26.12.2018

Lecturile mele preferate pe anul 2018


E așa ciudat să vorbesc despre cărți, mai ales că m-am decis să las recenziile și să mă concentrez mai mult pe citate decât pe partea de discutat pe baza unui text. Anul acesta însă, m-am decis să fur să  preiau  ideea de la DaisyButter și să spun câteva lucruri despre cărțile care au reușit să mă încânte în 2018 și care au reușit să îmi influențeze atât preferințele literare cât și stilul de scris.

În acest an am citit numai cărțile pe care am vrut să le citesc și pe care le-am simțit mai aproape de gustul meu, care ulterior s-a schimbat în ceva cu totul nou, care m-a surprins și pe mine în momentul în care am plecat spre facultate cu o carte sub braț și cu un zâmbet larg pe buze după ce am achiziționat titluri pe care nu le-aș fi citit niciodată.


MINUNEA de R.J. Palacio
____________

Mi-a dorit să citesc de atât de mult timp, iar în momentul în care am văzut-o în librărie nu m-am putut abține să nu o cumpăr, mai ales că filmul rula în cinema în acea perioadă. Pe parcursul cărții, am oscilat între fericire și nervi. Nu doar pe personaje, ci de felul în care se raportează fiecare la fiecare, de felul în care am găsit o fărâmă din mine în fiecare personaj din carte. 

De la Percy Jackson încoace, am început să-mi pierd răbdarea în ceea ce privește literatura pentru copii, dar Wonder e diferită, are ca temă discriminarea și o idee care m-a atras din momentul în care am citit descrierea pe internet în urmă cu câțiva ani când doar ce apăruse. 

M-am trezit plângând fără să îmi dau seama la unele scene și zâmbind la altele. Am simțit că îmi va plăcea povestea încă de la început și chiar așa a și fost. Wonder e cartea care a dat startul lecturilor sincere pentru mine și m-a ajutat să văd în altă lumină reacțiile oamenilor din mai multe puncte de vedere care țin de cât de diferit ești ca individ.

Cartea m-a învățat că indiferent cine ești sau cum arăți, la sfârșitul zilei contează oamenii care au rămas alături de tine și care continuă să te susțină și să fie acolo pentru tine. Cei care te înțeleg, care rezonează cu tine într-un nivel în care dispare orice judecată sau privire piezișă, unde este loc numai zâmbete și de glume spuse la întâmplare.

NEVERWORLD WAKE de Marisha Pessl
______________________

Cu toate că am citit-o undeva prin iulie și că trebuia să mă decid dacă să mai citesc un capitol sau dacă să mai învăț pentru restanță, în două zile a fost ca și citită. Povestea mi-a amintit atât de mult de Mincinoșii, dar nu pot să-mi dau seama în ce fel. Misterul morții lui Jim cât și reunirea întregului grup nu au făcut decât să mă adâncească și mai tare în poveste. Voiam să fac parte din ea, să fiu și una de-a lor, dar apoi am realizat că mă regăsesc în fiecare dintre personaje și că, într-un fel sau altul, am fost mult mai aproape de ei decât aș fi crezut.

Nu pot să spun mai multe fără să dau de gol ideea cărții, așa că o să mă rezum la atât.

Găsiți citate din carte aici.

PEYTON PLACE de Grace Metalious
_________________

Orașul mic în care toată lumea știe pe toată lumea, am urât mare parte din personajele din carte, dar pe de altă parte, am iubit motivele anilor 40. Am iubit simplitatea pitorească, dar și misterul din spatele fiecărui personaj, acea poveste a fiecăruia care vine la pachet cu fiecare episod în care apar, dar pe care nu o știi până în momentul în care acesta decide să împărtășească sau când se întâmplă un moment neașteptat.

Despre carte am scris mai mult aici.

18.12.2018

Cât de mult te cunoști pe tine?



Voiam să urlu, aveam un cântec în minte pe care voiam să-l cânt cu voce tare, un cântec pe care voiam să îl strig, dar nu am făcut decât să mimez un urlet și restul cuvintelor de la refren. Lumea spune că învăț repede, dar eu cred opusul. Sunt lucruri pe care le prind din zbor și lucruri pe care nu le voi înțelege niciodată, indiferent de cât de mult m-aș strădui să le învăț.
Singură printre necunoscuți, lucru care mă înspăimântă într-un fel, am realizat că nu e nevoie să fiu în prezența unei persoane pe care o cunosc ca să nu mă simt singură. E  lecția pe care o tot învăț și pe care reușesc cumva să o uit. Singură între culoarele de scaune, cu picioarele în brațe și cu telefonul în vestiar, așteptam liniștită să încep ora de sport. Stăteam lângă o fată de la altă specializare, dar eram singură! Mă uitam la ceas și așteptam, minutele treceau și nu s-a întâmplat nimic. Situația de care am fugit tot semestrul s-a întâmplat și nu era chiar așa de rea pe cât credeam, și anume, să fac ora cu oameni noi.

Am schimbat cel mult trei cuvinte cu fata de lângă mine, dar a fost suficient încât să capăt încredere în mine și am realizat că toate grijile pe care mi le-am făcut până atunci nu-și aveau rostul, așa că m-am decis să mă concentrez pe altceva, cum ar fi lucrurile pe care le voi face când voi pleca de acolo și îmi voi relua rutina obișnuită.

M-am gândit la un lucru pe care nu l-am putut nega, la ceva ce mi-a trecut prin minte în ultima vreme și nu am putut să nu zăbovesc mai mult asupra lui, mai ales că mă încadrez perfect în categoria asta. Girls are the worst overthinkers! Tindem să analizăm situația până în punctul în care nu mai e nimic de analizat și facem același lucru din alte unghiuri până ajungem la un consens, dar în cele mai multe cazuri nu ajungem nicăieri, așa că m-am decis să îmi alung orice grijă din minte și să las lucrurile să se întâmple. 

Interesant cum de ajungi să te gândești la atât de multe lucruri atunci când ești doar tu cu tine, pentru că atunci îți poți da seama de ceea ce simți și poți cumva să te transpui în postura de spectator pentru a-ți examina propriile acțiuni și greșeli. În acel moment de liniște din sala de sport mi-am dat seama unde greșesc de fapt, pun suflet în situațiile importante, rămân perplexă fix atunci când trebuie să reacționez și apreciez oamenii care sunt acolo doar în aparență în locul celor care îmi sunt alături când am nevoie.

Nimic nu durează, nici durerea, nici nervii, nici teama. Cumva, trebuie să treci prin toate cu mintea împăcată și să încerci să apreciezi lucrurile simple, pentru că adesea, când situația pare complicată, este pentru că noi o complicăm. Dacă  am alege să decomplicăm lucrurile și să învățăm să profităm de ocaziile care ni se ofer? 

06.12.2018

46+ words i wrote on my bujo in 2018


1. A new year. A new me.
2. In the cookie of life friends are chocolate chips
3. Do you believe in magic?
4. Be awesome today
5. Be a pineapple/ Stand tall/ Wear a crown/ And be sweet on the inside
6. It's ok to be scared. Being scared means you're about to do something very very brave.
7. "For one, dazzing, infinite moment, august felt like he was standing on a precipice, the end of one word and the beginning of another, a whisper and a bang"- V.E. Schweb ( This Savage Song)
8. What comes easy won't last. What lasts won't come easy. 
9. Don't trade your authenticity for approval
10. Minä tahdon kernaasti puhua suomen kieltä, [mutta] en minä taida. - in a German travel journal c.1450
11. Stay humble (hustle hard)
12. Read! Notice! Write!
13. I don't know you/ You don't know you/ Like i think you would/ Medicated/ separated from my mind/ from what you left behind- Koethe  ( From what you left behind )
14. Oh, what a world, i don't wanna leave/ there's all kinds of magic, it's hard to believe...northen lights in our skies/ plants that grow and open your mind/ things that swim with neon glow/ how we all got here, nobody knows ( Oh, what a world by Kacey Musgraves )
15. Maybe i belong among the stars
16. Un poco loco
17.Golden rules: a.) Develop useful habits! b.) Never stop learning! c.) Quality and reputation as a basic of work! d. ) Be objective! e.) Don't waste your time!
18. HE WAS A GREAT GATSBY, I WAS AN OK ATTICUS
19. Focus on finding balance in your life and remember, you don't have to do it all - Heather Stillufsen
20. Broken girls blossom into warriors
21. PERKELE! 
22. Rescue me! 
23. Be patient! Be gentle! Be humble! Be loving!
24. You can start late, look different, be uncertain and still succeed. - Misty Copeland
25. CHILL!
26. What it's truly meant for you, will not pass you!
27. People will love you. People will hate you. And none of it will have anything to do with you. - Abraham Hicks
28. SMILE! 
29. Dream as big as you want because they become true everyday- Hunter Hayes
30. Instead of taking score about what's been achievede- we want you to start feeling anticipation about what is atill to arrive - Abraham Hicks
31. Dear God, just remind me you don't mess up (  Dear God by Hunter Hayes )
32.  A grateful heart is a magnet for miracles
33. My soul mate will know me when we meet
34. I am focused on making myself happy
35. I AM LOVED
36. ,,Nu am inima frântă. Lumea presupune lucruri fără nicio susținere.” - Jennifer Aniston
37. I don't care what happen! Shouldn't you be writing? 
38. Finish what you're writing. Whatever you have to do finish it! - Neil Gaiman
39. He's on his way to me
40. It's been said that love finds you when you're ready- James Patterson
41. He smiled and my heart smiled back
42. I AM ENOUGH! 
43. SUIT YOURSELF!
44. mai puțini câini cu covrigi în coadă, mai multă carte, ceai, muzică, dichis. 
45. Dacă îți e frică, DU-TE! Dacă nu știi cum, OBLIGĂ-TE! Și profită de toate oportunitățile pe care drumul ți le oferă. FII PREZENT! - Andrei Marica (Eyedrops)
46. Be crazy enough to know you can do anything in life- Johnny Deep
47. Sisters before misters
48. Let's remember it! Let's DECEMBER it!
49. It couldn't matter less. But Santa Claus has 9 raindeer- Sloan (the newsroom)
50. I am a proud AIESECer
51. I believe most people are good
52. I'm not a hero but that doesn't mean that i wasn't brave.
53. Experience is simply the name we give our mistakes - Oscar Wilde

05.12.2018

Andrei la pătrat


Probabil că toți știți ce e aia mulțimea vidă, O-ul ăla tăiat cu un / . Niciodată nu mi-a plăcut matematica, dar semnul acela a devenit cumva o parte din mine. Nu mă înțelegeți greșit, nu încerc să spun că sunt un nimic sau vreun retardat dus cu capul care desenează semnul ăsta cu graffiti pe toate zidurile din cartier pentru a prevenii venirea apocalipsei. Să fim serioși, când se va întâmpla asta vom fi morți deja oricum, așa că nu are rost să ne mai batem capul cu teorii precum cea a conspirației sau cu invenții și speculații ca venirea extratereștrilor și existența unui univers paralel. Astea sunt doar invenții pentru media, deoarece ei trăiesc din publicitate și din interesul public, iar cu cât sunt mai mulți tolomaci care să privească nu va fi nicio problemă.
-Andrei! Profesoara de istorie își dădu jos ochelarii, masându-și ușor puntea nasului. O priveam curios în timp ce așteptam să văd ce urma să se întâmple. Știa că am obiceiul să visez cu ochii deschiși, așa cum toți colegii mei probabil au impresia că am halucinații. Adevărul e că nu sunt nici schizofrenic și nici vreun necromant, așa cum obișnuiau colegele mele să creadă. Ce ne poți spune despre războiul civil? Continuă domnișoara Moraru, susținându-mi privirea.
-Nu cred că vreți să știți! Am răspuns, sperând să nu fi sunat prea sfidător.
-De fapt, chiar sunt curioasă de ce ai mai ținut minte de la extratereștrii antici. Făcu un semn spre clasă, semn că se adresa tuturor. Aparent, History Channel este chiar educativ pentru mințile voastre necoapte.
-De ce m-ați întrebat de războiul civil când subiectul nostru e Holocaustul? Am întrebat pe un ton inocent. Profesoara îmi zâmbi pentru cel mult o fracțiune de secundă, apoi își reluă atitudinea plictisitoare de bătrână morocănoasă care nu s-a măritat niciodată.
-Mă bucur să știu că tocmai tu , Andrei, ai fost atent la ora mea.
-Orele dumneavoastră sunt mereu o plăcere, am răspuns, lăsându-mă pe spate în banca mea mică și incomodă. Maria probabil că făcea o listă mintală de jigniri pe care să mi le trântească în pauza care avea să vină destul de curând , iar asta pentru că îmi permit să fac pe nesimțitul și să ocup mai mult de jumătate din banca pe care o împărțim.
Surprinzător, Maria nu mi-a adresat niciun cuvânt pe tot parcursul pauzei, ceea ce m-a liniștit puțin, pentru că sincer nu aveam niciun chef să mă gândesc la o replică suficient de deșteaptă și de răutăcioasă pentru a îi răspunde. Mai aveam matematica și mă puteam întoarce acasă, dar până atunci, trebuia să mai supraviețuiesc o oră în iad.
-Denisa, îmi dai și mie rujul tău? Mi-am îndreptat privirea spre Maria, care era așezată cu spatele la mine pentru a vorbi cu una dintre colegele care stăteau în spatele nostru.
Nu am auzit exact ce a răspuns Denisa, dar bănuiesc că i-a împrumutat rujul pentru că buzele Mariei deveniseră mai roșii decât erau la începutul orelor.
-Tu la ce te holbezi? Se răsti fata la mine. Ochii ei scoteau fulgere, iar asta se observa până și cu lentilele ei de contact de culoare mov. Iubea movul, așa că trebuia să își facă și ochii așa.
Am ridicat mâinile în semn că sunt nevinovat.
-La nimic! Te rog, nu mă bate, prințesă, ești sub o poțiune a iubirii¹.
Denisa izbucni în râs, semn că s-a prins de ceea ce voiam să spun. Expresia Mariei era confuză, iar când fata i-a explicat că am făcut aluzie la un film cu Barbie tot părea că voia să mă lovească.
-Nici nu îmi pot imagina cum de știi acest detaliu dintr-un film pentru fete de gimnaziu.
-Dacă te ajută cu ceva, am văzut toate filmele cu Barbie când eram mic. Denisa părea chiar interesată, așa că m-am decis să îi povestesc ei, pentru că, în mod evident, Mariei puțin îi păsa de povestirile mele legate de păpușa Barbie și filmele în care a apărut. Verișoara mea e cu cinci ani mai mică decât mine și obișnuiam să am grijă de ea când părinții ei nu erau acasă, așa că ne ocupam timpul jucându-ne cu păpuși și uitându-ne la filmele cu Barbie.
-Cât de drăguț! Exclamă fata trecându-și mâna prin părul ei roșcat de culoarea merelor coapte. Nu știam dacã puteam considera acel gest ca fiind un flirt, așa că m-am decis să îl ignor. E chiar impresionant, continuă ea. Vărul meu nu a stat niciodată să se uite cu mine la Micii ponei când eram mică.
Trebuie să recunosc că îmi plăceau aceste mici discuții între colegi, dar din păcate nu durau prea mult. Pentru că majoritatea celor din clasa mea aveau atenție de scurtă durată, ceea ce însemna că erau mereu distrași de câte un nimic fix în mijlocul unei conversații serioase. Denisa nu făcea excepție de la regulă, pentru că am pierdut-o imediat ce Marian a venit la banca ei să îi ceară să îi explice cum se fac limitele.
M-am întors la banca mea, desenând mai multe mulțimi vide pe coperta uzată a caietului de mate. Nu îmi aminteam când anume mi-am scos caietul, dar probabil s-a întâmplat când a ieșit domnișoara Moraru din sală. Am preferat să îmi continui treaba, fără să mă gândesc prea mult la asta.
-Andrei, m-a strigat David din ultima bancă, poziționată în colțul opus al clasei. Mi-am mutat privirea spre el, așteptând. Prinde asta! Continuă, aruncând în mine cu o minge de tenis. Am privit-o nedumerit înainte să observ că alți trei colegi se grupau să mă flancheze. I-am aruncat înapoi mingea lui David.
-Ce e așa de special la ea, am întrebat, iar el zâmbi.
-Cum, nu știi? Daniela a primit o minge cu autograful Simonei Halep. Și a venit să se laude cu ea în fața noastră.
- Nu e frumos, frate. Dă-i fetei mingea înapoi.
- Nu sunt frate cu tine, frate. Fac ce vreau.
Nu am făcut decât să mă uit la el în timp ce continua să paseze mingea unui alt coleg. M-am așezat înapoi în bancă în momentul în care profesorul Ghiorghidiu de matematică a intrat în sală târând după el catalogul imens de culoare albastră care era etichetat cu numărul clasei noastre. Spre deosebire de Ștefan din romanul lui Camil Petrescu, profesorul nostru nu a fost niciodată în armată, iar din câte știm, nu a avut niciodată vreo soție pentru a fi înșelat. Colegii mei au gemut în semn de dezaprobare, lucru pe care îl simțea și profesorul nostru.
-Da, știu că sunteți la fel de entuziasmați ca mine, dar nu aveți decât să vă plângeți limitelor. Doar știți că simularea e aproape, iar voi nici măcar nu vă gândiți la asta.
-Poate ne-am gândi dacă ați face materia, știu și eu, mai interesantă. Aceasta a fost Maria, iar cuvintele ei m-au luat puțin prin surprindere.
-Vreți materie mai interesantă? Bine, fie. Spuneți-mi de ce sunt puține numere pătrate perfecte? Și-a rotit privirea prin clasă, înainte de a-și îndrepta ochii îmbătrâniți în direcția mea. Andrei, nu poți explica? Continuă el.
Maria s-a uitat la mine, la fel ca restul clasei, așteptând parcă să spun un lucru jenant sau amuzant. Ei bine, nu voiam să le dau satisfacție, mai ales pentru că nu aveam nimic în minte care chiar să le convină.
-Care sunt pătratele perfecte, Andrei?
-Ce pătrate perfecte? De două sau trei cifre? Am întrebat.
Colegii mei deveneau din ce în ce mai nerăbdători.
- Hai să spunem de la zero la zece.
- Doi la puterea a doua și trei la puterea a doua.
- De ce nu și patru la pătrat? Întrebă domnul Ghiorghidiu.
M-am uitat din nou la colegii mei care voiau ceva amuzant, dar tot nu îmi trecea nimic prin minte.
-Pentru că este șaisprezece.
-Corect. Acum îmi poți spune de ce nu ai și tu un pătrat perfect?
Am făcut ochii mari. Nu înțelegeam ce încerca să îmi spună, dar cumva știam că se aștepta să-i dau un răspuns deosebit de complex, care să explice tainele vieții și chestii de genul ăsta. Doar că nu mă puteam gândi pur și simplu la nimic, iar privirile colegilor mei pe care le simțeam în ceafă nu mă prea ajutau cu nimic. Eram complet singur și trebuia să mă gândesc pur și simplu la ceva înainte ca profesorul să dea din cap și să îmi facă semn să mă așez.
-Numerele la pătrat sunt unice, în aceeași măsură în care sunt și oamenii. Fiecare are câte un mod diferit de a-și manifesta sentimentele și trăirile. Știu că nu suntem la ora de psihologie, dar poate fi o altă interpretare al acestui concept al matematicii.
Profesorul mă fixa cu privirea, lucru care îmi dădu de gândit că urma să am probleme, dar nu a fost deloc așa. Omul mi-a zâmbit și mi-a aruncat o ultimă privire înainte de a se întoarce cu fața către clasă.
-Ca un fel de Andrei la pătrat, a șoptit el când mi-a întâlnit din nou privirea. Eu nu făceam decât să mă uit la el cu atenție. De asta aveți nevoie, de un mic impuls de a interpreta lucrurile rigide, care nu vă vor ajuta prea mult în drumul vostru în viață. Iar dacă interpretați matematica în propriul vostru fel veți ajunge să o înțelegeți mai bine.
____________________________________________________________
¹. Aluzie la un film cu Barbie în care Ken este răpit de o zână care se află sub vraja iubirii. Zâna are ochii albaștrii, iar poțiunea iubirii îi colorează în mov.

Articolul care a schimbat totul


Trântind caietele în dulăpiorul ei, începe apoi să caute agenda în care avea toate ideile pentru noile ei articole din acea lună. Îi plăcea să scrie, iar în acel moment nu își dorea altceva decât să ajungă cât mai repede la redacție. Și-a lăsat agenda în geantă și și-a încuiat din nou dulăpiorul, îndreptându-se apoi în grabă către corpul de literatură și arte, care se afla dincolo de curtea liceului( servind drept cantină), colegii ei din orice an preferând să mănânce acolo pentru a sta la aer curat și pentru a socializa mai mult.
-Liz, o strigă cineva pe fată. Elizabeth Connors! Se auzi din nou vocea, iar Liz se opri, privind în urmă în timp ce strângea cu putere geanta care îi atârna pe umăr, colorată, cu un model mandala. Să nu îndrăznești să mă ignori, a mai spus Sasha când s-a apropriat de ea, iar Liz zâmbi larg înainte de a-și continua drumul alături de prietena ei cea mai bună.
- Nu aș îndrăzni, a spus ea. Și în plus, ești greu de ignorat. Ce oră ai, întrebă ea încercând să facă conversație atunci când simți că liniștea dintre ele era mult prea apăsătoare.
Liz a privit înainte, dorindu-și să nu fi făcut acest lucru. Zac Harvey trecea chiar în acel moment pe lângă ele, iar Liz putea să jure că în clipa aceea nu a mai văzut pe nimeni altcineva înafară de el, ba chiar o auzea pe Sasha vorbind ca prin ceață. Își simțea inima cât un purice când se uita la el, l-a urmărit până când a intrat în corpul de științe, revenindu-i vaga și recenta amintire a ochilor lui albaștrii precum cerul de primăvară în fiecare an când merge să culeagă flori cu Sasha.
-De asta trebuie să merg la cursul de artă, a înceiat ea pe un ton ușor înfuriat.
-Eu merg la redacție, a fost tot ce a putut Liz să spună. Era încă surprinsă de ceea ce tocmai s-a întâmplat și era incredibil de recunoscătoare că Sasha nu observase absolut nimic.
Harvey era în clubul de teatru, ceea ce îi amintea lui Liz că l-a văzut odată jucând în Romeo și Julieta împreună cu Chelsea, fată care este, la rândul ei și un alt membru al redacției, motiv pentru care a și călcat Liz în sala de teatru. Când l-a văzut pe Zac, îmbrăcat în Romeo, sărutând-o pe Chelsea, a simțit că îi ardea ceva în inimă și pocnea atât de încet încât numai ea putea auzi, ceea ce nu făcea decât să amplifice durerea. Nu era gelozie, de asta era sigură. Nu știa ce era, dar orice ar fi fost, și-a promis în sinea ei că nu poate ține la nimeni în perioada aceea nebună plină de deadline-uri și așteptări mari din partea redactorului șef.
-Ne putem grăbi puțin, Corey? A spus Chelsea când Liz a intrat în redacție. Ce idei ai pentru săptămâna viitoare, pentru că eu am scris cel puțin cinci articole și chiar vreau să le public pe toate în următorul număr. În plus, trebuie să ajung la repetiții .
Liz a ascultat în timp ce se îndrepta către biroul ei. Cory s-a uitat la ea, întrebându-se de ce era așa de abătută. De obicei era mereu cu zâmbetul pe buze și ceda mereu paginile dedicate ei colegilor de redacție. El nu i-a cerul niciodată să facă acest lucru, dar Chelsea însă da, și mult mai scria fata aia.
-Te simți bine? Întrebă el fata care răscolea într-o grămadă de hârti care ieșiseră din ghiozdanul ei. Liz nu își găsea notițele pentru un articol legat de oamenii frumoși, a găsit în schimb un început de articol legat de meciul băieților din echipă. Nu avea nevoie de cel de-al doilea și devenea din ce în ce mai nervoasă. Arăți de parcă ai văzut o fantomă, a continuat el.
Da, o fantomă cu ochi albaștrii care mi s-a arăta doar mie, gândi ea, dar nu avea de gând să îi împărtășească și lui acest lucru. Și-a promis să nu mai spună nimănui de micile ei crush-uri pe care le descoperă tocmai atunci când e lumea mai dragă. De Zac îi plăcea din anul trei, iar acum, când erau atât de aproape de examene și-a dat seama și cel care trage sforile destinului că ar fi amuzant să își bată puțin joc de ea, pentru că era convinsă că el nu simțea nimic pentru o jurnalistă de mâna a doua precum era ea.
-Liz, dragă! A început Chelsea încercând să pară deplasată. Nu-i așa că îmi dai tu pagina ta pentru săptămâna viitoare? Oricum nu îți găsești articolul.
Liz oftă.
-Chelsea, chiar vreau să publicăm articolul ăla și îl voi găsi chiar de vi fi nevoită să rămân aici pentru tot restul zilei.
-Pe tine nu te aștepta echipa de teatru? De ce ești încă aici? Întrebă Cory încercând să își păstreze tonul imparțial, deși era mai mult decât evident că ținea cu Liz și nu cu roșcata care o juca pe Julieta. Lui Liz nu îi plăcea să se gândească la asta.
-Zac mai poate aștepta, în plus, i-am spus să treacă pe aici după ce îi lasă surorii sale o pungă de ursuleți gumați, în acest fel putem merge împreună. Liz a făcut ochii mari, devenind brusc interesată de conversație. Voia să pună întrebări, dar nu știa cum să pară neinteresată atunci când se vedea în ochii ei că își dorea cu adevărat să audă anumite informații.
Singurul lucru pe care îl știa era că Zac urma să treacă pe acolo în orice moment, iar ea trebuia să găsească un pretext de-a dispărea. Cory e prieten cu Zac și cu siguranță nu și-ar fi dorit ca aceștia să se lungească la vorbă. Îi venea să moară știind că nu avea scăpare din micuțul ei birou plin de hârti, printre care nu se afla articolul pe care îl căuta.
Liz a respirat adânc, atât de ușor încât niciunul dintre cei prezenți în încăpere nu au observat acest lucru. A încercat să fie relaxată, concentrându-se numai pe muncă. Trebuia să rescrie articolul și atunci era momentul potrivit. Zac avea să apară în redacție și va trebui să plece pentru că ea și Cory erau ocupați. Da, era o scuză bună. Dar oare avea să funcționeze? Sigur că va funcționa!
A deschis o fereastră de word și a început să scrie. La început încet, iar pe măsură ce se pierdea în cuvinte avea să scrie și mai repede. Ușa s-a deschis, dar nu s-a uitat până când nu a auzit vocea lui Zac în spatele computerului ei.
-Bună, Elizabeth! A spus el, iar Liz și-a ridicat privirea, sperând ca băiatul să nu poată citi surpriza din ochii lui. I-a făcut și ea cu mâna cu un gest stângaci.
-Liz, îmi poți spune măcar despre ce scrii? O întrebă Chelsea în timp ce Liz nu reușea să își ia ochii de la Zac, care la rândul lui nici el nu reușea să privească în altă parte.
-Știi bine că nu îți voi spune.
Zac ridică din sprâncene.
-Pun pariu că va fi un articol foarte interesant, a spus el. Ca și celelalte, completă el.
-Mi-ai citit articolele? Întrebă Liz fără să vrea, având o sclipire în ochi. Mi-a citit articolele, și-a spus ea în sinea ei. Dumnezeule! Îl va citi și pe acesta cu siguranță.
Zac a dat din cap în semn de aprobare. Liz era în al nouălea cer.
-Ei bine, nu te voi dezamăgi, a fost tot ce a putut să îi spună.
Brunetul i-a zâmbit, fără să mai scoată niciun cuvânt. Chelsea a ieșit din redacție într-o liniște deplină, alături de brunetul cu ochi superbi, iar Liz a deschis o pagină nouă de word începând un articol nou, complet diferit față de toate subiectele pe care le-a abordat până atunci. De fapt, era chiar tema lui Chelsea, dar nu avea să se supere pe ea pentru că s-a răzgândit în ultimul moment.
Cory și-a lungit gâtul pentru a citi scrierea colegei sale.
E greu să fi tânăr și în liceu. Aerul acela de superioritate care vine din partea colegilor, stresul de-a arăta mereu bine și dorința inexplicabilă ca băiatul pe care îl placi să te observe. Când ești singură, ai tendința să îți consumi tot timpul dedicat ție gândindu-te la băiatul care stă în spatele tău la engleză, dar până și acest aspect parte din lumea ta, de formarea persoanei care vom ajunge și de femeile care vom fi. Oare chiar trebuie să ne petrecem timpul îngrijorându-ne de părerea unei persoane care abia dacă știe că existăm? Poate asta e problema noastră, a fetelor, ne umplem mintea cu lucruri care nu vor exista niciodatăNe petrecem cea mai mare parte a timpului căutându-l pe "the one", încât nici nu mai realizăm că distrugem farmecul întregului mister. Nu știm cine e sau cum arată, sunt detalii pe care le vom afla la timpul potrivit, dar până atunci însă, știm un singur lucru, că îl iubim, iar acesta este un adevăr pe care nu îl putem nega. Dar cum știm însă că acesta nu poate fi în mica noastră lume? Poate chiar în banca din spate, poate chiar băiatul care lucrează ca voluntar la bibliotecă, poate nu vom afla niciodată atunci când avem nespusă nevoie de acea informație.
Lucrurile vin de la sine, o singură privire, un simplu gest sau doar faptul că știi că îți citește articolele în fiecare săptămână, toate acestea îți fac inima să bată atât de tare încât abia mai poți respira. Și cu toate astea, încă nu putem fi sigure dacă el este prințul propriului nostru basm, personajul care ne va ajuta să adăugăm un happy ending poveștii noastre. Majoritatea iubirilor din liceu nu rezistă în timp, decât în cazuri excepționale, iar atunci chiar putem spune că este o povește cu happy ending.
Privirile furișe și zambetele la fel de secrete precum micile noastre pasiuni din liceu sunt practic cele mai bune lucruri care pot determina fericirea unui tânăr, indiferent dacă este boboc sau în ultimul an. Sunt momente pe care, odată ce apuci să le trăiești, trebuiesc prețuite toată viața...
Cory a zâmbit când a terminat de citit noua lucrare a colegii sale. Nu era atât de mare pe cât i s-a cerut, dar rămânea spațiu pe pagină și pentru Chelsea, ceea ce era un lucru bun.
-Să înțeleg că vechile pasiune pentru Zac ies la iveală, a spus el când fata se pregătea să își închidă computerul. Liz a făcut ochii mari, iar lui Cory îi venea să o tachineze, dar se abținu. Până și el se putea stăpânea după ce citea un articol atât de sincer despre problemele unei fete îndrăgostite. Stai liniștită, nu-i spun. Dar asta nu îi dă lui toate drepturile să își dea singur seama de asta.
-Eu și Zac nu vom fi niciodată împreună, a spus Liz întorcându-se spre colegul său. În plus, este prea târziu pentru a face ceva în privința asta. Dacă el era persoana pe care o căutam atunci nu aș fi avut nicio reținere.
-Știi ceva, Liz? Nu îi voi spune și nu e nici treaba mea, în fapt și de drept. Vreau doar să știi că ai un articol superb care îți va atrage câteva fane prin liceu.
Liz i-a zâmbit, începând apoi să își organizeze hârtiile de pe birou. Îi citea articolele, încerca să nu se gândească la asta. S-a ridicat de pe scaunul său și se îndreptat spre casă, dorindu-și să vadă un serial și să facă orice altceva care nu îi va aminti de el, lucru care nu era chiar așa de greu atunci când stătea cu mama ei la un ceai cu fursecuri în curtea din spate în timp ce tatăl se juca cu frățiorul ei mai mic care iubea să facă pe Darth Vader.
Mama lui Liz a citit articolul și i-a dăruit un zâmbet radiant, care spunea mai multe decât orice cuvinte de laudă. Se simțea bine, departe de orice mediu care îi poate cauza o altă rană în micuța ei inimă fragilă.
După câteva zile, când a apărul următorul număr al revistei, Liz s-a așezat pe una dintre băncuțe libere din curtea școlii, ascultând cu foarte mare atenție frânturi din fiecare conversație, iar totul este legat de articolul ei. Era fericită și nu avea nevoie de niciun băiat pentru asta. Se simțea victorioasă în marele mister al băiatului cu care urma să își trăiască viața. Chelsea s-a așezat lângă ea, la fel și Cory. Sasha a venit la ei și i-a pus în față lui Liz revista, îndoită la pagina în care se afla articolul ei.
-Sunt așa de mândră de tine! A spus Sasha.
-Suntem foarte mândri de tine, a spus cineva din afara grupului.
Toți s-au uitat în direcția vocii înafară de Liz, care l-a recunoscut. Nu se putea întoarce, nu știa ce să îi spună și era convinsă că nu-i putea face față în acel moment. Se simțea atât de incapabilă atunci încât nu își dorea decât să o înghită pământul. Te-ai referit la mine, nu-i așa? A continuat Zac, iar Liz l-a privit cu neputință, încercând să își găsească cuvintele potrivite.
Cory i-a dat un brânci.
-Ți-am spus că îi va atrage atenția, a fost tot ce a spus.
Liz nu putea să îi dea o replică pentru că era pur și simplu secată de orice fel de-a se exprima în acea clipă de șoc și groază. Zac știa, iar ea nu și-a dat seama că acel articol avea să îi atragă atenția exact în modul pe care ea nu și-l dorea.
-Liz, și el te place, a spus Chelsea. Mă stresează mereu la repetiții cu întrebări despre tine.
-Eu...
-Ai face bine să vorbești cu el, este chiar aici.
-Tu cauți un prinț, a spus Zac. Iar acela nu sunt eu, dar dacă aș fi viața ta ar fi fost ca de basm, așa cum îți dorești.
Zac a venit la ea și i-a strâns mâna într-un gest prietenesc, plin de afecțiune venit de la cineva cu care nici nu prea vorbea. Brunetul avea dreptate, nu va fi niciodată prințul pe care ea îl aștepta și chiar și așa Liz nu se putea gândi decât că el îi strângea mâna, iar inima ei îi bătea atât de tare încât simțea că plutește. Era nevoie de un singur articol, pentru ca el să îi cuprindă mâna într-a lui. A fost nevoie de un singur articol pentru ca el să știe lucrul pe care ea a încercat să îl ascundă încă de la început.

Wild


Era o noapte răcoroasă de vară, iar lumina a dispărut cu mult după lăsarea serii. Crystal nu s-a gândit niciodată că se putea pierde în acest fel , dar nu a crezut nici că avea să plece de lângă grup, așa că nu era prima dată când s-a înșelat.
Un fascicul abia vizibil de lumină trecu prin fața ei și oftă ușurată când auzi vocea lui Nicole rupând tăcerea. Înaintă spre prietenii ei când se lovi de sol, izbindu-și genuchiul de o piatră colțuroasă. Scoase un strigăt de surpriză iar fetele îi săriră în ajutor.
- Crystal, ești în regulă? Te-ai rănit? Kaylin încercă să o ridice în timp ce vorbi. Aidan îndreptă lumina lanternei către fete, orbind-o pe Crystal, ai cărei ochi se obișnuiseră cu întunericul.
- Ești bine, Crystal? Întrebă el pe un ton îngrijorat.
Fata a dat din cap buimacă, preferând să fi rămas singură în întuneric. Genunghiul îi zvâcnea de durere și putea simții firicelele de sânge scurgându-se pe piciorul ei până la marginea șosetei ei albe.
- Poți merge? Insistă Aidan, dându-i lanterna lui Nicole, care stătea și tremura lângă el.
Băiatul veni spre Crystal și o sprijini de el de parcă ea nu ar fi putut merge deloc.
- Scutiți-mă, zise Nicole și chiar dacă Crystal nu o putea vedea, putea să jure că fata își dădea ochii peste cap. Nu are nevoie de niciun fel de escortă din partea voastră.
Crystal îl auzi pe Aiden mârâind îmcet și nu spuse nimic. Era obosită și trebuia să își oprească sângerarea înainte ca perechea ei de șosete să fie bicoloră. Călcă ușor pe pământul tare, ajutată de prietenii ei în timp ce Nicole le lumină poteca. O bufniță strigă într-un copac din apropriere, făcând-o pe fată să scape lanterna. Aceasta se rostogoli, nimerind într-un tufiș.
- Ce mai aștepți? Strigã Aidan la ea.
- Nicole, aceasta era Kaylin, care era învăluită complet în întuneric. Dacă Nicole nu ar fi știut că o sprijinea pe Crystal nu și-ar fi dat niciodată seama de locul în care se afla. De ce trebuie să fi atât de arogantă?
Nicole nu răspunse, nimeni nu răspunse. Aidan se uită la Kaylin, iar aceastâ încuviință. Băiatul se desprinse de prietena lui și se duse să recupereze lanterna scăpată de Nicole. Tufișul se mișcă, iar lanterna se stinse. Cele trei fete țipară, iar Aidan începu să lovească iritat cu piciorul în tufiș, dar nu s-a întâmplat nimic.
- Mama măsi! Spuse el.
- Ce se întâmplă? Întrebă Kaylin.
- Nu am nicio idee, răspunse Aidan.
Bufnița strigă din nou, iar Crystal se simțea în stare să fugă cu tot cu piciorul însângerat, deși o ustura ca naiba. Putea merge și fără ajutor, dar nu prea știa cum să le spună asta prietenilor ei. În scurt timp, începură să se certe între ei.
- Nu pot înțelege de ce am lăsat tabăra nesupravegheată, zise Nicole. Poate veni orice urs de pe aici să ne ia proviziile.
- Tu vorbești? Sunt convinsă că nu te-ai fi oferit voluntară să rămâi de una singură.
Aidan a fost cel care a vorbit. Nicole scoase un sunet de iritare, apoi Crystal auzi pe cineva care îi strigă în ureche. I-a luat câteva secunde să își dea seama că era vorba de fapt de Kaylin.
- M-ai călcat! Se plânse Kaylin.
- Nu văd absolut nimic și nu e problema mea că tu nu te-ai putut deplasa.
- Oameni buni, gata cu cearta! Nu putem sta aici toată noaptea, conchise Aidan.
- De ce trebuia să alegi tocmai o seară fără lună, insistă Nicole pusă pe ceartă.
Un mârâit de câine îi făcu pe toți să tacă. Undeva în tufiș, era o pereche de ochi galbeni care îi priveau cu insistentă pe cei patru copii.
- Fiecare pe cont propriu, strigă Nicole fugind înainte ca Aidan să apuce să îi strige că trebuie să rămână împreună.
Crystal rămase pe loc, neștiind ce să facă. Aidan o luă de mână, fugind împreună cu ea. Fata nu prea știa de ce fugea, se învinovățea la gândul că acceptase o astfel de ieșire în aer liber în pădurile din Alaska, unde mișună o mulțime de animale sălbatice.
Alerga cât de tare o țineau picioarele fără să știe ce se întâmplă. Băiatul striga la ea să țină pasul, dar nu putea, pur și simplu era extenuată la cât de mult mersese atunci când se rătăcise. Se împiedică de un buștean, căzând pe genunchiul rănit.
- Acum lupul va fi atras de dâra de sânge, zise Aidan când o ajută să se ridice. Părea iritat, dar în urma lor nu se auzea mișcare, de parcă lupul nu îi urmărea.
Crystal își privi rana, care era acum mai mare și sângera pe măsură. Abia dacă își putea mișca piciorul, dar din cauza panicii, ceva din interiorul ei o făcu să își continue drumul. Mergea foarte încet, dar era hotărâtă să nu moară în noaptea aceea. Aidan mergea pe lângă ea, neștiind ce să facă. La un moment dat se oferi să o ajute când o văzu că șchiopătează.
- Nu ne putem învârti pe aici în mijlocul nopții, trebuie să facem ceva.
- Ce, Aidan? Ce putem face? Suntem în mijlocul pădurii în beznă. Iar tu îmi spui că trebuie să facem ceva.
Aidan se uită la ea pentru o secundă și o îmbrățișă atât de strâns încât Crystal abia mai putea respira. Amândoi erau speriați, dar nu puteau face decât să stea calmi și să rămână în viață.
- Vom fi bine, Crystal! Îți promit!

03.12.2018

Ultima dorință


Camionul cu marfă se opri în fața noii librării din oraș. În spatele lui era o mașină roșie, din care ieși o femeie îmbrăcată într-un palton negru, care îi ajungea până la genunchi. Ea căra o cutie din carton din care se ivea colțul unei cărți uzate. Când intră în librărie, un tânăr apăru din spatele unui raft și îi luă femeii cutia din brațe.
- Nu mai am nevoie de ele, a spus femeia.
- Va trebuie să completați asta, răspunse băiatul lăsând cutia pe birou, apoi luă un chestionar de lângă acesta. Femeia făcu ce i-se ceru, apoi îi zâmbi tânărului și plecă. El se uită pe fereastră, privind mașina roșie care se îndepărta. Ashley, strigă el atunci. A mai adus cineva o cutie. Ți-am spus că a fost o idee bună să facem și un anticariat.
- Adu-le aici, vocea fetei abia se auzi dincolo de rafturile pline de cărți. El lăsă chestionarul cu datele de contact ale femeii în cutie, apoi se îndreptă cu aceasta către Ashley. Părul negru al fetei îi cădea peste umeri, iar picioarele erau încrucișate sub ea atunci când stătea pe podeaua de lemn. Inspecta o altă cutie în momentul în care băiatul lăsă noul set de cărți lângă ea.
- Merci, Cory! Zâmbi ea, iar el făcu la fel, întorcându-se înapoi în partea lui de librărie, în aproprierea casei de marcat. Nu credea că avea să fie o zi productivă, dar abia întorseseră semnul cu DESCHIS și din câte de părea, el avea să stea liniștit în așteptarea unor clienți.
Fata privi noua cutie pentru o secundă, dând la o parte tot ce se apucase. Când începu să o inspecteze, un fior de surpriză, dar și de încântare îi trecu prin degete atunci când atinse coperțile uzate. Erau titluri precum Femeia în albOmul invizibil, un volum de basme culese de frații Grimm căruia îi studie cu grijă pentru a fi sigură că era o ediție originală, încă din anul apariției. Se pregătea să îl strige pe Cory când auzi vocea tatălui ei:
- Baker! Treci aici și ajută-mă!
- Imediat, domnule Cane, răspunse Cory pe un ton obosit.
Ashley lăsă volumul original din 1820 al fraților Grimm de o parte în timp ce scotea o altă carte, mult mai veche decât cea de basme. Paginile erau atât de uzate încât scrisul abia se mai vedea. Răsfoi volumul cu atenție, când o scrisoare căzu din aceasta. O deschise încercând să își oprească tremuratul mâinii. Scrisul era mic și ușor înclinat. Epistola aceea era anul din 1830.
"15 aprilie 1830
Dragul meu Ezekiel,
Sunt sigură că această scrisoare nu va ajunge la tine, dar eu tot o voi scrie. Eleonor neagă că aș suferi de vreo boală doar pentru a nu mă panica și o înțeleg perfect, deși știu că timpul meu aici s-a dus. Am dureri zilnice și abia dacă mă pot mișca să merg la plimbare cu micuțul Jonathan. Ce copil minunat, vorbește des despre tine, cum că fratele lui a biruit o mulțime de monștrii și creaturi fantastice în călătoriile sale, deși, te rog să nu-i spui dar am o bănuială că a inventat unele dintre ele.
Consider că boala mea e gravă și nu voi mai avea mult de trăit. Dacă nu voi mai fi aici când te vei întoarce din călătoria ta, vreau să îmi lași medalionul pe mormânt, aceasta este ultima mea dorință.
Cu dragoste, a ta 
Marisol Greenwood"
În scrisoare era un lănțișor mic, cu spațiu special pentru poze. În interiorul acestuia era chipul unei fete frumoase, cu fața în formă de inimă și un minunat păr blond.
Ashley privi fix obiectul pentru o secundă, apoi se ridică și își înșfăcă hanoracul din cuierul din spate înainte de a ieși din librărie. Frigul ierni o lovea în față, dar asta nu o opri. Își continuă drumul până la vechiul cimitir de parcă urma să întâlnească o rudă cândva pierdută. Nu se îmbrăcase suficient de bine și pe măsură ce înainta, începea să simtă răcoarea acelei zile de decembrie, dar oricât de mult ar fi tremurat, hotărârea fetei creștea, determinând-o să își iuțească pasul.
Ajunsă în cimitir, Ashley căută piatra care marca mormântul lui Marison în partea veche a cimitirului și o găsi în scurt timp, bucurându-se că rămășițele femeii nu erau undeva prin alt stat. Privi pentru ultima dată lănțișorul și îl agăță de mica ei piatră de mormânt. "Nu te-am cunoscut niciodată, dar sunt sigură că ai fost o persoană minunată!" Gândi Ashley în timp ce privea literele de pe mormânt. MARISOL GREENWOOD 1811-1831.
- Ashley, vocea lui Cory se auzea în ecou, străbătând-o pe fată un fior când își aminti unde se afla de fapt. Bãiatul era la intrare, iar când o văzu alergă în direcția ei. Ce te-a apucat de ai plecat așa, și ce cauți aici? Întrebă el gâfâind când ajunse lângă ea, apoi îi acoperii umerii cu un palton negru pentru a o feri de frig. Nu mai tremura, iar asta o bucura, grija pe care băiatul i-o purta nu era ceva ieșit din comun, mai ales că Cory a fost mereu lângă ea, încă de când erau copii.
- Ceea ce trebuie, răspunse fata zâmbind către micuța cruce care marca mormântul fetei care murise cu două sute de ani în urmă.
Cory nu pricea absolut nimic și era mai bine așa pentru că nici prietena lui nu prea știa cum i-ar putea explica. Nu făceau decât să stea acolo, înconjurați de rămășițele umor oameni care au trăit în vremuri de mult apuse și de mormintele lor. Era chiar straniu, dar pe Ashley nu o deranja, era doar foarte încântată că Marisol avea să doarmă în pace. 

Locul secret


Tocmai primisem niște cidru când Mack s-a așezat lângă mine. Părul ei negru îi atârna într-o coadă de cal, clătinându-se în stânga și în dreapta în funcție de mișcarea capului acesteia. Nu voiam să mă aflu acolo, de fapt nici nu îmi aminteam cine a reușit să mă convingă să merg în acel loc. Era vineri, iar eu nu voiam decât să îmi petrec acea seară superbă de vară împreună cu o carte bună.

- Am auzit că e un băiat grozav, a spus ea și am încercat să îmi dau seama despre cine vorbea, erau destul de multe persoane în jur încât să nu îmi dau seama. James, la el mă refer. Am rostit un ,,aaa" mut, fără să scot absolut niciun sunet, sperând doar că mimica mea avea să fie de ajuns.
- E un băiat de ispravă, a spus tatăl lui Mack care apăruse lângă noi. Face mereu o treabă minunată, când cineva are nevoie de ceva îl cheamă pe el.
- Glumiți! Am spus fără să îmi dau seama.
Tatăl lui Mack zâmbi, fără să spună nimic. James s-a uitat la noi, iar colțurile gurii lui se arcuiră într-un rânjet care nu putea arăta decât încântare.
Când s-a întors, mutându-și poziția corpului pentru a veni spre noi am continuat să mă uit la el. Obrazul lui era murdar, exact acolo unde avea cicatricea făcută în urma unei căzături cu bicicleta, sau cel puțin asta am auzit despre ea. Am strâns mai tare cartea pe care o țineam lipită de piept cu o mână și aproape că am vărsat pe mine paharul de cidru de care uitasem.
- Bună seara! A spus el pe un ton răgușit. Pentru o clipă am crezut că se adresase tatălui lui Mack, apoi mi-am dat seama că bărbatul plecase, la fel și fiica lui, iar eu cumva trebuia să vorbesc cu James fără să spun ceva stupid sau exagerat care să îl sperie. Cum mai ești, Frankie? Mă întrebă el.
- Sunt okay, mulțumesc!
- Uite, știu că e puțin ciudat, dar îmi poți arăta unde e toaleta? Nu prea știu locul ăsta și m-au convins să beau prea mult cidru.
Am cântărit situația înainte de-a aproba din cap. Nu era foarte înalt, decât puțin mai mult decât mine, dar asta nu-l făcea mai puțin intimidant.
Bănuiam că plănuia ceva, dar nu era sigură, poate doar încercam să inventez o scuză, ceva care să explice atitudinea reținută pe care o am de fiecare dată când sunt în preajma lui. Îmi știe numele, dar nu a vorbit niciodată cu mine. Îi știu numele, dar nu am apucat niciodată să stau în același loc împreună cu ej mai mult decât era necesar. Oficial, era prima dată când vorbeam unul cu celălalt, iar el mă ruga să îi arăt drumul către toaletă.
Am intrat în grădina parțial întunecată și i-am făcut semn spre o construcție care servea pe post de toaletă. Mă pregăteam să plec când James îmi vorbi din nou:
- Frankie, stai! Poți rămâne cu mine, te rog? Nu mi-ar plăcea să fiu singur într-un loc ca ăsta.
- Okay! Am răspuns înainte ca greierii să includă chiar atunci un minunat moment muzical de care am încercat să mă bucur în timp ce James se îndrepta către cabina de toaletă.
- Nu te-am prea văzut în seara asta! A zis el din toaleta improvizată.
- Am fost în locul meu secret, am răspuns într-o doară. Era adevărat, cea mai mare parte a petrecerii am stat ascunsă în încercarea de-a citi totuși câteva pagini din cartea pe care o țineam în brațe, dar nu am făcut decât să mă holbez la oamenii care din jurul meu care râdeau și
Când James a ieșit din toaletă, eram la intrarea în grădină. L-am așteptat, trecând împreună prin partea opusă, într-o clipă de dezorientare care ne-a făcut să trecem pe lângă Jack, ciobănescul german al familiei lui Mack, ne-am decis că nu mai avea sens să ocolim când câinele nu era cine știe ce pericol pentru noi.
- Îți mulțumesc că ai stat cu mine, eu...În secunda aceea, James se izbi de pământul tare, acoperit de un strat subțire de iarbă amestecată cu nisip. Jack a venit la el și l-a lins pe față, refuzând să îi dea ocazia băiatului de a se ridica.
- Ești în regulă? L-am întrebat dându-i o mână de ajutor. Un strigăt de surpriză mi-a ieșit de pe buze în clipa în care m-a tras lângă el.
- Sunt bine, a zis el pe un ton vesel. Îmi pare rău pentru asta.
Fețele noastre erau atât de aproape una de alta încât mi-am simțit obrajii în flăcări. M-am ridicat repede, iar James făcu la fel, puțin mai stânjenit decât eram eu.
- Trebuie să plec, am spus înainte de-a mă depărta de el.
- Frankie, stai! Te rog...
Am intrat în hambar și m-am urcat pe scară, sperând că era poziționată pe partea care trebuia. Când am ajuns sus, mi-am deschis cartea și am început să citesc. Pe jumătate pe scară. Pe jumătate în afara ei. Aproape că am tresărit când James a apărut lângă mine. L-am privit buimacă în ochii lui negri, înainte de a realiza că se afla de fapt acolo, chiar în fața mea. Atât de aproape încât îi puteam simți respirația. La o înălțime destul de semnificativă în cazul în care avea de gând vreunul dintre noi să încerce vreun act de extremism și să se arunce de acolo, sau în cazul vreunei glume proaste, dar nu cred că era cazul.
- Se pare că ți-am găsit locul secret, a spus el afișând unul dintre cele mai frumoase zâmbete care mi-a fost dat să le văd la un băiat. Am venit să îmi cer scuze, voiam să știi că nu intenționam să te sărut sau ceva. Credeam că va fi amuzant, dar de fapt a fost o prostie, te rog să mă ierți.
Mi-am lipit palmele de obrajii lui, apoi l-am sărutat ușor pe frunte înainte de-a da pagina cărții care stătea pe genunchii mei dezgoliți. Obrajii murdari de noroi ai băiatului s-au făcut roșii, iar ceva din ochii lui mă făcu să zâmbesc. Îmi plăceau ochii lui, la fel și cicatricea mică de pe obrazul lui, la fel și urmele de noroi. Arăta frumos, în modul lui neîgrijit și dezordonat. M-am dat la o parte, lăsându-l astfel să stea lângă mine. Ne-am petrecut acea seară împreună, într-o liniște deplină. Eu citind, iar el uitându-se la mine.