03.06.2016

Telefoane vs smartphone-uri

Primul telefon, prima responsabilitate. În cazul meu, primul mobil mi-a fost dăruit la
vârsta de șapte ani, de către mama pentru a o suna în caz de nevoie, iar acela a fost un Nokia amărât care nu avea decât jocuri precum șarpele și încă unul sau două pe care nu mi-le mai amintesc.

A trecut mult timp de atunci, dar chiar și așa țin minte toate telefoanele pe care le-am folosit în ultimii unsprezece ani, chiar dacă nu mai știu ce poză foloseam pentru fundal sau ce ton de apel aveam ( probabil că era unul stupid), dar știu cât ne-am străduit cu telefoane cu sau fără android la care puteai doar înregistra un cântec, fără bluetooth prin intermediul căruia să trimitem fișiere/ muzică/ poze/ jocuri. Acele vremuri s-au schimbat când industria de telefoane s-a decis că este nevoie de modele mai variate, moment care a marcat cu desăvârșire trecerea omului la tehnologia avansată.

Sunt o mulțime de aplicații care e imposibil să lipsească din telefonul meu, un corespondent de la digi chiar mi-a spus că micul meu mobil funcționează foarte greu, deci ori e virusat ori e înțesat cu lucruri inutile, deși eu nu le-aș numi chiar așa. Am nevoie de un lansator, pentru că în altfel nu îmi pot schimba tema și mă plictisesc foarte repede de cea originală a telefonului. Hola a fost primul meu lansator, lucru care mă face să-l îndrăgesc și mai mult. Datorită ei, am reușit să îmi păstrez telefonul în ordine. Pe lângă el, mai sunt alte câteva aplicații fără de care nu pot sta o zi, precum twitter, instagram, facebook, timetune, bloglovin', blogger, fabulous, adobe reader și câteva teme compatibile cu Hola și care se întâmplă să îmi placă foarte mult.

Am stat înt-o cameră cu alte 6 persoane și, deloc surprinzător, toate erau pe telefon. Lucru interesant, pentru că eram singura care nu era conectată. Călătoria de câteva săptămâni din Germania, prin intermediul proiectului Erasmus+, m-a făcut să realizez că nu am chiar atât de multă nevoie de telefon. Nu făceam decât să trimit mesaje, să fac calcule și să citesc benzile desenate Back to the future, dar și să încarc poze pe instagram și twitter, lucruri destul de simple, pe care nu le făceam tot timpul. De cele mai multe ori îmi lăsam telefonul în cameră și mergeam la ceilalți. M-am deplasat mai mult cu abonamentul de autobuz și cu agenda decât cu micul meu dispozitiv mobil, de care, credeam atunci că dependentă.


Matthew Daddario, care îl interpretează pe Alec în noul serial de la FreeForm, Shadowhunter, a fost întrebat într-un interviu care ar fi obiectul fără de care nu ar putea trece o zi, iar răspunsul lui a fost: My cellphone? Thats really depressing. It cant possibly be my cellphone. My cellphone is not the most important thing i have. It just feels that way. 

M-am gândit mult la răspunsul ăsta când am ajuns în țară, mai ales când am început să mă reconectez cu viața în România și să îmi reiau rutina online. Totuși, am realizat că cel mai de preț lucru al meu este cartea pe care o am fi fiecare zi la mine sau momentele în care mă trezesc zâmbind atunci când vorbesc cu persoane care mă fac să mă simt bine ( da, prin intermediul telefonului cea mai mare partea a timpului pentru că generația asta este mult prea grăbită și mult prea ocupată tot timpul pentru a mai pune baza pe relațiile interumane de genul față-n față ).

În perioada comunistă era greu să obții un telefon, iar după spusele mamei mele era nevoie de o cerere, care putea fi aprobată sau nu. Bunicii mele i-a fost aprobată, iar când a primit telefonul acesta era conectat la două linii, dar și ținut sub lacăt de către mamaie pentru ca mama și mătușa mea să nu umble la el. Pentru că o conversație era foarte scumpă și era plătită la minut, așa că nu era absolut nicio șansă să vorbească atât de mult pe cât se întâmplă să ne lungim într-o conversație în ziua de azi. Suntem norocoși, generația noastră a atins limite pe care părinții noștri nici măcar nu și le puteau imagina când erau de vârsta noastră. Perioada comunistă le-a furat complet abilitatea de-a ,,vrea totul", pe când noi, avem libertatea să atentăm la absolut tot.

Un smartphone  nu este un telefon! Nu din punct de vedere moral.

Nimic nu se compară cu un telefon cu fir sau acel foarte mult timp liber pe care îl ai atunci când nu butonezi toată ziua micul telefon. La început, oamenii nu aveau telefoane, iar dacă făceau rost de unul nu era ca și cum îl foloseau tot timpul, așa cum facem noi. Dacă la noi în țară era o procedură incredibil de complicată să faci rost de un telefon, atunci în America, la același an trebuia să fii destul de bogat pentru a primi unul. Dar bogat la ei nici nu se compară cu semnificația pe care o are acest cuvânt în mica noastră parte de lume. Ei aveau telefoanele acelea stradale de tipul britanic sau tipul celor de la benzinării.

Cu zece ani în urmă, nu erai cool dacă nu aveai nu telefon fițos. Poate nimeni nu se gândea așa, dar tu cu siguranță te simțeai în acest fel. Acum însă, e ceva aproape firesc să ai un smartphone în buzunar, pentru e în mod evident ceva în neregulă dacă nu ai în posesie cel puțin un telefon mobil.

Sunt multe plusuri prin a avea un telefon, dar sunt și mici bile negre, precum momentele în care micul aparat se strică, iar datorită faptului că îl folosim în exces ne face să nu rezistăm fără el. Am încercat de nenumărate ori să încerc să îmi trăiesc viața de zi cu zi fără micul dispozitiv mobil, dar realitatea s-a dovedit a fi puțin prea strictă, cu reguli incredibil de fixe care țin de tehnologie. Dacă pe vremuri oamenii care aveau vieți frumoase, fără complicațiile cibernetice, stăteau întinși pe iarbă sub cerul înstelat și încercau să își dea seama dacă sunt ființe de pe alte planete sau cum va evolua rasa umană peste un anumit număr de ani. Viitorul a început să ne prindă din urmă, manifestându-se mai repede decât ne-am fi dorit.

Când eram mică îmi imaginam că la vârsta asta aveam să mă joc cu holograme și imagini expuse în aer, exact ca tehnologia lui Tony Stark, dar oricât de ireali este, toată evoluția omului de când am ajuns în secolul vitezei, părerea mea legată de viitor este total deplasată din atât de multe puncte de vedere, dar asta nu înseamnă neapărat un lucru rău.


Deja se încearcă exploatarea tehnologiei pe care o vom avea în viitor, sau pe care nepoții noștri o vor avea în viitor. Dar până atunci nu putem face decât să ne obișnuim cu ceea ce avem și cu ce are să urmeze în viitorul apropriat. Totuși, dacă e să fiu complet sinceră, aș da oricând telefonul mobil pe un telefon vechi, pentru m-am fascinat mereu gândul de-a vorbi la telefon și de-a răsucii firul în jurul degetului în locul unei șuvițe de păr ( pentru fetele care știu despre ce vorbesc, nu că aș avea prea mult păr în cap pentru a face asta, dar în fine), e o imagine drăguță, retro.

În videoclipul Paulei Seling, Playing with fire, ea citește știrile dintr-un ziar transparent, electronic, pe care-l știm drept Adevărul. De atâția ani continuă să mă fascineze imaginea aia, iar de fiecare dată când văd videoclipul nu fac decât să mă mint pe mine însumi și să spun că vreau și eu așa ceva, când de fapt sunt conștientă într-un fel sau altul că nu s-a dezvoltat o tehnologie chiar atât de complexă încât să fie dată, pe moment, consumatorului.



________________________
Surse: 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

PODCAST

Popular Posts

Analytics- să nu ștergi asta că jar mănânci