit din geanta ta și m-am gândit că ai putea să-mi împrumuți un pix, promit că fac cumva să ți-l înapoiez.
Când am ridicat privirea spre persoana care vorbea am încercat să mă păstrez calmă. Nu-l cunoșteam pe tip, iar după privirile pe care mi le-a aruncat Andreea era o ocazie ideală să flirtez un pic. Singura problemă era că abilitățile mele de flirt erau egale cu zero. 
Am început să caut în geantă după un pix de rezervă și i l-am întins zâmbind. 
-Mulțumesc mult de tot, al meu a rămas fără pastă și trebuie neapărat să termin de scris eseul pentru mâine! A spus el pe un ton plictisit, de parcă simplul gând la telemele pentru acasă reușea să-l prostdispună. 
-Știu cum e, și noi pățim asta zilnic. De cele mai multe ori nici nu le facem și lipsim de la cursul respectiv și mergem la o pizza sau ceva.
-Deci acum chiuliți sau ce? A spus el zâmbind.
-Poți să te așezi dacă vrei, nu ne supărăm, i-a propus Andreea, dar el nu a făcut decât să dea ușor din cap în semn de negație.
-Mai bine mă întorc la temă, vreau să știu că e făcută să nu am mai târziu surprize că mă uit la seriale sau că adorm până dimineață la zece. 
-Eu dorm până la zece când adorm la doișpe, am zis luând un cartof.
-Nu adorm târziu, am practic un program destul de flecsibil. În anul doi îmi doream să am bursă și acum sunt super bine oganizat, singurul lucru de care mă pot plânge e de propria lene. 
-Așa sunt și eu, doar că nu mai fac nimic dacă mă lovește lenea. E jale atunci!
Când a tăcut am știu că am spus iar o prostie. Era imposibil să nu spun ceva deplasat ca apoi să sperii astfel încât să stea departe de ființa mea plină de complicații. Lângă mine, era un grup de băieți care discutau despre o petrecere, atât de încântați că mai aveau un pic și-mi striga fiecare din ei în timpan.
-Mulțumesc pentru pix, a spus băiatul în cele din urmă dând să plece. 
-Nicio problemă! Am spus cu un zâmbet prefăcut. 
Andreea m-a privit pentru o secundă clătinând din cap. Știu la ce se gândea, un băiat se bagă în sfârșit în seamă cu mine, iar eu stric totul. Absolut perfect! 
Ieșind din McDonalds, strângând în brațe caietul de notițe, un val de aer rece cald m-a lovit în față. 
-Când o să-mi arăți desenul ăla despre care ai vorbit tot timpul? M-a întrebat ea. Am deschis agenda și aproape că era să scap toate desenele pe care le aveam în interiorul caietului. O foaie rătăcită și ruptă în grabă mi-a făcut inima să bată mai tare. Pe ea era trecut un număr de telefon. 
-În sfârșit dai și tu de el. Mă mir că nu ai observat când l-a strecurat acolo. Și ce o să faci? Îi dai mesaj?
-Dumnezeule!
-Haide, Sofi! Ce rău se poate întâmpla dacă-i dai mesaj? 
-Știi câte mii de răspunsuri se pot da la această întrebare. O să-i dau mesaj, peste trei zile.
Andreea își dădu ochii peste cap. 
-Dacă reziști până atunci! 
-O să rezist!
-Sigur, da!

24.01.2018

Haley & Michaels "Me Too" (Official Audio)

Cărți, benzi desenate și alte chestii de citit


Goodreads nu afișează fiecare carte pe care am citit-o, iar asta pentru că îmi place să recitesc cărțile de care îmi e drag. Sunt opere pe care le-am citit de cinci ori, cât și cărți pe care nici nu le-am terminat încă, dar în ambele cazuri tot le adaug la lista de citite de pe Goodreads cât și ca bilețele în borcănașul meu de cărți citite. Am citit odată că: recitind cărți te ajută să vezi cartea dintr-o altă perspectivă cât și să observi lucruri care nu erau evidente la prima lecturare pentru că mereu vor fi mici detalii care-și vor scăpa, fie dacă e vorba de mici indicații scenice sau cuvinte care te pot ajuta să-ți faci o părere despre caracterul moral al personajului principal.

În ultimele zile am citit ca nebuna, ceea ce nu s-a mai întâmplat de foarte mult timp. Da, am citit benzi desenate, dar una e să citești o bandă desenată în zece minute și alta e să citești o carte în șase ore. Totuși, nu mă pot plânge pentru că m-am tot plâns în ultimul an că nu citesc suficient așa că ar trebui să fiu recunoscătoare că mi-am recăpătat răbdarea de-a citi o carte într-o zi.

Printre cele 156 de cărți citite fie nu am incluse benzile desenate (borcanul cu cărți citite), fie cărțile recitite (goodreads), iar per total ar veni în jur de 200 de cărți citite, cu tot cu reread-urile și comics-urile. Și nici măcar nu am menționat comics-urile vintage pentru că m-am apucat recent și am vrut să vorbesc despre ele în postarea asta. M-am apucat în weekend și am stat cam douăzeci de minute să mă organizez pentru că sunt o mulțime de reclame și joculețe încât abia am găsit părțile care mă interesau, cu povestea în sine. E amuzant cum paginile sunt galbene, dar în cele de reclame și de cupoane sunt complet albe, iar dacă mă gândesc mai bine sunt foarte multe reclame, mai multe decât cele din ziua de azi. Benzile desenate moderne au publicitate chestii ce țin strict de marcă, de exemplu DC are recenzii și reclame pentru alte benzi desenate într-un comic de-al lor. Fie este vorba de filme după povești care sunt semnate de ei, fie despre alte comic-uri mai noi, incluzând astfel și extrase și mici interviuri (mai rar) cu graficienii sau scriitorii lor.

Nu eram sigură dacă să adaug benzile desenate în borcănaș sau pe goodreads pentru că aveam impresia că e un fel de trișat, în sensul că benzile desenate sunt greu de citit și cărțile au un oarecare grad de dificultate în ceea ce privește partea de citit, cantitatea mai mare de text cât și complexitatea poveștii, abundența detaliilor și a imaginilor surprinse în scris pe care ni le imaginăm și nu le vedem direct, așa cum e în benzile desenate. Totuși, benzile desenate sunt nuvele grafice, iar gândul ăsta nu făcea decât să contrazică fiecare argument pe care-l găseam.

Acum câteva zile mi-am amintit că @etw.festhalten a postat la un moment dat pe goodreads că a terminat de citit o manga, așa că m-am gândit că aș putea să adaug și eu benzi desenate pe site. Am căutat, iar când am găsit primul număr din Scooby Apocalypse am fost atât de fericită că am stat să marchez fiecare număr apărut ca citit. Cum am zis și în alte postări, sunt foarte fascinată de felul în care DC a modelat tot ceea ce știam despre Scooby.

Îmi place goodreads, acolo am găsit o grămadă de cărți de care nu aveam habar dacă nu le găseam pe lista de recomandate. Dar în ceea ce privește totalul cărților citite, contez pe borcănașul meu cu bilețele pentru că acolo e numărul aproximativ fără benzile desenate, care sunt mai ușor de calculat decât cele recitite.

Recent am văzut o tonă de reclame de la Movellas, unde obișnuiam să scriu înainte să mă dedic Wattpad-ului și m-a lovit o ușoară nostalgie, așa că m-am decis să reintru în vechiul cont și să văd ce mai e pe acolo.  Surprinzător, am fost cucerită de coperți frumoase și idei interesante, dar formatul (exact ca ultima dată când l-am folosit) era același, așa că nu am stat nici cinci minute pe site. Wattpad e bun și el, dar trebuie timp și răbdare pentru a găsi cărți superbe printre toate gunoaiele postate zilnic. Ne plângem că nu avem ce citi când suntem la un click distanță de site-uri care ne pot oferi sute, ba chiar mii de volume de literatură, benzi desenate ba chiar și multe altele. Sper că recomandările mele să vă ajute, sunt extrem de subiectivă, dar sunt și conștientă că ceea ce recomand nu este pentru toată lumea și chiar vreau ca cineva să se bucure la fel ca mine de cărțile pe care le citesc. 

19.01.2018

Sunt aici

Înainte ca Andrew Garfield să fie The Amazing Spiderman m-am uitat la vreo trei filme în care a jucat, asta dacă nu punem la socoteală și episodul din Doctor Who pentru că sunt convinsă că am văzut episodul, dar nu l-am recunoscut pe el. Unul dintre filme este un scurtmetraj intitulat "I'm here”, iar acesta surprinde o lume în care oamenii și roboți trăiesc împreună. Povestea m-a trecut prin stări de confuzie, tristețe, neliniște și teamă. Am plâns! Iar filmul mă bântuie chiar și acum, după atâția ani de la vizionare.

L-am văzut recent doar pentru a mă convinge că nu este atât de trist pe cât l-a perceput minte mea de copil. Nu l-am înțeles atunci, nu în profunzime, dar a avut un impact suficient de mare încât să-mi rămână timp de mulți ani acel sentiment de neliniște generat de el și de faptul că trebuie să fim buni cu oamenii din jurul nostru fără a primi ceva în schimb.

Sacrificiu, este cuvântul perfect care descrie lumea lui Spike Jonze. Felul în care personajul principal îi oferă ei fiecare parte din el este de departe unul dintre lucrurile care m-au impresionat. Și aici nu mă refer la sensul de one night stand, nicidecum, ci la felul în care oamenii  își oferă inima, rinichii și alte organe pentru persoane care care au nevoie de transplant. Ea era foarte aiurită, jucăușă și dornică de distracție, pe când el era total opusul, liniștit și cuminte, un fel de safe kid în comparație cu ea. Filmul însă nu se rezumă la lacrimile vărsate și la povestea lor de iubire necondiționată, ci la mesajul din spatele acesteia, la felul în care el rămâne alături de ea cât și la atitudinea ei față de atenția pe care i-o acordă, de grija și neliniștea lui pentru ea și ce i s-ar putea întâmpla. Mesajul e unul puternic, dar te prinde la un timp după vizionarea filmului, după ce lacrimilor vor fi trecut. 

18.01.2018

Marea evadare


Priveam acea încăpere prăfuită ca și cum ar fi fost camera mea. Casa aceea nu mai era locuită de aproape un deceniu, până când am găsit-o noi. Ceilalți nu sunt prea încântați de ea, dar eu sunt. Pot spune practic că locuiesc aici.
Era mult prea cald pentru o simplă ieșire la un suc, așa că mi-am luat chitara și m-am ascuns în acel loc liniștit, uitat de lume. În acea dimineață mi-a fost mult prea lene pentru a împrumuta rogojina de Yoga a surorii mele - aveam obiceiul să-i șterpelesc salteaua de fiecare dată când mergeam acolo doar pentru a nu sta în praf.
Ferestrele erau acoperite cu țigle de lemn, dar cu toate acestea, încăperea era destul de luminată, iar liniștea mormântală făcea ca fiecate sunet pe care-l scoteam să reverbereze în întregul loc.
- Jackye! Mă strigă Michael din prag. I-am spus că sunt în camera peincipală, iar el apăru după câteva secunde.
- Am o idee, i-am spus când m-am ridicat de pe podea. El ridică dintr-o sprânceană, fără să mai spună ceva. Am respirat adânc, nefiind sigură dacă ce urma să spun avea să fie bine primit de către el. Ce ar fi dacă am ține un concert aici? L-am întrebat. S-ar numi The great escape.
- Când? A fost tot ce a zis.
- În seara asta, am răspuns entuziasmată. Știu că tu crezi că nu avem timp și chestii de felul ăsta care țin de organizare. Dar dacă distribuim pliante prin oraș putem cânta pentru puținii oameni care vor veni.
Chipul lui era pierdut în gol, dar nu se gândea la ideea în sine, eram destul de sigură că încerca să găsească motive pentru împiedicarea acestui eveniment, deoarece el nu m-a lăsat niciodată să organizez astfel de activități spontane.
- Nu vom fi dați afară de pe proprietate, deoarece nimeni nu deține practic acest loc. Te rog, Michael! E o idee grozavă.
Își încrucișă brațele astfel încât să-i pot vedea tatuajul cu Beautiful War- cântecul de la King of leon, situat pe brațul lui stâng. Am privit pentru un timp tavanul crăpat până când el vorbi în cele din urmă.
- De acord! I-am zâmbit, apoi am mers să pregătim fluturașii.
Când m-am întors la casa părăsită am realizat că locul era arhiplin. M-am strecurat în mulțime, în căutarea lui Michael, care stătea liniștit pe trepte, privind lumea din jur.
- Nu mă așteptam să vină atât de mulți oameni, am zis eu în timp ce-mi scoteam chitara din cutia ei.
- Ești gata? Mă întrebă el.
Am aprobat din cap, în ciudat emoțiilor care curgeau prin mine precum sângele în vene. Michael făcu liniște, iar eu am urcat câteva trepte, fiind astfel la același nivel cu el. Îmi zâmbi, apoi coborâ printre spectatori.
I was walking in a hunting house
Hearing whisperes from the past
I closed my eyes
And i was hoping to see you again
I want to sing
I want to scream out loud
I want you to know how i feel
When I look at ya
'Cuz baby you are the sound of my guitar 
Your voice is like the chords of this song
And i will never stop listening to you
Am realizat abia la finalul cântecului, când lumea a început să mă aplaude, care era de fapt realitatea. Eram acolo, cântând pentru mine însămi, în fața unui public la întâmplare care apreciază cu adevărat muzica mea. A fost cel mai frumos moment din viața mea. Primul meu concert, primul cântec pe care i l-am cântat lui Michael, totul părea un vis.

17.01.2018

La granița dintre haos și calm


Nu pot să mă concentrez decât dacă am un program bine stabilit. Dacă trebuie să scriu un eseu și nu primesc o schemă de redactare nu am nicio șansă să-l fac cum trebuie! Știu că nu există perfecțiune, dar ori fac treaba bine ori nu fac deloc, mereu mă simt prost când lucrez cu jumătăți de măsură. Îmi place să fie totul bine pus la punct, pe sertărașe, pe categorii, pe culori. Asta excluzând desigur blogul unde pot să fiu un dezastru total fără să îmi pese, sau dacă intervine ceva nou, atunci fie mi se dă peste cap tot sistemul. La mine trebuie să fie totul cum trebuie, agendele aranjate și caietele la locul lor, la îndemână, dar fără să mă încurce prea mult. 

Apare un film MARVEL în mai, gata! Pun pe calendar exact ziua în care merg. Dacă intervine ceva? Îl tai sau fac în așa fel încât să fac tot ce trebuie. Apare o carte nouă? Îmi fac un calcul aproximativ cam când apare în țară și așa mai departe. Știu cum sună asta, sunt o ciudată! Dar nu e vina mea că sunt așa...exagerată.

Încă de mică iubeam agendele și produsele de papetărie, dar nu am știut niciodată cum să folosesc o agendă în adevăratul sens al cuvântului până când am început să scriu, urmând ca apoi să încep să-mi pun la liniuță tot ce am de făcut. De atunci fac mereu asta, ba chiar am trei pagini de idei pentru blog strânse pe parcursul unui an și de care nu știu dacă o să mă țin, chiar dacă ar fi sublim să am bifat toate ideile. Bujo, caiet de facultate, carnețel de idei și notițe, un caiet pentru cuvinte noi, un caiet pentru cărți, un dosar special pentru cursurile transcrise caligrafic pentru o învățare mai ușoară. Sună amuzant, nu? Învățare ușoară, ce glumă bună! Nu am excelat niciodată la învățătură, probabil pentru că sunt leneșă și pentru că majoritatea materiilor nu prea mă interesau, dar sunt un booknerd încă din generală și chiar dacă nu aveam eu 10 pe linie sau 9 sau 8 aveam momentele mele când mă lovea vreo sclipire care ținea fie de ceva ce am auzit acum nu știu cât timp sau ceva ce am citit tot atâta amar de vreme.

Am avut mereu o memorie bună, dar nu o foloseam. Țin minte că obișnuiam să vin acasă și mă așezam în fața televizorului care se deschidea mereu pe AXN sau AXN SciFi și mă uitam la Vânătorii de fantome, Calea Misterelor, Doctor Who, Mesaje de dincolo și alte seriale care se mai difuzau. Acum, dacă fac asta sau dacă se întâmplă să lenevesc o zi întreagă mă apucă plânsul pentru că nu pot să stau fără să scriu sau să citesc ceva, problema e tocmai că nu citesc CE trebuie sau CÂT trebuie.

Am în bujo tracker pentru blog, social media, postări, daily-uri, citate, orarul și liste peste liste cu seriale, cărți, benzi desenate și filme, să nu mai spun că nu pot sta o lună fără să fac spread-ul pentru luna care vine. Mereu am fost la granița între calm și haos, trăind constant cele două stări, ba prea stresată să fie totul IMPECABIL ba prea chill, când nu-mi pasă ce se întâmplă în jurul meu. Iar când sunt în starea intermediară, atunci e momentul de meditație, când scriu, desenez, sau când citesc.

Dacă nu sunt reguli de urmat, de exemplu, la un referat, atunci mă avânt în subiecte îndrăznețe, posibil aiurea pentru cei care le aud, dar care au legătură între ele și de fiecare dată când reușesc să scriu un referat ce are ca temă ce cât se poate de monoton și plictisitor, îl întorc pe toate părțile și-l transform în ceva ce aș citi sau chiar reciti de fiecare dată când am ocazia. Anul acesta mi-am propus să risc mai mult, dar și să muncesc mai mult. Totuși, la finalul lui 2017 am realizat că mania asta de organizare nu e normală, mai ales că mă lovește un val de tristețe de fiecare dată când nu fac ceea ce-mi propun. Știți cum era expresia aceea, uneori trebuie să te oprești și să miroși florile. În place să fiu mereu conectată, mereu de vorbă cu cineva, mereu pusă pe treabă, dar în rarele momente când nu fac nimic cad pur și simplu pe gânduri și mă bucur de viața pe care o am, respingând pe moment orice grijă sau neliniște pentru că devin irelevante la un moment dat. Anii vor trece, iar acestea vor trece și vei rămâne doar tu cu tine și cu tot ce ai construit până în acel punct. 

14.01.2018

Trupe care au trecut proba timpului


În general când ascult muzică, primează partea de versuri, urmând ca apoi să urmăresc și linia melodică. Acum aproximativ șapte ani a fost o reclamă la Orange cu o melodie care mi-a plăcut, așa că am google-it-o și am descoperit o trupă pe care o aveam și poster pe ușă, dar nu pentru că eram cine știe ce fană, ci pentru că îmi părea intrigant numele și mă încânta ideea să-i am pe ușă. Curând însă, am descoperit și alte melodii și am început să le descarc fiecare piesă, indiferent dacă era nouă sau veche. Mă încântau ritmurile indie și alternative încă de atunci, dar la acea vreme nu aveam habar că această trupă va rămâne una dintre preferatele mele mulți ani mai târziu.

Anii au trecut și a trebuit să dau jos majoritatea posterelor pentru a le înlocui cu ceva nou, deci gata cu Monster High, Big Time Rush și ce mai aveam eu pe acolo. Mi s-a rupt inima când am dat jos acel poster, am avut grijă să nu se rupă, dar într-un gest de neatenție s-a rupt de tot și m-am decis să-l arunc pentru că nu mai putea fi folosit. Acea trupă era The Killers, iar de fiecare dată când primesc notificare de la ei nu pot să nu zâmbesc pentru că știu ce mă așteaptă de la melodia nou postată, același vibe indie, aceeași voce liniștitoare și aceleași ritmuri de care m-am îndrăgostit în copilărie. Totul e la fel, cu excepția mea! 

Săptămâna aceasta am distribuit pe twitter o nouă melodie de-a lor și am menționat că este una dintre trupele mele cele mai dragi și la care zâmbesc cu fiecare nouă melodie postată. Să nu mai spunem că le simt versurile din tot sufletul și mă regăsesc în poveștile lor. 

A doua trupă vine mereu în România, de fiecare dată când are ocazia, fie dacă e la Summer Well sau la UNTOLD, iar în ciuda faptului că nu mă încântă prea mult ideea de-a participa la festivaluri, mereu mă plâng că nu apuc să îi văd live. Am mai scris despre ei când am început blogul, scriu și acum cu aceeași plăcere. Hurts au acea nebunie în muzica lor, un fel de combinație între suferință, iubire și nevăzut, împachetate frumos într-un misticism desăvârșit, ce lasă loc de interpretare și pe care fiecare îl înțelege cum vrea. Ce e frumos la ei, cât și la The Killers, e că, de fiecare dată când începe o melodie de-a lor și lucrez sau sunt concentrată pe un proiect sau o postare, mă trezesc fredonând și îmi ia ceva să realizez ce trupă e, momente în care pur și simplu mă îndrăgostesc din nou de ritmurile lor. 

Toată lumea știe melodia Kiss Me Slowly pe care reușeam cumva, neștiind cine știe ce engleză la acea vreme, să o redescopăr de fiecare dată când o ascultam, în sensul că înțelegeam cât mai mult din versuri și mă încânta din ce în ce mai mult. La ei, însă, nu am fost curioasă în ceea ce privește alte piese lansate de ei, până anul trecut când am descoperit melodii relativ noi și am început să-i ascult din nou cu mult mai mult drag decât înainte. Era ca și cum primisem cam zece melodii noi într-un singur foc fix când mă așteptam mai puțin. Dacă HURTS au o doză de haos în piesele lor, ei sunt mai mult pe partea de love songs, dar cu același vibe precum The killers, doar că mai intens, genul de exagerare specific adolescentină.

Oh, Gabrielle Aplin! Am avut o perioadă în care o ascultam doar pe ea pentru că vocea ei mă urmărea ca o fantomă în fiecare loc în care mergeam. Nu știu dacă să spun că are un stil vintage, dar cumva are. Ritm mai alert, cu povești care mă fac să plâng sau să cad pe gânduri ore în șir, să nu mai spunem că sunt în stare să ascult aceleași melodii până când decid că nu e sănătos și încerc să mai diversific puțin ceea ce ascult. Are un ton atât de calm, de trist și cât se poate de înflorat. Nu mai e nicio solistă care să reușească să-mi păstreze aceste sentimente pentru prea mult timp. Muzica ei îmi dă speranța că iubirea nu moare și că înflorește de fiecare dată cu fiecare persoană pe care o întâlnești și de care prinzi drag, așa mă simt cu fiecare piesă lansată de ea. 

Mi s-a întâmplat de două ori să intru în Orange Shop cu Matto și să dau de vocea lui James Bay cu veșnicul Hold back the river. Eram pe a 10-a când am dat de el pe YouTube, urmând ca apoi să devină extrem de difuzat în țară. În acea perioadă, i-am descărcat piesele, nu zic toate, pentru că erau câteva care mai mult mă enervau. Nu eram sigură dacă să-l adaug și pe el, dar au trecut câțiva ani și încă mă mai trezesc fredonând piese de-ale lui (am scris despre el aici), însă nu se compară cu cei patru menționați mai sus și pe care-i ascult de mai multă vreme.

12.01.2018

Recenzie: Libertinii (1985)



În Martie 2017 aproape am scăpat telefonul când am văzut teaser-ul de la noul film Deadpool, probabil îl știți și voi. Când Wade iese din cabina telefonică îmbrăcat în Deadpool și Stan Lee îi zice Nice suite și Wade: Zip it, Stan Lee, (doar eu mor după faza asta? Nu, nimeni? Bine!) și după se avântă să salveze pe cineva și era o melodie pe fundal care mi-a sunat atât de bine și pe care am fredonat-o toată în următoarele câteva zile din acel moment.

În Decembrie, am văzut iar trailerul și am dat din nou de melodie, doar că de data asta am stat și am căutat, gândindu-mă că poate e o piesă a anilor 80 fără să fie în vreun fel legată de vreun film sau vreun eveniment. Am dat de John Parr și de piesa intitulată St. Elmo’s Fire, iar curioasă din fire, am vrut să știu dacă are vreo semnificație anume sau dacă este vreo expresie englezească pe care nu o știu ( povestea atletului în scaunul cu rotile ), expresie care apare și în film când Billy (Rob Lowe) îi spune lui Jules că St Elmo e doar o minciună, un fel de eufemism pentru a-i face să lupte, determinare. Dar de fapt totul ține de ei, nu e niciun foc, e doar ideea că ar putea exista (găsiți citatul mai jos). 

Mor după filmele anilor `80, ba chiar și după cele mai vechi de atât. Când am dat de Libertinii am fost puțin sceptică, presupunând că era un fel de versiune americănească a Liceenilor noștri, după ce am ascultat cu atenție melodia din Soundtrack am zis că mă uit la film, iar când în sfârșit mi-am făcut timp, l-am urmărit cu cea mai mare plăcere, de parcă ar fi fost o nouă producție MARVEL sau un nou serial de la NETFLIX care să fie și pe gustul meu. Cu alte cuvinte, m-a cucerit instant.

Aș putea trăi într-un film din anii 80, ba chiar dansez pe cântece din secolul trecut, de la ani 50 până în 2000, inclusiv. Când urmăresc filmele, parcă sunt acolo, în America anului 1985, mergând la cinema și distrându-mă cu prietenii cei mai apropriați sau în vreo librărie cu alți book nărzi ca mine. Nu mă înțelegeți greșit, îmi place viața mea de acum, dar atunci când văd un film sau un serial din acea perioadă parcă mă prinde nostalgia vremuri, ca și cum aș fi făcut parte din ea la un moment dat. Iar de parcă nu putea să sune mai ciudat de atât, pot fi fiorii tinereții, cei care îmi dau impresia că am trăit acele vremuri, ca un fel de experiență-înapoi-în-trecut sau ceva de genul ăsta.

Printre filmele pe care le-am urmărit se numără Gotcha, Top Gun, Back to the future, Friday the 13th, Pumpkinhead, Ghostbusters, Some Kind of Wonderful, iar dintre ele pot spune că Friday the 13th și Gotcha (de la ăsta am rămas cu un cântecel amintire și cu idea poveștii vag în memorie) nu mi-au fascinat suficient.

St. Elmo’s Fire este cel mai nou pe listă și trebuie să admit că am fost puțin nesigură în ceea ce-l privește, dar într-o zi mi-am spus că trebuie neapărat să-l văd pentru că numai așa aveam să știu dacă e ceva de capul lui sau nu. Am dat play, iar de atunci nu m-am mai putut opri din zâmbit. Eram curioasă, avea acest teen vibe pe care mă atrage în general la genul ăsta de producții.

Young adults with some messed up lifes and confusion, cum s-ar spune. Povestea urmărește șapte tineri care obișnuiesc să viziteze localul St Elmo's pentru a se distra. Cumva se înfiripă câteva povești de dragoste între ei iar Kevin, cel sceptic care-i propunea amicului său. A fost o scenă cu el când bătea la bongos și s-a lăsat pe spate în pat care mi-a plăcut atât de mult că nu m-am putut abține să nu o păstrez ca gif. Printre protagoniști îl avem pe Billy, care cântă la saxofon, Kevin, opusul romanticului incurabil care sfârșește prin a se îndrăgosti iremediabil. Era tipul boem totuși, romantic, care mereu avea hârtie la el pe care să-și scrie ideile. Deși fiecare personaj era diferit, m-a fascinat modul în care interacționau unul cu celălalt.Când a apărut genericul de final am rămas cu un sentiment plăcut, de ușoară nostalgie cât și de tristețe pentru personaje. Doar ce începusem să prind drag de ele. 


Tot plot twist-ul și problemele prin care treceau personajele și înfruntările lor m-au făcut să mă gândesc la propria mea viață și la lucrurile care mă afectează deși sunt cât se poate de puerile, exact ca personajele. Erau prea ocupați de mărunțișuri, ajungând într-un final să vadă lumea așa cum e de fapt, dincolo de iluziile și impresiile prefabricate de emoțiile adolescenței.

Regizat de Joel Schumacher, care a regizat și Numărul 23 cu Jim Carrey, Fantoma de la operă ( cel cu piesa de la Nightwish în OST ), Batman și Robin, Batman Forever și alte câteva de care nu am auzit sau pe care nu le-am văzut până acum.

Mai jos vă las câteva citate din film. Unele m-au pus pe gânduri și altele m-au amuzat teribil în contextul în care se aflau, așa că poate nu vor fi chiar așa de amuzante.




~~~~~***~~~~~
Kevin: Love is an illusion
Kirby: It's the only illusion that counts, my friend.
Kevin: Says who?
Kirby: Anyone who's been in love.
Kevin: Love sucks.
Kirby: So does your attitude. 

~~~~~***~~~~~
"Billy: Jules, y'know, honey... this isn't real. You know what it is? It's St. Elmo's Fire. Electric flashes of light that appear in dark skies out of nowhere. Sailors would guide entire journeys by it, but the joke was on them... there was no fire. There wasn't even a St. Elmo. They made it up. They made it up because they thought they needed it to keep them going when times got tough, just like you're making up all of this. We're all going through this. It's our time at the edge."

~~~~~***~~~~~
Jules: You break my heart. Then again, you break everyone's heart. 

~~~~~***~~~~~
Kirby: I always thought we'd be friends forever. 
Kevin: Yeah, well forever got a lot shorter all of a sudden. 


~~~~~***~~~~~
Kevin: You know Jules, there is the brink of insanity and then there is the abyss, which obviously you have fallen into! 

~~~~~***~~~~~
Kevin: Never trust a woman who says she isn't angry. 

~~~~~***~~~~~
Billy: The wet look is in, asshole. 
Alec: That's Mr. Asshole to you."

01.01.2018

Hotărâri de ordin general 2018


În ultimele două zile am tot dat de postări legate de lucruri la care să renunți în momentul trecerii în noul an, iar atunci am realizat că ar trebui să scriu și eu și eram gata cu listă și tot tacâmul când am început această postare, dar apoi am realizat că nu mi-am plănuit hotărârile de ordin general pe 2018, așa că o să păstrez categoria pentru că e un mod diferit de-a aborda tema, dar și pentru că îmi e mult mai ușor să fac listez chestii de care trebuie să țin cont decât decât să scriu despre ce mi s-a întâmplat în 2017.

A fost un an destul de anevoios, ca să spunem așa, dar am învățat multe, am avut reușite, am avut momente în care am plâns, am râs, m-am panicat, am tremurat, m-am emoționat, în care am muncit și în care m-am relaxat. În 2017 am căpătat mai multă încredere în mine, mai multă ambiție și determinare de-a duce lucrurile până la capăt, păcat că nu suficient, totuși. Anul nou nu este doar o petrecere, o zi în care sărbătorim schimbarea unei cifre. Anul nou surprinde modul în care am trăit până să ajungem la ora 00:00, schimbările prin care am trecut și momentele frumoase pe care le-am trăit pe parcursul unui întreg an. Contrastul dintre tu, cel de pe 1 ianuarie 2017 și 1 ianuarie 2018.

Anul trecut mergeam pe străzile pustii cu căștile în urechi și mă gândeam la cât era de liniște și cât de diferit era să merg pe același trotuar în care, în oricare altă zi aș fi primit coate sau genți în umăr de la trecătorii prea grăbiți ca să se uite pe unde merg. Mașini ioc, oameni ioc! Doar aer rece, bagajul în spate și aceeași eu, care cumva se schimbase, eram fericită și pregătită să mă avânt în următorul an cu forțe noi.

În dimineața asta, când m-am trezit, era un soare atât de puternic că am început să mă gândesc serios când am dormit două luni, în ideea că afară era așa frumos că ziceai că e luna martie. Aș putea spune că am pretenții mari de la 2018, dar anul acesta am decis să risc mai mult și să las lucrurile să se întâmple pur și simplu, fără să-mi fac griji de ce s-ar putea întâmpla pentru că 2017 mi-a arătat că merită să riști pentru că altfel nu vei știi niciodată what if? .

Acestea fiind spuse, în 2018 voi încerca:

- Să-mi văd de treabă și să nu mă mai las distrasă
- Să călătoresc mai mult
- Să închid netul când învăț
- Să nu mai pierd vremea online
- Să scriu cât mai mult
- Să citesc cât mai mult
- Să nu mai lenevesc
- Să merg la evenimentele chiar dacă-mi e lene sau nu am chef
- Să nu mai las telefonul la încărcat peste noapte