28.12.2017

A n-a oară când pomenesc de iZombie


GWEN 
EATS
BRAINS.

I, ZOMBIE
A MIND IS A HORRIBLE THING TO TASTE.

Înapoi în 2014, Stacy Kate, autoarea seriei Năluca și Năucul a postat pe blogul ei despre un serial numit iZombie, iar fata din poză avea avea ciarcăne și ochii roșii, iar din aspectul ei am dedus că este vorba de hackeri și oameni pricepuți la cibernetică care preferă să se izoleze și să-și petreacă timpul cu computerul decât afară. Desigur, serialul nu e deloc așa, fiind vorba despre o fată care se transformă în zombie în urma unei petreceri, întâmplare care-i schimbă radical viața.

La scurt timp după lansare, m-am îndrăgostit de serial și am urmărit primul sezon cu sufletul la gură, așteptând cu nerăbdare următoarele episoade. În cazul sezonului doi, însă, a început să fie prea mainstream și reușea mai mult să mă enerveze decât să mă încânte (poate și pentru că aveam multe seriale la care eram la zi în acea perioadă și cum toate apar cam în Octombrie nu m-am putut organiza să le văd pe toate), așa că am renunțat la el, urmând ca apoi să mă apuc de comic book-ul după care a fost inspirată seria.
Surpriza mare a fost când am realizat că comic book-ul nu e deloc ca serialul și mi-a fost puțin greu să înțeleg firul narativ cât și personajele noi. Nu o să mint, dar ce m-a determinat cel mai mult să citesc banda desenată au fost atât povestea ușor fantezistă care combină dinamismul din Buffy The Vampire Slayer și gașca misterelor din Scooby Doo. Iar ca personaje, obișnuiesc că urmăresc un serial, film sau să citesc ceva mai mult pentru anumite personaje care-mi atrag atenția într-un mod deosebit. În acest caz, au fost mumia și băiatul vârcolac. Mumia mi se părea o idee nouă, mai ales că nu era în serial și eram curioasă ce impact are asupra personajelor, desigur, dacă e să-l comparăm cu un alt protagonit acela ar fi Deadpool, doar că, Amon (mumia) e mult mai rafinată, având ritualuri egiptene și tabieturi proprii, dar locuind totuși într-o casă din suburbie. În serial, îi ador pe Liv și pe Major, ba chiar m-a pufnit râsul la o glumă din sezonul doi când Major s-a prezentat: ”I’m Major!” ”Of course you’re!”, deși știu că nu e chiar atât de amuzant. Nu avem mumie, nu avem vampiri (ups, am uitat să menționez de vampiri, dar tocmai de asta am pomenit de Buffy mai sus) și nici vârcolacul-tocilar simpatic sau pe vânătorii de vampiri care m-au luat un pic prin surprindere în primul număr pentru că nu reușeam deloc să mă prind care e faza cu ei.

Am menționat mai devreme că am renunțat la serial, dar l-am reluat anul ăsta pentru că îmi era prea dor de personaje și voiam să știu ce se mi întâmplă în universul lor. Comic book-ul, pe de altă parte, l-am reluat azi pentru că am ajuns la zi cu Scooby Apocalypse și următoarea pe listă era Spider Gwen, dar m-am decis să termin totuși cu iZombie ținând cont că am citit deja cam opt numere și că e serie încheiată. 

~~~~***~~~~~
Sursă poze: Pinterest 

27.12.2017

Aventurile mele de bullet journaling în 2017

Mereu mi-au plăcut agendele și produsele de papetărie, dar niciodată nu am știut să le folosesc cum trebuie, fără să le umplu de desene fără sens sau fără tăieturi. La începutul lui 2017 m-am apucat de Bullet Journaling pentru că mi s-a părut un mod util și creativ de ați organiza timpul și sarcinile. Am început să mă organizez încă de pe clasa a 8-a, când aveam un carnețel în care îmi scriam în fiecare zi data, ce teme aveam de făcut, câte probleme aveam de rezolvat la mate, ce lecții trebuiau citite și așa mai departe.

Dar atunci nu aveam cine știe ce desene sau categorii, iar când am început în Ianuarie primul Bullet Journal am fost încurcată de toate punctele pe care trebuie să le conțină, așa că m-am decis să-l fac așa cum îmi e mai ușor, în așa fel încât să fie și amuzant și ușor de folosit.

Amuzant a fost cât și ușor de folosit, partea grea a fost organizarea în sine pentru că nu am știut cum să îmi împart paginile așa cum trebuie, seriale, filme, cărți, benzi desenate, cât și daily-urile care îmi ieșeau de fiecare dată urât și nu suportam să le văd așa.

Pe 2 Februarie, am făcut primul desen în bullet journal, urmând ca apoi să fac mai multe pe un bloc de desen separat. De atunci nu am desenat atât de des în bujo, doar pentru blog pentru că doar ce născocisem ideea de desenele pentru fiecare postare, iar bujo a rămas decât un caiețel în care îmi scriam citate, făceam mandala și îmi notam tot ce aveam de făcut pentru bac.

Noiembrie a fost luna în care am schimbat total bullet journal-ul, adăugând desene și citate pe pagini, cât și daily-uri într-o combinație nouă, diferită de primele mele abordări. Încă nu e chiar un bujo ca la carte, dar e un sistem util și ușor de folosit pentru mine. După două luni, am observat că începe să arate din ce în ce mai frumos (dacă ignori cele două sau trei pagini cu măzgăleli pentru că nu mi-au ieșit desenele), iar sistemul de daily pe care-l folosesc acum a fost inspirat de o idee de pe tumblr (și pentru că deja umblam cu două tumblr-uri, unul al meu și altul de fangirling) m-am gândit că ar fi drăguț să am un loc în care să strâng toate acele idei fără să îmi aglomerez tumbr-ul, așa că am făcut unul separat, special pentru asta.


Acolo îmi voi posta fiecare pagină mai reușită din bujo și voi explica și ce reprezintă fiecare desen sau însemnare, dar în mare parte desenele reprezintă stări sau diferite sentimente pe care le am în momentul în care fac pagina respectivă. Tumblr-ul e acesta: satorisbulletjournal și  puteți găsi fiecare prostioară pe care o desenez eu prin bullet journal.

The Motans - Ani Lumina | Live Session | PREMIERA

26.12.2017

Lost that loving feeling


It's been a while since i've been writing this much and i have to admite i missed that. I had a time when i wasn't able to write more than two posts a time or not writing anything at all. I've been waiting for so long to see my dream come true. And now, i'm halfway there! Another effort means another mountain to climb and right now, college is that mountain. I can't wait to get to the finish line and scream I MADE IT in the top of my lungs. It's just a matter of time!

The thing about dreams is that you have to work for it. Yeah, there are people who can get there with no effort, but knowing how much you want to go there is like a boost up in your life. If you're living for this, you'll get there! After all those years i wrote so many stuff and i've been dreaming to be the journalist the 10 years old me wanted to become. Sometimes it hurt when i remember where i'm and where i want to be. 

I have moments when i forget  what i want to do with my life and that loving feeling i have when i'm writing on my blog or for a book. In the last week i've been writing every day on my 2017 NaNoWriMo draft and i have to admite i forgot how it feels to get yourself lost in what you're writing. I missed my characters and i missed that smile i have everytime i find a smart reply on a shitty conversation my characters have or when i find a way to solve their problems.

I lost that loving feeling when i couldn't do what i love the most and when i coudn't be myself in my writing. The feeling every painter has when is painting. A few days ago i started to think about the time i used to write 2.000 everyday and now i can barely hit 2k in a week because i'm either too lazy or to busy, but mostly lazy. I used to blame writer's block for my lazyness moments. 

The point is, in the last year i was focused on completely other things like school, college, relationships and on all of those changes and times i figured and learn new things. And i got sad worried about my future i couldn't focus on building it. In 2017 i lost myself but i also find myself in this very moment i'm typing this. I lost my voice but i found it where i left it. Maybe i'm far from where i want to be, but who cares? We still got now, doing what i love and what makes me happy. I lost that lovely feeling back to April when i give up on my Camp NaNoWriMo project so i could study for exams, but i get it back now, when i finally figured it out what was important for me all of this time. I may not have many friends and i might be a smart ass sometimes and people will like me or hate me because i dare to be myself. 

I hope you find yourself in 2017 and if you don't, you still got plenty of time. Take care of yourself and always stay humble and kind. 

Redbone - Come and Get Your Love (Guardians of The Galaxy Soundtrack)

24.12.2017

Crăciunul ăsta vreau...să plec cu capra



-Pot să nu vin la petrecerea de Crăciun? E obligatoriu, adică? Am întrebat-o pe profesoara de comunicare cu doar câteva săptămâni înainte de petrecere când încă se discutau detaliile în comitetul de organizare.
-Ținând cont că o să avem o invitată de stand up comedy din București pe care încerc să o aduc ar fi ideal să veniți.
Am făcut ochii mari, zâmbind la cele auzite.
-Mergem, a spus M lângă mine, amintindu-mi că vorbisem cu ea la un moment dat despre Amy Schumer, nu că ea ar fi fost invitata, dar în fine.

Petrecerea a trecut la fel de repede precum a venit și nu a fost nicio invitată, dar nu pot spune că nu m-am distrat. Nu-mi plac petrecerile, sunt ultimul loc în care vreau să mă aflu, în schimb, de data aceasta a fost diferit față de celelalte evenimente organizate de școlile în care am învățat pe perioada sărbătorilor. Au fost cadouri, copii, colinde, zâmbete, discuții, dulciuri, și cel mai important, să nu uităm de Moșu’. Sună basic, știu dar a fost ceva mai matur la petrecerea față de celelalte la care am fost. 
            Postările tematice sunt cele care-mi ies cel mai prost, așa că mă cam feresc de ele, dar trebuie să recunosc că m-am gândit zilele astea la o postare de Crăciun, cum m-am gândit și în urmă cu două luni să scriu ceva legat de Halloween, dar cum aveam o vagă idee cam cum să fac o postare am zis că n-am ce pierde.
            Ador perioada asta pentru că putem sta liniștiți, cu un ceiuleț în fața laptopului uitându-ne la serialele preferate și mâncând biscuiți, ciocolată sau cipsuri, sau putem sta lângă ușă ascultând colindătorii și dăruindu-le câte o portocală, ciocolățică, suculeț, ceva acolo pe care să-l pui în sac. Seara trecută, au venit să ne colinde două vecine de pe scară care au chitară, iar momentul a fost destul de amuzant pentru că, într-un fel sau altul, tot colinul lor suna mai mult a cântec ieșit din Soy Luna, dar trecând peste asta apreciez gestul și m-am bucurat de moment.

            Țac țac țac căpriță țac
            Ușa magazinului s-a deschis, iar eu și L am ieșit în răcoarea serii de decembrie, având în cap să plecăm cât mai repede din zona în care cânta capra. Nu de alta, dar nu pot să-i suport, îmi plac tradițiile și obiceiurile românești, dar asta mă calcă pe nervi.
            -Cred că merg și eu cu ei, a zis o fată care ținea ușa în timp ce noi ne îndepărtam de intrarea în magazin.
            L se uita în telefon, la notificări, iar eu mă uitam la animatori de parcă încercam să-mi dau seama dacă ursul pe care-l vedeam era singur sau era și capra prin preajmă.
            -Cică merge cu ei, te rog, eu o să plec cu ei! Am zis fără să-mi dau seama.
            -Ce? A întrebat L încă privind ecranul mobilului său.
            -Tipa aia a zis că pleacă cu capra, știi bine că eu trebuie să plec cu ei, mai vizitez și eu țara dacă tot sunt prinsă acasă aproape de fiecare Crăciun.

            Singura chestie pe care o aștept cu nerăbdare în sezonul cald e să vină Crăciunul să pot sta în cameră și să urmăresc filmele de pe DIVA, pe care le-am văzut de prea multe ori, dar pe care le urmăresc oricum pentru că sunt o ciudată care nu se satură de dramele romantice de sărbători. Dar hei, voi aveți Singur acasă, deci e cam aceeași chestie. Să nu uităm de bomboanele de brad, sau de decorațiuni. Nu prea-mi place să decorez casa și nici bradul, dar adevărul e că sunt prea leneșă pentru aceste copilării, prefer să lipesc beteală pe ușă sau pe perete sub forma unui brad, după care să pun niște beculețe și cam ăla e bradul. Brazii de Crăciun mă întristează, când eram mică am auzit legenda bradului de Crăciun și am rămas cumva setată pe chestia asta cu decoratul, dar când văd brazi pe IG, twitter și youtube mi se umple inima de bucurie.
           Înainte de vacanță ziceam că învăț, că nu stau eu de filme și de alte d'astea, dar fix asta am făcut în momentul în care am deschis televizorul miercuri seara, seriale, filme, cărți și cântece, asta tot fac încă de atunci, mai lipsește doar cana cu ciocolată caldă cu bezele și băț de zahăr, în rest totul e perfect. Fix vibe-ul filmelor de Crăciun pe care le îndrăgim și pe care le urmărim în fiecare an. Ups, am uitat de ceva extrem de important, dar care absentează în fiecare an pentru că, cine știe, poate îi e și ei lene sau nu prea o încântă ideea de-a trece și pe la noi; zăpada. 
             Băieții de la The Kryptonite Sparks au scos un cântec de Crăciun acum o săptămână, așa pe temă, mai diferit de cele pe care le știm și pe care-l fredonez încă de când l-au postat, poate nu avem zăpadă, dar ce naiba, putem să ne simțim bine și să ne bucurăm de Crăciun și fără ea. 





Vă urez sărbători fericite alături de cei dragi și un an nou plin de împliniri și de reușite. Dacă vrei să faci ceva dar mai bine aștepți momentul potrivit, just go for it, pentru că nu va veni niciodată momentul potrivit. Luptați pentru ceea ce vreți și faceți ce vă place, pentru că nimic în lume nu se compară cu un lucru pe care adori să-l faci. Fără presiune, fără stres, fără nicio voce care să-ți sufle-n ceafă că nu ești în stare de nimic. 

Crăciun fericit și un an nou plin de zâmbete și de momente frumoase! 


~~~~~***~~~~~

Required by @chriswayland

11.12.2017

Rebelă fără cauză


Sunt un old soul, foarte chill și comodă tot timpul. Plictisită și pusă pe glume de fiecare dată când trebuie să fiu serioasă. Dar ce înseamnă de fapt să fi un om modern? Nu e libertatea cea care ne oferă ocazia de-a face ceea ce vrem? Nu e internetul cel care ne-a unit cu toate colțurile lumii? Suntem în era vitezei și avem toate aceste avantaje dar nu facem decât să ne lăsăm furați de ele. Să ne pierdem în fluxul de notificări și de poze postate de alții în feed-ul tău de pe orice rețea de socializare. 

Rebel fără cauză este unul dintre filmele mele favorite, iar Jim Stark nu era genul de rebel pe care mi l-aș fi imaginat. E personificarea omului neînțeles, diferit de ceilalți, care nu se încadrează în nicio categorie socială și care nu are mulți prieteni. Într-un fel, m-am simțit destul de apropiată personajului interpretat de James Dean, și aici nu vorbesc de asemănarea fizică dintre mine și actor, ci de viziunea despre lume a lui Jim, care e la fel de iritat când este numit laș, precum Marty McFly în Back To The Future.

Sunt genul de persoană care face exact opusul atunci când i se cere ceva, iar dacă fac cum vrea lumea, înseamnă că nu cred suficient sau îmi e prea lene să lupt pentru lucrul respectiv. Când eram mică, am vrut să fiu rebelă, într-un anumit fel. Nu eram niciodată așa cum trebuie, never enough, cum s-ar zice. Dar nu trebuie să fi enough pentru a fi așa cum vrei tu să fi. 

Când am văzut filmul nu înțelegeam ce înseamnă să de fapt rebel fără cauză, pentru că în mod normal oamenii sunt rebeli cu un motiv, nu-i așa? Pentru că, dacă stăm să ne gândim, oamenii se poartă în modul în care se poartă datorită unui sentiment sau a unei impresii anume, ca atunci când ai impresia că un tip e îndrăgostit de tine după ce și-a ridicat ușor bărbia în semn apreciativ când treceai pe coridor, sau când ai impresia că una dintre colegele tale e mai deșteaptă ca tine și începi să porți ranchiună. Toată lumea spune că nu judecă pe nimeni, urmând ca în secunda doi să bârfească și să dea etichete. Și eu am tendința asta și nu sunt deloc mândră de ea. De cele mai multe ori dau mai departe informațiile pe care le consider interesante și cam atât, nu fac niciun show din asta, deși sunt complet împotriva oamenilor care vorbesc despre tine când nu ești de față. 

Toți suntem rebeli într-un fel sau altul pentru că fiecare dintre noi are câte o plângere legată de ceva, câte o nemulțumire, indiferent dacă e legată de mediul de muncă sau de conducerea țării, sau chiar în plan familial.

Sunt rebelă fără cauză pentru că am vrut să urmez facultatea asta, dar vreau să fac lucrurile în felul meu. Atitudine care poate fi considerată un fel de rebeliune juvenilă, o încercare copilărească de a schimba ceva, de a face lucrurile mai interesante. Rebelă fără cauză pentru că nu mă conformez unor norme impuse de un mediu în care mi-am dorit să mă aflu, dar care nu e așa cum m-aș fi așteptat. 


Rebelă!

Pentru că vreau o schimbare! 

Pentru că îndrăznesc să fiu eu!

Fără cauză! 

Pentru că nu am un motiv!

Pentru că sunt eu!

Bastille - World Gone Mad (from Bright: The Album) [Official Music Video]

07.12.2017

Versiunea DC-zată a lui Scooby Doo, Scooby Apocalypse

Nu prea citesc benzi desenate, nu de alta, dar înafară de chestiile cu super eroi Marvel nu prea m-am băgat, încercând Spider Gwen și celelalte personaje din omnivers, iar ca benzi desenate, înafară de iZombie nu pot spune că am mai citit vreodată de-o bandă desenată ( ieșind din discuție cele cu Winx și WITCH, desigur ). Dar acum câteva luni, am dat pe tumblr de o versiune interesantă a lui Scooby Doo și am fost curioasă ce se întâmplă în acea lume apocaliptică din Scooby Apocalypse, iar de atunci am citit în continuu.

La început, eram șocată de cât de mult au schimbat cei de la DC povestea, cât și personajele. În serie, cei gașca nu se cunoaște, întâlnindu-se în primul volum în circumstanțe puțin aiurea (spun asta pentru că nu am prea înțeles cum s-au cunoscut de fapt), Velma e om de știință, iar Shaggy lucrează ca dresor pentru câini în aceeași, să-i spunem întreprindere, la care lucrează și Velma, dar ea ar spune că ,,deține o poziție superioară celei în care se află el". Îmi place cum au construit personajele, mai ales pe Shaggy și pe Scooby, care au fost și încă sunt favoriții mei în fiecare serie cu Scooby ( mai puțin cele noi de pe Boomerang, nu știu ce sunt alea ).

Nu-mi plac reboot-urile. Fiecare remake pe care l-am văzut la fiecare desen din copilărie mi se pare atât de superficial și lipsit de substrat încât nici nu mă pot uita. La Scooby, pe de altă parte, a fost diferit. Seria a fost atât de îndrăgită încât au făcut cel puțin patru versiuni diferite, plus filme de animație sau nu și conceptul continuă să fie preluat și în prezent, fie de mărci de jucării sau de DC, care s-au decis să facă un nou comic book cătelului nostru preferat.

Ideea de apocalipsă nu e chiar o temă pe care o apreciez, dar trebuie să recunosc că e interesant și că cei de la DC au abordat frumos ideea unui viitor distopic. În ciuda diferenței dintre Scooby Doo și acest Cyber-Scooby din poză povestea este bine scrisă și personajele sunt în mare parte așa cum le știm (cumva), în căutare de mistere și de moduri de a le rezolva. Scooby și Shaggy sunt tot doi mâncăcioși, Daphne nu este atât de delicată precum în celelalte serii, Velma nu-și mai pierde ochelarii, iar Fred nu mai e cel care pune capcane, ținând cont că tot vibe-ul comic-ului e de The Walking Dead, iar principalul lor scop e să supraviețuiască.

În prezent sunt 19 volume, seria fiind ongoing, ceea ce înseamnă că nu o să mă despart atât de repede de ei pentru că mi s-ar face dor. O citesc cu drag de vreo lună și nu pot să citesc altceva. După mine, ar veni +15 ani, dar depinde acum de fiecare cum suportă scenele mai violente, dar în rest e destul interesant, iar dacă te apuci de ea sunt mari șanse să vrei să citești mai mult.

~~~~~***~~~~~
Sursă poze: Pinterest

Chris Bandi - Man Enough Now (Official Video)

05.12.2017

Teenage Dirtbag ( pentru că alt titlu nu am găsit )


Amuzant cum până acum am spus numai „Să treacă odată bacul că nu-l mai suport!”, iar acum „Să treacă, Doamne, facultatea că nu mai pot!” e ca un tipar care se reperă constant în viața mea, îmi doresc ceva nou, iar când se întâmplă, brusc vreau altceva pentru că am impresia că nu merit lucrul respectiv. În cazul facultății, însă, mi-am dorit să studiez jurnalismul pe undeva prin clasa a 3-a, când aveam impresia că la liceu voi lucra împreună cu alți câțiva adolescenți pe diferite teme de activitate, exact așa cum erau cei din The Latest Buzz, dar pentru că  trăiesc în lumea reală și nu într-un sitcom de prin anii 2000, nu s-a întâmplat chiar așa. 

E foarte enervant că, în ciuda faptului că vreau din toată inima să fiu aici nu pot să nu mă plâng de schimbare și de cât de greu îmi e să mă adaptez, țin minte prin liceu că stăteam și căutam pe google advices for future journalists în loc să îmi citesc comentariile, iar fiecare chestie pe care o citeam mă făcea să îmi doresc mai tare să ajung la facultate. Acum că sunt în sfârșit aici, mă simt de parcă nu sunt suficient de recunoscătoare pentru temele pe care le primesc și îmi pare rău că nu sunt suficient de organizată să mă împart între facultate-blog-cărți.

Anul trecut am câștigat NaNo, nu știu cum am făcut, dar s-a întâmplat, pe când anul ăsta m-am simțit mult prea aglomerată cu facultatea și cu bacul încât am fost nevoită să renunț și la Camp NaNo ( din Aprilie ) și la NaNo ( din Noiembrie ) fix când eram halfway there. Mă adaptez foarte greu stilului nou, cerut în facultate, dar nu este imposibil, oricât de lene și lipsă de chef aș avea în mine. Mi-aș dori totuși să am răbdarea să stau în fața laptop-ului și să îmi storc creierii să scriu cum trebuie.  Pentru că pot și e mereu loc de mai bine.

După ce am meditat puțin asupra celor 2k pe care îi aveam în plan să-i scriu în fiecare zi de NaNo, am realizat că poate e mai bine dacă scriu 1K pe zi pentru a îmi menține concentrarea și pentru a mă învăța treptat să scriu cât mai mult fără să depun niciun efort pentru cele 1.000 de cuvinte. Am în bullet journal scris în fiecare zi câte un 1k pe care nu-l bifez niciodată, iar asta e destul de frustrant ținând cont că obișnuiam să scriu atât de des că reușeam să termin de scris o carte în două luni.

Teenage Dirtbag de la Wheatus a devenit una dintre melodiile pe care le fredonez extrem de des, ba chiar mă prostesc, înlocuind cuvinte pentru a vedea dacă sună la fel. 

I'm a FAN-GIRL, baby
Listen to INDIE-MUSIC, baby
with me

în loc de 

Cause i am a teenage dirtbag, baby
listen to Iron Maiden, baby
with me

Aiurea, știu, dar mă amuză! Când am auzit-o prima dată, cântam non stop, chiar dacă colegii mă priveau chiorâș că mă făceam singură un teenage dirtbag. Am numit postarea așa în lipsă de inspirație, dar și pentru că îmi plăcea cum sună, așa că într-o oarecare măsură s-a potrivit cu contextul postării. 

Aseară am căutat în Urban dictionary ce înseamnă de fapt termenul și am rămas surprinsă când am observat cât de mult mă potrivesc cu descrierea acestui tip de persoană, ceea ce e destul de amuzant pentru că mereu m-am simțit acel personaj din film care nu e important, genul de nerd/ geek căreia lumea îi cere cartea doar ca să-i schimbe semnul de la pagina  la care e și care a fost numită ,,enciclopedie cu picioare” pe clasa a 9-a și care dădea mereu răspunsuri potrivite până când s-a prins că mai bine tace pentru a nu-i face pe ceilalți să creadă că se dă mare. Dar timpul a trecut, iar lumea îmi zice că nu mai sunt adolescentă, dar nu e chiar adevărat pentru că, tehnic vorbind, nu am încă douăzeci de ani pentru a putea spune că sunt ieșită din adolescență. Totuși, în momentul în care voi fi oficial un adult tânăr, nu va fi nicio schimbare, poate doar așteptări mai mari din partea celor din jurul meu, dar în rest, voi fi tot eu, așa cum voi fi mereu.