24.10.2016

Surpriză inedită venită din partea AXN-ului



În principiu, singurele seriale pe care le pot vedea la TV sunt The Librarians ( Bibliotecarii- Diva Universal), Bones ( Cititorii de oase- AXN ) la care nu am mai văzut episoade noi din primăvară, dar încă mai am speranțe, urmărind reluările doar de dragul de a-mi revedea persoanele preferate și The Big Bang Theory ( Teoria Big Bang- Comedy Extra ).

Ce m-a surprins la AXN a fost faptul că au inclus în grila de toamnă serialul despre am insistat să menționez în câteva dintre articolele mele, și anume, Perception ( Capcana minții ) care a avut premiera pe postul amintit mai sus la data de 24 octombrie de la ora 20:10, fiind și azi un episod de la ora 20:05.
____________

„Unul dintre mesajele filmului este că noi tindem să vedem boală ca pe un handicap, însă poate fi considerată și un dar... Iar producătorii filmului încearcă să ne deschidă ochii, ca să dovedim empatie pentru oamenii care se confruntă cu o boală psihică” (Scott Wolf)
_____________

Am descoperit serialul acum trei ani, într-o seară întunecată de final de noiembrie când schimbam canalele în speranța de-a găsi ceva interesant la televizor. Când am văzut cuvântul carte în linia de subtitrare am lăsat telecomanda și mi-am spus ,,Aici e de mine!” țin minte și acum despre ce era vorba în episodul respectiv: un băiat foarte inteligent a scris un mesaj codat pe cartea scrisă de profesorul Pierce, care l-a descifrat și a reușit să oprească detonarea unei bombe.

Acțiunea te prinde, mai ales la începutul fiecărui episod (cât și la final) Pierce ține câte o prelegere despre anumite subiecte, momente din episod care mi-au fost cel mai dragi. Mereu mi-am dorit un astfel de serial, iar Perception are pachetul complet: mister, dramă, puzzle, crimă și multe elemente ce țin de psihic și de creierul uman.

Vă invit să urmăriți măcar un episod din serial înainte de-a decide dacă merge adăugat pe lista de MUST a serialelor pe care le urmăriți. Gusturile nu se discută, dar 10 minute dintr-un episod nu vor fi irosite, indiferent la ce concluzie veți ajunge.



___________
Surse: Lucruri șocante despre percepție/ Descrierea serialului/ Scott Wolf: „Serialul Capcana minţii are o structură destul de ingenioasă” ( interviul acesta este mai vechi de pe vremea când exista Universal Channel acum doi sau trei ani)/ IMDB

Cum mi-a schimbat un singur weekend felul în care văd lumea

Aproape am pierdut reluarea de la Înapoi în viitor în încercarea de-a mă decide dacă e înțelept să mă uit la film sau să scriu despre cursul la care am participat azi. Așa că am luat decizia să văd filmul, dar apoi am fost furată de magia internetului, găsind un curs pe youtube despre jurnalism nu m-am putut abține să nu ascult, așa că sunt acum aici și scriu articolul despre cele două cursuri la care am participat în weekend.

Fie că a fost vorba de comunicare sau de Leadership trebuie să recunosc că m-am simțit confortabil, ca în familie. Mică și introvertită, așa cum sunt într-un mediu nou, am reușit cumva să fiu mai deschisă, să mă desprind de timiditate și să vorbesc cu oameni noi, să creez conversații și am ajutat la construirea unui turn din paie, deși nu am fost niciodată utilă atunci când era vorba de muncă în echipă. Nu știu dacă e normal, dar m-am simțit eu însumi alături de toți acei străini, chiar dacă jumătate dintre ei erau în liceu cu mine, tot necunoscuți sunt oricum. M-am simțit bine, poate chiar într-un mediu favorabil, deși nu toată lumea are aceleași opinii în aproape orice.

Vineri seara am văzut pentru a cincea oară ultimul episod din sezonul doi din Bones ( Cititorii de oase ) și pot spune că am început să mă gândesc la o mulțime de lucruri fiind stârnită de felul în care Bones și ăla, nu mai știu cum îl cheamă, băiatul psiholog, analizau oamenii cu metode complet diferite. Din punct de vedere psihologic, poți citi sinele unei persoane, pe când din punct de vedere antropologic, știi că e în firea oamenilor să facă anumite lucruri, dorința de atenție, de a avea succes în viață și o mulțime de alte lucruri despre care am mai auzit la curs și mi-au amintit exact de acel episod, dar și de râca dintre cele două personaje.

Am învățat lucruri nou, dar am descoperit și detalii pe care le știam despre propria persoană la nivel inconștient, foarte adâncite în sine. Intrând cu teamă, am ieșit cu un alt vibe, deși obosită și lipsită de vlagă, trebuie să recunosc că m-am simțit minunat și că a fost o experiență unică. Poate nu a fost chiar TED, despre care am aflat tot în cadrul acelui curs, dar a fost suficient încât să mă fascineze încă din prima clipă și chiar mă bucur că am putut face parte din ceva atât de frumos și atât de important în dezvoltarea unui elev, student sau chiar a unui om în general. 

21.10.2016

Just be grateful


Maybe i'm normal! Maybe what i have is nothing comparing with other people illness. But is mean to say "i was much more sick then you" and even if you never said that i beliefe your right to say it.

We are not healty after all. We are made of bones and sickness, but we are still fighting against it and human kind will always fight againts virus and any type of microbian danger. Our imunity sistem is diferent to man to man, so our sickness is different if we are talking about one kind of virus. But saing you are more sick then me or everyone only makes us think if you are alright with society,  you don't seem that way.

It's your right to get mad at someone or hate them, but judging a person becomes one of the most ugly things about people. And i never really knew i'll get that sick of human and pain. I don't know but i can guess as everyone can. I've  always want a perfect life. The whitest fance and the most perfect husbend. But now, i end up high school hating people i used to apreciate. And who knew me enough can imagine how hard i'll fight for what i want and what i believe in it. 

If you want to change something, show people you have figured out theirs plans. And somehow they will treat you better. I'm so dissapointed! But at least i still got faith in people and i believe in them as long as they show me there's something left to trust. Show me i can live my perfect dream life with no worries and regrets. Someday i'll stay on a table with a magazine i've wrote in it and a cup of tea next to my arm. And then i'll smile and talking with people i love to spend my time about a lot of stupid things. I'm saying a lot of stupid things almost all the time. Sometimes i'm too serious or ether too funny. 

I always to find the good in people and i had moments i was surprised and i had times when i regret it. I swear i will never forget the people i've met and that many beautiful things and lesons i've learn for them. I'm greatful for every memory, every second i've lived, every word i wrote and every person i've ever huged! But also, i apreciate all the people around me that love me and the one who hates me, because you made me who i'm now and i'm grateful for that, for everything you've done for me.

When i woke up in the ambulance with my mother and some guy from madical care i was thinking about death, but i wasn't afraid of it, i was afraid for people who knew me and will miss me as much i'll miss them. Just a little radical moment of sickness could change your life and can show you how important are people for you and why you should be grateful for who you are and who is around you. 

Just be grateful and smile because it can make you happy for a whole life!

Visul bucureștean și impresiile unei fete dintr-un oraș mic



Mă frământă un gând: oare am accent pentru cei din alte județe? Pot recunoaște accente din diferite colțuri ale țării, dar nu pe al meu, în cazul în care am, pentru că m-am întrebat sincer dacă o persoană din spre mare s-ar putea prinde că nu sunt din zonă sau chiar cineva din București, orașul unde întâlnești o mulțime de tipuri de oameni venite din aproape toate colțurile lumii sau ale țării.

Când eram mică și am întâlnit pentru prima dată București-ul am fost fascinată de el pentru că era diferit față de tot ceea ce văzusem până atunci. Desigur, asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă. Acum însă, parcă locul acela a devenit doar o altă aglomerare urbană în care oamenii încearcă să își trăiască viețile, având aceeași rutină zilnică pe care o avem cu toții. Același program, aceleași obiceiuri. Dar dacă, ne punem în cap să facem ceva diferit? Să schimbăm ceva la rutina zilnică pentru că suntem sătuli de monotonie și de lucrurile prea simple? Ca oameni, avem tendința să vrem ceva nou, care să ne dea cumva o perspectivă nouă asupra lucrurilor. Sunt elevi care își doresc o viață să ajungă într-un oraș mare pentru a face o carieră sau poate chiar pentru a-și îndeplini visurile din copilărie.

Toți avem sau am avut la rândul nostru așteptări, mici visuri care s-au pierdut în negura timpului odată cu înaintarea în vârstă. După mine, București este punctul tuturor posibilităților. Se poate întâmpla absolut orice într-un oraș mare, dar și traiul acolo este o experiență unică din categoria de care am pomenit mai sus. Dacă profesorii te observă îți pot deschide o mulțime de uși spre oameni pe care nu i-ai mai întâlnit niciodată, iar la rândul lor vin cu alte ocazii și oportunități.

Totuși, ce are un oraș mare și nu are un oraș mic, de provincie? De ce vrei să te muți acolo unde toată lumea își încearcă norocul când ești bine merci la tine acasă? Asta e o întrebare simplă. Ca fată dintr-un oraș mic, nu am încetat niciodată să compar ce aș putea realiza dacă aș rămâne cu schimbările prin care vom trece dacă ne vom asuma riscul de-a accepta un astfel de compromis pentru a trăi viața pe care ne-o dorim.

Imediat ce am ajuns înapoi acasă de la București, am început să scriu acest articol, urmând ca apoi să văd un poster și să realizez că reprezenta un film apărut undeva în acest an pe canalul Hallmark și era tot despre o aventură într-un oraș mare, așa că am ținut neapărat să îl văd. Summer in the City, așa cum se numea, este despre o fată de oraș mic ce primește o oportunitate imensă de-a fi manager la un magazin mare din New York, ce  ( aici intervine intriga ) nu prea are profit, fiind rolul fetei să ridice  profitul și să atragă cât mai mulți clienți. Trece printr-un șir de întâmplări fericite și oarecum nefericite, întrucât de desparte de tipul de care s-a îndrăgostit și se întoarce înapoi în orașul de proveniență, dar când femeia care deține magazinul a venit să îi ceară să se întoarcă înapoi, a realizat că locul ei este de fapt în New York, iar în final atât ea, cât și băiatul visurilor ei își trăiesc visul într-un oraș mare, făcând ceea ce le este cel mai drag în lume și fiind ei înșiși.

Sunt conștientă că în viață lucrurile nu se desfășoară întotdeauna așa, dar nu e nici chiar așa de rea încât să nu poți risca pentru ceea ce îți dorești cu adevărat. Filmul m-a învățat multe, dar mi-a făcut și o seară de sâmbătă mult mai frumoasă, mai ales că a reușit să îmi aducă zâmbetul pe buze după o zi obositoare de weekend.

Un oraș mare îți va îndeplini visurile, asta este ceva ce am început să cred încă de mică, iar pe zi ce trece sunt din ce în ce mai sigură de acest lucru. Dar înainte de toate, orașul nu are suficientă putere încât să te transporte într-un viitor perfect, alături de oameni minunați și cu slujba ideală, trebuie să fim oameni și să muncim suficient de mult pentru a reuși

13.10.2016

Sezonul serialelor TV



Iubesc toamna, dar cumva reușește să îmi dea o stare depresivă, de parcă nu ar fi suficient de rău că prevestește începutul școlii, dar surprinde și o perioadă din an de pre-moarte, în care frunzele cad, animalele se pregătesc de iarnă și toate cele. Și noi începem să ne facem cât mai comozi înainte de venirea iernii. Cumva îmi place să îmi imaginez o femeie care face zacusca precum o veveriță care își umple cămara din scorbură cu nuci și ghinde pentru iarnă, drăguță imagine pentru desenele animate, nu-i așa? Ei bine, nu despre toamnă voiam să vorbesc, ci despre abundența de seriale pe care le avem la îndemână pe orice site, dar și de noile producții din grilele noastre de televiziune ( americane sau oricare altele ).

Nu am stat niciodată să termin un sezon într-o noapte, ceea ce m-ar fi ajutat să ajung la zi cu o mulțime de seriale. Doar ce mi-am făcut ordine în lista acestora și am selectat câteva care îmi plac mai mult decât altele. Am fost nevoită să renunț la multe titluri care nu mă mai încântă ca atunci când m-am apucat de ele și urăsc când se întâmplă chestia asta, dar tot nu am timp suficient pentru a vedea tot ceea ce mi-am propus, așa că am făcut o selecție atentă și am ajuns la concluzia că erau seriale la care mă uitam doar de dragul unui personaj sau pentru că aveau scene cu fantome și întâmplări paranormale și din diferite alte motive la întâmplare. Iar din 30 de seriale am ajuns la 15, la care mă uit cu drag de fiecare dată, fără să mă simt chinuită în vreun fel de personaje sau de modul în care se desfășoară acțiunea.

La început am fost curioasă cum sunt Jurnalele Vampirilor, dar m-am plictisit după primul sezon, la fel și în cazul serialelor precum Micuțele Mincinoase, Teen Wolf sau Once Upon A Time, pe care le-am iubit la început, până în secunda în care am realizat că nu mă pot uita la așa ceva fără să mă plictisesc sau să adorm cu capul pe tastatură.

Un serial trebuie să îți spună o poveste, să îți stârnească curiozitatea și să te facă să vrei să vezi mai mult din viața personajelor principale. Exact acest tip de sentiment l-am avut la Young&Hungry și mi-ar părea tare rău dacă nu ar mai completa seria cu încă un sezon. În această categorie se încadrează și Houdini&Doyle, Dead of summer, Doctor Who și alte câteva pe care pe urmăresc numai de drag și nu pentru că mă forțez să văd un serial doar pentru că vorbește lumea sau că e la modă sau că am fost inclusă în nu-știu-ce-grup-pe-facebook. Recunosc că am făcut prostia asta în ultimii ani și chiar mă bucur că am renunțat la atâtea, deși mă doare că nu voi afla niciodată prin ce aventuri mai trec mincinoasele sau care urmează să fie povestea lui Blair din Gossip Girls. TV-ul este ultima speranță dacă vrei să vezi seriale doar din curiozitate, dar cum la noi în țară abia dacă se mai difuzează seriale mai noi nu cred că sunt șanse.

Totuși, la noi au apărut titluri de genul Supraviețuitorul și Vocea Copiilor sau chiar mica schimbare de juriu de la XFactor, la care am început să mă uit doar de dragul lui Carla's Dreams. Bine, la Voce e cam același principiul pentru că mă uit pentru Chirilă, dar nu asta e important.

Nu știu câți dintre noi ați prins canalul Hallmark aici în România, dar țin  vag minte că era acum 11 ani, până să devină Diva de acum și ce o mai fi fost înainte. Producțiile lor, precum cele de la CW, CBS, FreeForm sau BBC mi se par unele dintre cele mai reușite. De fiecare dată când văd un serial marcat cu logo-ul lor nu îmi pot stârni curiozitatea de-a vedea despre ce e vorba, mai ales că am văzut câteva filme foarte drăguțe realizate de ei, mai ales serialul Good Witch, care a rămas pe listă și nu îmi pot închipui nicio clipă cum ar fi dacă nu ar mai fi.

Unul dintre serialele care te face să zâmbești, descriind într-un fel diferit viața de suburbie, reușește să surprindă prin ochii a două personaje ,,magice” care își trăiesc propriile vieți, inspirate și încurajate de alți oameni care fac parte din sfera normalului, care nu au abilitățile acestora. Pe lângă ăsta, am multe alte titluri care mă încântă că le-am păstrat și care mă vor mulțumi cu fiecare episod vizionat. Voi ce spuneți? Care sunt acele seriale care vă fac să vă așezați cu nerăbdare în fața computer-ului și să vizionați în liniște cu zâmbetul pe buze? Mi-ar plăcea să știu.

12.10.2016

Oameni care mă inspiră: Matt Dillon



Sunt puține personajele de televiziune care îmi atrag cu adevărat atenția, iar numărul actorilor care să mă convingă să îi revăd și în alte producții este și mai puțin. Nume precum Robert Downey Jr. sau Michael J. Fox m-au făcut să îmi doresc să văd cât mai multe filme în care apar. Iar în ciuda faptului că nu au fost mereu personaje într-un rol principal și că  nu toate producțiile în care au apărut sunt așa de reușite, continui să îi urmăresc cu drag oricând. 

Anul trecut, undeva prin iarnă, înainte de simulări, m-am apucat de un serial numit Wayward Pines despre care se spunea atunci că este mini-serie, având inițial doar un sezon. Matt Dillon l-a interpretat pe Ethan, personajul principal al seriei. Agent Special care se trezește într-un oraș necunoscut pomenit în titlul de mai sus.

Acum câteva zile, tatăl meu mi-a spus de un film care era absolut întâmplător pe unul dintre posturile noastre TV, iar când am dat pe canalul respectiv pentru a vedea despre ce era vorba, am avut plăcuta surpriză să îl văd pe Matt. De la experiența Wayward Pines, nu am mai dat de el în niciun film, poate doar unul care mi-a fost recomandat și în care interpretează un personaj oarecum negativ.

Ideea e că, indiferent de rolul pe care l-ar juca, Matt reușește cumva să te atragă de partea lui. Nu sunt sigură dacă este datorită  felului în care joacă sau a expresiei lui faciale, dar are ceva care te face să îl crezi, ceva care te convinge că este unul dintre oamenii pe care ești sigur că vrei să îl urmezi, chiar dacă ajunge într-un final să te ducă la pieire. În filmul din weekend a fost un astfel de personaj. Era vorba despre un grup de oameni care lucrau la o firmă de pază, iar el ( personajul lui Matt ) vine cu ideea să fure câteva mii de dolari. Ei bine, modul în care a prezentat tot planul m-a făcut și pe mine să cred că aveau mari șanse să scape basma curată, deși sunt perfect conștientă că se comitea o ilegalitate. Totuși, se întâmplă rar ca în astfel de cazuri îi dau credibilitate personajului, să am încredere în el și să ajung eu însumi un personaj.

Pentru mine va rămâne mereu Ethan din Wayward Pines, iar asta mai ales pentru că a fost primul personaj interpretat de el, care m-a fascinat încă din pilot. La început, când era mai horror și nu a intervenit și partea SF din poveste, îmi era milă de el ( de Ethan ) și de sănătatea lui mintală.

Portretizând așa cum trebuie fiecare personaj, dar și cu o listă măricică a filmelor în care apare, am fost interesată de el ca persoană, așa că am citit interviuri și citate ( lucrul pe care îl fac de fiecare dată când începe să îmi placă o persoană din lumea filmului sau a muzicii ). Când am fost în Germania, prin mai, am pierdut o seară citind și recitind toate citatele lui de pe BrainyQuote și nu am regretat pentru că am descoperit o persoană cu adevărat uimitoare, care merită urmărită și care își face treaba cum trebuie, deși nu e atât de cunoscută precum DiCaprio sau alți actori pe care îi știe lumea. 

10.10.2016

High-functioning FANGIRL!




Poate este o problemă sau doar o chestie ce ridică ritmul cardiac. Să fi o fangirl este una dintre cele mai obositoare chestii din viața unei persoane. Atâția bani cheltuiți pe tricouri cu filme, seriale, pe figurine poptoy sau pe simple jucării de la mc sau librărie care ne ilustrează personajele preferate. Până și cărțile au devenit o investiție serioasă, mai ales dacă îți dorești o bibliotecă precum cea din filmul Disney Frumosa și Bestia. 

Niciodată nu m-am considerat o fangirl pură, în sensul că nu aș da bani pe convenții sau pe cărțile Cassandrei Clare deși ADOR toate scrierile ei. Și totuși, chiar dacă nu sunt o fană pur sânge mă laud cu tricouri cu Harry Potter, Jurrasic Park, Ghostbusters, o mulțime de  postere și fotografii în telefon și pe ușă, dar și cu o mini sabie laser starwars, un model de creion cu C3PO și un micuț R2 pe care le țin în bibliotecă pentru că arată superb lângă cotoarele noi, chiar dacă sunt diferite tipuri de coperți, de la culori până la variantele hardcover și paperback.
Cei mai stresanți factori pentru o fangirl sunt prețurile supermari la cărți, tricouri cu fandom-uri și lipsa de articole pentru noi, de exemplu găsim tot felul de chestii cu starwars dar nimic din alte cărți sau filme. Mulți am vrea tricouri cu Jocurile Foamei sau cu Doctor Who sau cu Sherlock și ne-am dori poate și genți sau ghiozdane cu personajele noastre preferate. Nu e corect ca Mickey Mouse să fie peste peste tot când vrem și noi ceva în care să arătăm că suntem fani. Mulți nu putem comanda de pe net și suntem nevoiți să imprimăm ceva pe un tricou. Am unul cu The Killers și Kodaline- Honest, iar cel cu Ghostbusters s-a întâmplat să îl găsesc în magazin, iar mami și-a dat seama cât de fericită am fost când l-am văzut și s-a decis să mi-l cumpere. Dacă ar exista mai multe întâmplări de genul ăsta aș avea dulapul plin de referințe din fandom-uri. Am fost întrebată odată ,,Tu chiar vrei câte un tricou sau pentru fiecare serial sau film la care te uiți?” și am spus ,,nu chiar” dar nu mai știu cât de adevărat e pentru că aproape toate filmele pe care le văd reușesc cumva să ajungă pe lista de preferate.

În noiembrie anul trecut, am avut un soi de fanblock, în sensul că nu mai suportam seriale pe care le adoram,  motiv pentru care am renunțat la bibliotecarii până în vacanța de iarnă pentru că îmi era teamă că voi ajunge să îl urăsc atât de mult pe cât îl iubesc, fiind unul dintre serialele pe care le urmăresc cu drag și nu au fost încă anulate ( așa cum e moda pe la CW și FOX, poate chiar și TNT care mi-au anulat perception ). Din cauza acestul fanblock stupid nu mai sunt în stare să mă uit la iZombie, deși îl adoram pe Major și îmi doream încă din primul sezon ca el și Live să fie împreună.

Vorbeam mai devreme de referințele din fandom-uri, iar aici voiam să discut despre numele meu de profil ,,Ada Lowood" , care a evoluat de-a lungul timpului din Ada Wayland/ Herondale în Lowood, care nu are nicio legătură cu seria Instrumente Mortale, dar care este numele personajului principal din seria ,,Anna în veșmânt de sânge", iar asta spune multe. 

În fiecare fandom există câte o categorie de oameni, dar oricât de diferiți am fi ne va lega mereu această obsesie pentru personaje fictive. 

Cum a ajuns toamna să fie sezonul meu preferat

Am avut o perioadă în care am adorat iarna, urmând ca apoi să mă îndrăgostesc de portocaliu, ceea ce m-a condus în mod inevitabil la acest sezon. Probabil că v-am dus cu gândul la Halloween și la acea perioadă din an în care noi avem tot felul de sărbători religioase și în care se face zacusca. Dar eu nu mă refer la costume sau tradiții populare, indiferent de cultură sau locație. 

Adevăratul motiv pentru care îmi place toamna este schimbarea frunzelor în portocaliul acela înflăcărat care simbolizează cumva un moment între viață și moarte ( vară și iarnă ), acel moment al naturii în care totul se schimbă și parcă tocmai acea schimbare îți dă speranța la un viitor mai bun. 

În Urlet Surd am scris povestea pe timp de toamnă și am păstrat tema acesteia în carte ( cu mici tente atipice, cu aer supranatural, desigur ). În deschidere, am următorul citat:
,,Fiecare început de toamnă poate fi adesea îngrijorător. Schimbarea anotimpului ne afectează pe toți. Frunzele acelea roșii care încep să tremure la cea mai mică atingere a vântului ne dau un aer de teamă și uimire. ”
Din cele 4 versiuni ale cărții, am reușit să păstrez această frază pentru că spunea ceva despre Blythe, dar și despre sentimentele ei contopite cu natura deși nu a cunoscut-o niciodată. Când eram mică asociam toamna cu începutul școlii, cu Halloween-ul, cu Arhangelii Mihail și Gavril, dar și cu Sfântul Andrei, acum însă, este acea perioadă din an care schimbă imaginea de ansamblu și o transformă din color în sepie, urmând ca apoi spre luna noiembrie să devină alb negru, atunci când mergi pe stradă cu căștile în urechi, cu o eșarfă la gât și cu mâinile îndesate în buzunar și te uiți la fiecare obiect din jurul tău. Desigur, poți face asta în toate anotimpurile, dar pentru mine dacă nu este toamnă degeaba mai fac lucrul ăsta. A fost același efect când am fost la mare, dar asta se încadrează în categoria călătoriilor și nu prea are legătură. 

Fie ca toamna aceasta să vă aducă o schimbare în bine, de orice 

09.10.2016

Participant NaNoWriMo în acest an

E Octombrie, iar în doar o lună începe oficial ediția NaNoWriMo a acestui an. De mult timp încerc să îmi fac curaj să particip, dar am găsit suficiente motive încât să amân, cel puțin până acum.

Înarmată cu suficient curaj și cu îndemânare, am acceptat în sfârșit provocarea de a scrie o carte într-o lună, deși nu am și siguranța că voi câștiga, dar nu asta contează până la urmă, nu? Bine, ăsta a fost principalul motiv, dar cumva în timp am început să fiu conștientă de faptul că nu e chiar atât de ușor să scrii o carte în 30 de zile. Nu e ușor să scrii o carte în sine, dar cu un deadline atât de strict precum cel stabilit de ei e cu totul altceva.

 Am înțeles că a apărut în 1999 ca o întrunire a scriitorilor, urmând ca apoi să treacă de la Național la Internațional, lucru care mi se pare complet impresionant. 

Ceea ce mă întristează totuși este, după cum am spus și pe facebook, era drăguț dacă se donau banii mai multor state din lume, nu doar școlilor și librăriilor americane, mai ales că sunt multe zone din lume în care un copil ar da orice să aibă manuale sau caiete noi, care dorește să aibă parte de educație atât de mult cât noi ne dorim să scăpăm de ea. Avem parte de educație, dar nu ne putem bucura de ea pentru că a devenit ceva atât de normal încât nici nu ne putem imagina viața fără ea, pe când, oameni precum Malala luptă pentru dreptul la ea, drept care a fost luat de către oameni, iar asta pentru ce? Pentru ca lumea să nu fie în stare să voteze la vot? Pentru a fi ușor de manipulat de către societate? 

Sunt locuri în lume în care un copil ar da orice să aibă acces la informație, la cunoaștere, iar acest proiect ar putea deschide multe uși pentru un viitor om de știință sau inginer care va proiecta mașinile zburătoare. Deschiși la noutate și la tot ce înseamnă viitor, ar trebui extins internațional și din acest punct de vedere, dar până atunci însă, ar trebui să ne bucurăm de simplu joc de a scrie o carte în cele 30 de zile ale lunii noiembrie. 

07.10.2016

Scene dramatice sau doar parte din viața reală

Mereu am crezut că atunci când mă voi trezi într-o ambulanță va fi cineva acolo care să strige rămâi cu mine sau nu mă părăsi. Ei bine, după ce am trecut prin asta și am văzut clar că nu e nimeni care să strige după mine în momente de genul, am realizat că viața nu e chiar așa de dramatică precum am crede. Nu e corect ca un copil să sufere de tulburări de sănătate sau de crize la întâmplare de epilepsie, nici măcar să leșine în încercarea de a spune ceva. Poate greșesc sau nu știu ce zic, dar o boală matură ar trebui să rămână pentru cei mari pentru că sunt deja copii diagnosticați cu cancer și nu e corect ca o persoană să își piardă viața la o vârstă atât de fragedă.

Sunt conștientă că micile probleme de sănătate prin care ați trecut au fost mult mai grele sau mai urâte cea prin care am trecut, dar dacă ne gândim măcar pentru o secundă la suferința celui de lângă noi fără să ne victimizăm fără rost? Pentru că asta înseamnă să fi om, să știi să fi alături de cineva atunci când are nevoie de tine. Ce mai contează că tu suferi de o boală cronică sau mai știu eu ce? Într-o zi vor fi oameni care te vor ajuta să treci prin ea și lumea te va sprijini, dar dacă nu sprijini omul la rândul lui nu vei primi niciodată căldura la schimb. 

Nu am avut niciodată pretenția de la nimeni să facă un asemenea gest de politețe când mă aflam acasă, leșinând la fiecare pas pe care îl făceam până la toaletă și niciodată nu voi aveam, chiar dacă mereu am încercat  să fiu alături la greu oamenilor la care țin. Și chiar dacă nu mă veți vedea zbierând prin salvări pentru că oricum nu m-ar lăsa să urc în mașină într-o astfel de stare, dar voi fi mereu persoana care te va îmbrățișa la răceală

Încă de mici suntem învățați să urăm sănătate sau sărbători fericite în funcție de caz, dar atunci când vine rândul unei alte persoane să arate puțină atenție în situația în care tu ești cel bolnav sau îndurerat? Deja devine mai complicat, dar nu trebuie să fie așa, pentru că toți suntem oameni, iar viețile noastre sunt mai mult decât un simplu film. Scene dramatice vor tot fi, dar ele fac parte din viața reală, iar ea are ca scop de-a ne întării ca oameni, de-a ne face mai buni, mai înțelepți și mai siguri pe propriile puteri.