22.06.2016

Review: The Lovely Bones (2009)

iunie 22, 2016 0
I'm always crying at this movie, becouse every time i'm watching, it didn't stop to show me how fragile a human heart is and how easy your mind can turn into insanity.

When i've seen this for the first time, it was running on Paramount Channel Romania i n a sunday night. I like the title and that ideea of a peaceful life on the first minutes, until Susie was fallowed by a neighbour. Why is so confused because that old man seemed so nice, it was really hard to believe he really wanted to kill her.

Fragility of a human heart is sure thing, but when it comes to end and you have to cross the line between our world and what's after that, we all hear stories about after life and how our soul is rising after dead, kind of stuff.

But there are just stories at some point when you realise that there is something more deeper then we'll ever imagined and we could never understand.

In that sunday night when i was watching the film, my daddy said "After their faces is a  silly movie" but who cares about actors when you practically feel something when you are watching the film? It's not silly at all, it's just filled with drama and pain and a lot of fantastical elements that breaks our perceptions about life life or even dead. Susie is on her own purgatory, living the way she want in a sort of a parallel paradice where she can be happy, even if her life it's over.

May i say, a single movie bring me this psihical demage and it is Flowers in the attic which has the same power over human emotion, The difference between this 2 briliant movies is simple, one is about a mom who is trying to kill her kids and the other one about a man who killed his younger neighbour. The lovely bones is crossing the normal limits, showing how human spirit flew away in the wind after death.

When i was ten years old, a neighbour from my countryside asked me if i was scared. I didn't understand what she was asking and explained it to me. She was talking about death. We were to little for that kind of conversation, but i still gave her an inconcludent answere: I'm not afraid! I believed that and i still do. The only thing i'm scared is the idea of dying young. Susie's story remind me of this inocent conversation. What scare me the most is the fact her story is based of true events. And in real life, story was more violent and cruel then it's in the movie.


The real-life story The Lovely Bones was based on: Makel Cold Case

15.06.2016

Recenzie: Pumpkinhead (1988)

iunie 15, 2016 0

Când mă aflam în Germania mi-am dorit să mă uit la un film, iar prima idee a fost The Wishing Well, urmată de The Frighteners, Castle și Houdini&Doyle. Cum nu m-am putut uita la niciunul din cauza lipsei de net bun sau a server-elor suspendate, mi-am amintit brusc de un film pe care voiam să îl văd la televizor cu mult timp în urmă, dar era prea târziu și eram în timpul școlii. Acesta este: Pumpkinhead. Am găsit pe youtube o variantă subtitrată a acestuia într-o limbă pe care nu o știu, dar în care Gipsy înseamnă Cigo. Nu am văzut tot filmul acolo pentru că fix la jumătate, când monstrul a fost deja invocat și începea acțiunea, am realizat că trebuia să îmi fac bagajul. În seara imediat următoare, însă, când am ajuns în țară am văzut și restul filmului pentru că eram mult prea curioasă de cum se termină.

Scenele de groază clasice, prea învechite cu târâtul persoanei afară din cadru de către monstru nu m-a impresionat prea mult, dar Pumpkinhead este o adevărată realizare, atât costumul cât și personajul în sine. Monstrul m-a fascinat încă de la început prin misiunea lui de-al răzbuna pe cel de care este legat, fiind astfel și un fel de regulă atunci când era vorba de invocarea acestuia. Am văzut o fotografie cu el stând pe scaun în spatele scenei și mi se părea și mai interesant, deși știam că, deși în costum, era doar actorul care se pregătea să apară într-un cadru de groază, sau poate doar de urmărire,

Primul film aproape că m-a făcut să plâng, dar mai mult din cauza dramei decât a groazei. Stăteam cu telefonul în față și urmăream scena în care băiatul lui Edd a murit lovit de o motocicletă și încercam cu toată forța să îmi frânez lacrimile. O colegă chiar se plimba pe lângă mine pentru a se asigura că sunt bine și că nu aveam să încep să plâng de parcă ar fi cea mai mare nenorocire a vieții mele.

Al doilea film, pe de altă parte, mi-a frânt inima. Fiind vorba despre un băiat pe jumătate Pumpkinhead și pe jumătate om, care prefera să se izoleze decât să stea cu ceilalți copii. A fost ucis de niște copii, urmând să fie invocat dintr-o glumă proastă de niște adolescenți care își imaginau că nu avea să se întâmple nimic. Povestea începe în acest fel,  plină de urcușuri și coborâșuri și oricât de evidentă ar fi derularea evenimentelor și cât de mainstream ar fi modul de abordare al monstrului, continuă să fie interesant. Iar farmecul unui monstru despre care se știe din copilărie are același efect ca monstrul din dulap sau de sub pat. Odată ce crești cu el e greu să uiți, chiar dacă ești conștient că nu este real și știi că nu ai absolut niciun motiv să îți fie frică.

Pumpkinhead este mai mult o unealtă a răzbunării, iar ori de câte ori aș cânta piesa celor de la Misfits îmi amintesc teribila poveste și înfricoșătorul poem al lui Ed James care a stat la baza acestei serii.

”Keep away from Pumpkinhead, 
Unless you're tired of livind,
His enemies are mostly dead,
He's mean and unforgiving,
Laugh at him and you're undone,
But in some dreadful fashion,
Vengeance, he considers fun,
And plans it with a passion,
Time will not erase or blot,
A plot that he has brewing,
It's when you think that he's forgot,
He'll conjure your undoing
Bolted doors and windows barred,
Guard dogs prowling in the yard,
Won't protect you in your bed,
Nothing will, from Pumpkinhead!" 

Interesant e că poezia nu a fost scrisă neapărat pentru film, acesta fiind inspirat de creația lui Ed James, dar fără legătură una cu alta, exceptând totuși numele monstrului și setea lui de răzbunare. În mare, este un film destul de bun cu mult impact emoțional din partea personajului/personajelor principal care cere/cer invocarea lui Pumpkinhead. Aș putea spune că e o serie de filme decentă, care are în prim plan un grup de adolescenți neatenți care fac câte o greșeală majoră ce dă startul seriei de filme a lui Pumpkinhead. Adolescenții fiind mereu cauza unui dezastru din cauza nechibzuinței acestora.

În cel de-al treilea film, însă, tradiția adolescenților care fac probleme se sfârșește când un grup de tineri îl invocă pe Pumpkinhead pentru a împiedica o mică organizație care vinde pielea și organele oamenilor morți, respectiv, vii, cum a fost exemplul de la începutul filmului cu tânărul care se află la locul nepotrivit la momentul nepotrivit și află cumva de activitatea acelor oameni, dar aceasta este deja o producție mai nouă, împreună cu partea a patra pe care nu am văzut-o încă și probabil va mai aștepta un timp.

Ce am crezut a fi un film horror în adevăratul sens al cuvântului doar pentru că a fost făcut în secolul trecut, nu s-a dovedit a fi chiar atât de brutal pe cât sunt producțiile contemporane de acest gen. Și totuși, idea este chiar originală și destul de simplă, deși pare complicată datorită chestiei cu legătura de sânge dintre monstru și cel care cere invocarea acestuia, poate chiar și micile accidente care duc în cele din urmă la răzbunare.

12.06.2016

De ce insistă lumea să își facă majoratul

iunie 12, 2016 0

Când a început sezonul majoratelor, așa cum îmi place să-i spun, am stat și m-am gândit îndelung la cât de (ne)important este un majorat pentru că nu e nimic special la vârsta de 18 ani. Da, poate devenim adulți din punct de vedere legal și ne putem lua permisul și lucruri de genul ăsta, dar uităm că, tot legal, vin de la sine responsabilități pe care nu ni le dorim. E un punct în care vrem să fim tratați ca niște adulți, iar odată cu atingerea vârstei de optișpe ani poți demonstra că meriți să fi considerat astfel, dar chiar dacă suntem adulți în acte, asta nu înseamnă că nu mai putem fi tot copii.

Niciodată nu mi-am putut da seama de ce se ține o petrecere pentru așa ceva. Acum câteva zile am împlinit celebra vârstă și nu mă simt cu nimic mai specială sau mai bătrână, poate sunt întrucâtva mai înțeleaptă decât am fost cu un an în urmă și pot face lucruri pe care atunci nu puteam, dar totuși, nimic nou. 

Am încercat să îmi fac niște idei legate de acest lucru, dar tot netul e plin de articole de genul unde să-ți faci majoratul, cum să-ți faci majoratul perfect, ceea ce mă intrigă pentru că încă nu îmi dau seama de ce trebuie să îți faci petrecerea asta până la urmă. 

Nu pot să nu mă întreb dacă acest majorat este un fel de quinceanera sau ceva asemănător. Nu îmi plac petrecerile, iar poate ăsta e și motivul pentru care nici nu am făcut vreuna. Mi-am întrebat colegele, și niciuna dintre ele nu a putut să mă facă să înțeleg, dar poate nu e ceva ce știi, ceva ce pur și simplu faci. Ai 18 ani, gata, dăm petrecere pentru că acum ești adult, e o vârstă importantă, dar nimeni nu se gândește că: făcută o greșeală, cât de mică, pentru care trebuie să răspunzi indiferent de natura ei. O poți încurca în sensul că poți avea probleme cu legea, iar mami și tati nu te vor mai putea ajuta pentru că, odată cu atingerea acestui prag, ești pe cont propriu.

Explicat de mine sună puțin înfricoșător, dar nu e întotdeauna așa. Partea bună e că poți vedea filme horror care sunt cu 18+ la cinema pentru că sunt mult prea violente pentru celelalte categorii de vârstă și, pentru consumatori, pot cumpăra alcool și țigări fără să mai fie problema vânzării minorilor

Mie personal, avantajele vârstei nu îmi aduc niciun câștig, poate doar dreptul de-a mă angaja, dar în rest nu văd nimic pentru  care să mă bucur. Nu vreau  nimic din toate astea, niciodată nu le-am vrut, chiar de când colegii mei au început să își serbeze majoratul, moment în care am început să mă gândesc profund la acest subiect. Lucru care mă duce la aceeași întrebare, ce e așa de special la genul ăsta de petrecere? 

Cât suntem de influențați de producțiile TV

iunie 12, 2016 0

Este interesant cum un serial îți poate schimba complet percepția asupra lumii. Își poate influența decizia pe care ai luat-o cu mult timp în urmă, te poate face să vrei să te îmbraci într-un anumit fel sau să acționezi precum personajele tale preferate. Problema asta e mai cunoscută într-un fandom, pentru că membri acestuia vor să fie ca personajele pe care le îndrăgesc, chiar eu m-am îmbrăcat cumva în călătoria mea în Germania ca Marty McFly din Înapoi în viitor, ceea ce sună ciudat, știu, dar îmi place la nebunie vesta aceea roșie peste geaca de blugi și ochelarii de aviator (pe care i-am căutat ca disperata pe acolo numai ca să descopăr că erau și la noi, mult mai ieftini, chiar).

Sunt momente în care ne-am dori să avem vieți mai interesante, pline de momente amuzante și nebunești, dar și să îndrăznim să facem lucruri la care nu am visat niciodată. Poate nu putem face lucrurile pe care le vedem în filme sau într-un sitcom cu un producător de nota zece, însă, sunt lucruri din seriale care se prind de noi fără ca măcar să ne dăm seama. Ajungem să preluăm vocabularul, gusturile vestimentare și alte lucruri, dar așa cum am spus la început, personajele noastre preferate te ajută cumva într-un mod obiectiv, pentru că, în raport cu ele, ne dăm seama cine suntem noi cu adevărat. Greșelile lor, chiar dacă imposibile în cazul producțiilor SF sau horror, ne oferă din experiența lor fictivă ceva cu totul aparte.

Și totuși, ce au serialele și noi nu? Probabil reluare pentru că în rest se poate întâmpla orice, atât în viața reală cât și în cea imaginară a sitcom-urilor și a producțiilor TV. OK, poate nu chiar orice, dacă ne gândim în sens larg la întreaga varietate pe care o include cuvântul în sine. Ce încerc să spun e că, atunci când vezi ceva ce îți place atât de mult încât să vezi fiecare reluare care apare la TV, iar când vine momentul să iei cu adevărat o decizie te gândești ce ar face idolul tău?

Încă de când eram mică, mă încântau producțiile cu scriitori, asta incluzând câteva filme Disney, plus încă unul despre o fată care era bună la fizică, dar care a renunțat pentru patinaj. Poți fi bun în ceva anume, dar vine un moment în care pur și simplu trebuie să privești lucrurile cu alți ochi, pentru că se poate ivi ceva complet extraordinar, iar tu trebui să fii pregătit pentru acel lucru, deoarece nu primești întotdeauna o a doua șansă. În fiecare serial, indiferent de temă, se prezintă în prim-plan viața personajului principal, ceea ce ne oferă cumva ocazia de-a vedea modul de trai a unei alte persoane, chiar dacă aceasta nu e reală. 

De la începuturi până în prezent, toate serialele și filmele difuzate vreodată au avut ceva de spus, ceva de demonstrat, fie dacă aveau rolul de-a stârni râsul sau lacrimile privitorilor, acestea ne-au fascinat încă de la atunci, în felul lor unic.

La începutul săptămânii am postat un top 5 filme de văzut vara asta, iar dacă mă raportez strict la recomandările mele, primele patru te fac să zâmbești, pe când Wayward Pines reușește să te șocheze pe parcursul fiecărui episod, fiind plin surprize, mister și multă dramă, asta până spre final când devine mai mult SF decât mister, dar care te prinde oricum.

Lista mea de preferințe este cu mult mai mare și mult mai variată decât cele 5 afișate în acel articol, iar fiecare dintre ele îmi lasă câte o impresie vizavi de orice, una dintre ele chiar a reușit cumva să mă facă să îmi schimb părerea asupra unui lucru de care am fost complet sigură în ultimii ani, dar noua opțiune e mult mai bună decât precedenta, așa că nu îmi pare rău. Nimănui nu ar trebui să-i pară rău de deciziile pe care le face, indiferent dacă sunt influențate într-o oarecare măsură de personaje fictive.

06.06.2016

5 filme de văzut vara asta

iunie 06, 2016 0
Toți avem propriile gusturi și păreri legate de un anumit lucru, așa că poate filmele și serialele recomandate de mine nu vor fi pe gustul tuturor, mai ales că sunt puțin prea de modă veche, dacă e să ne luăm după primele două puncte de pe listă. A fost greu să le selectez pe ultimele două, așa că am ales două seriale care mă pun pe gânduri în momentul de față.

Sunt fana producțiilor for teen, de familie, dar și a celor clasice ( sub anii 2000). 

În ceea ce le privește filmele sau serialele, sunt destul de pretențioasă și nu mă uit decât dacă îmi place în mod deosebit. Pentru că în momentul în care încep să fac orice altceva în timp ce mă uit la un film atunci e deja o problemă. Îmi place să fiu cât se poate de atrasă de un film, pentru că pot spune că îmi place dacă mă atrag anumite elemente, dar nu e ca și cum mi-ar plăcea cu adevărat. 

La Nashville mi-am luat țeapă pentru că ador muzica country, iar ăsta e singurul lucru care m-a atras la serial. Sau la Chasing Life, nu pot spune că mă interesa prea mult viața lui April de dincolo de orele în care se afla la birou. Tipa are cancer, iar asta e trist, aproape că am plâns când i-a spus prietenei sale, dar nu a fost suficient pentru a mă face să includ serialul pe lista de favorite pentru o perioadă mai lungă de o lună. 

În același fel am pierdut treptat și alte seriale la care mă uitam cu toată inima. Dar poate așa descoperi producții care să-mi placă mai mult, care să te facă să te simți de parcă ai fi parte din poveste și care nu te enervează timp de 42 de minute cât ține un episod, iar apoi să îl vezi pe următorul pentru că trebuie cumva să ajungi la zi. 



1. The Wishing Well ( Fântâna dorințelor )


Este unul dintre puținele producții Hallmark care au reușit să mă cucerească. În urmă cu trei ani, moment în urma căruia am tot încercat să-l găsesc online, stăteam pe covorul din sufrageria lui mamaie și mă uitam la acest film, pe care atunci nu l-am prins de la început, dar  nici mult nu pierdusem din el. M-a fascinat încă din prima clipă și îl pot numi cu drag unul dintre filmele mele preferate. 

De găsit l-am găsit, iar după o revizionare cu trei ani mai târziu a reușit să mă surprindă și să mă bine-dispună exact ca prima dată. Surprinde schimbarea de atitudinea a unei jurnaliste de la Celeb Magazine care a fost trimisă într-un oraș mic din Illinois pentru a scrie despre despre o fântână a dorințelor. 

La început este foarte sigură de ce vrea și tratează lumea cu un aer de superioritate pentru că singurul lucru la care se gândește este să plece cât mai repede de acolo și să se întoarcă la New York, la biroul ei. Dar când își pune dorința de-a fii fericită, cumva viața ei se întoarce peste cap într-un moment de distorsionare temporală care schimbă lucrurile încă din a doua zi în care se află acolo și o face să realizeze că nu vechea ei viață la New York o face fericită, ci micul orășel din Illinois.

2. Mic dejun la Tiffany

Acesta nu are nevoie de introducere întrucât am scris o recenzie despre el în ianuarie și după modul în care m-am grăbit să scriu în acel moment când a apărut genericul de final, consider un adevărat clasic care poate fi primit cu aceeași încântare precum prima dată. 

O poveste impecabilă, care își are acțiunea, deloc surprinzător, tot în New York, doar că se petrece cu destul de mult timp în urmă. Audrey Hepburn o construiește pe Molly cu o doză infinită de haz și feminitate care te face să zâmbești de fiecare dată când o vezi. Chiar dacă povestea este foarte old school chiar merită văzut într-o seară ploioasă de vară în loc de un maraton Gossip Girls, pentru că, într-un fel, oarecum, e cam același lucru.

3. Playlist pentru Nick și Norah

Adolescenți. Muzică. New York, așa se poate descrie în trei cuvinte filmul denumit mai sus. O ecranizare superbă a cărții lui Rachel Cohn și a lui David Levithan. Vei simți fiorii unei aventuri muzicale inedite, trăite de un tânăr care aparent nu are nicio treabă cu viața de trupă în care face parte, deși este un basist extraordinar și simțe vibrația muzicii până în rărunchi. 

Tensiunea dintre Nick și Norah se simte încă de la început când cei doi se întâlnesc întâmplător în clubul în care cântă Nick și trupa lui. Nora îi cere lui Nick să fie iubitul ei pentru cinci minute, iar de la asta pornește totul.
4. Young&Hungry

Dacă nu te enervezi pe Josh atunci degeaba te mai uiți. Este varianta contemporană a tânăr și neliniștit. Povestea te prinde deoarece e foarte simplă și foarte credibilă. Destul de isterică, dar cumva descrie perfect viața de după facultate când înveți să fi adultul responsabil care își găsește un job stabil și așa mai departe.
5. Wayward Pines

Despre el am scris tot în această iarnă într-una dintre cele două vacanțe. Am văzut primul sezon într-o săptămână și l-am vedea din nou dacă nu aș știi de impactul emoțional. Chiar și acum, când rulează sezonul doi am momente în care simt că tot ce se întâmplă acolo este nedrept, dar chiar și așa nuanța de fantesy combinată cu sf te atrage cu totul.

03.06.2016

Telefoane vs smartphone-uri

iunie 03, 2016 0
Primul telefon, prima responsabilitate. În cazul meu, primul mobil mi-a fost dăruit la
vârsta de șapte ani, de către mama pentru a o suna în caz de nevoie, iar acela a fost un Nokia amărât care nu avea decât jocuri precum șarpele și încă unul sau două pe care nu mi-le mai amintesc.

A trecut mult timp de atunci, dar chiar și așa țin minte toate telefoanele pe care le-am folosit în ultimii unsprezece ani, chiar dacă nu mai știu ce poză foloseam pentru fundal sau ce ton de apel aveam ( probabil că era unul stupid), dar știu cât ne-am străduit cu telefoane cu sau fără android la care puteai doar înregistra un cântec, fără bluetooth prin intermediul căruia să trimitem fișiere/ muzică/ poze/ jocuri. Acele vremuri s-au schimbat când industria de telefoane s-a decis că este nevoie de modele mai variate, moment care a marcat cu desăvârșire trecerea omului la tehnologia avansată.

Sunt o mulțime de aplicații care e imposibil să lipsească din telefonul meu, un corespondent de la digi chiar mi-a spus că micul meu mobil funcționează foarte greu, deci ori e virusat ori e înțesat cu lucruri inutile, deși eu nu le-aș numi chiar așa. Am nevoie de un lansator, pentru că în altfel nu îmi pot schimba tema și mă plictisesc foarte repede de cea originală a telefonului. Hola a fost primul meu lansator, lucru care mă face să-l îndrăgesc și mai mult. Datorită ei, am reușit să îmi păstrez telefonul în ordine. Pe lângă el, mai sunt alte câteva aplicații fără de care nu pot sta o zi, precum twitter, instagram, facebook, timetune, bloglovin', blogger, fabulous, adobe reader și câteva teme compatibile cu Hola și care se întâmplă să îmi placă foarte mult.

Am stat înt-o cameră cu alte 6 persoane și, deloc surprinzător, toate erau pe telefon. Lucru interesant, pentru că eram singura care nu era conectată. Călătoria de câteva săptămâni din Germania, prin intermediul proiectului Erasmus+, m-a făcut să realizez că nu am chiar atât de multă nevoie de telefon. Nu făceam decât să trimit mesaje, să fac calcule și să citesc benzile desenate Back to the future, dar și să încarc poze pe instagram și twitter, lucruri destul de simple, pe care nu le făceam tot timpul. De cele mai multe ori îmi lăsam telefonul în cameră și mergeam la ceilalți. M-am deplasat mai mult cu abonamentul de autobuz și cu agenda decât cu micul meu dispozitiv mobil, de care, credeam atunci că dependentă.


Matthew Daddario, care îl interpretează pe Alec în noul serial de la FreeForm, Shadowhunter, a fost întrebat într-un interviu care ar fi obiectul fără de care nu ar putea trece o zi, iar răspunsul lui a fost: My cellphone? Thats really depressing. It cant possibly be my cellphone. My cellphone is not the most important thing i have. It just feels that way. 

M-am gândit mult la răspunsul ăsta când am ajuns în țară, mai ales când am început să mă reconectez cu viața în România și să îmi reiau rutina online. Totuși, am realizat că cel mai de preț lucru al meu este cartea pe care o am fi fiecare zi la mine sau momentele în care mă trezesc zâmbind atunci când vorbesc cu persoane care mă fac să mă simt bine ( da, prin intermediul telefonului cea mai mare partea a timpului pentru că generația asta este mult prea grăbită și mult prea ocupată tot timpul pentru a mai pune baza pe relațiile interumane de genul față-n față ).

În perioada comunistă era greu să obții un telefon, iar după spusele mamei mele era nevoie de o cerere, care putea fi aprobată sau nu. Bunicii mele i-a fost aprobată, iar când a primit telefonul acesta era conectat la două linii, dar și ținut sub lacăt de către mamaie pentru ca mama și mătușa mea să nu umble la el. Pentru că o conversație era foarte scumpă și era plătită la minut, așa că nu era absolut nicio șansă să vorbească atât de mult pe cât se întâmplă să ne lungim într-o conversație în ziua de azi. Suntem norocoși, generația noastră a atins limite pe care părinții noștri nici măcar nu și le puteau imagina când erau de vârsta noastră. Perioada comunistă le-a furat complet abilitatea de-a ,,vrea totul", pe când noi, avem libertatea să atentăm la absolut tot.

Un smartphone  nu este un telefon! Nu din punct de vedere moral.

Nimic nu se compară cu un telefon cu fir sau acel foarte mult timp liber pe care îl ai atunci când nu butonezi toată ziua micul telefon. La început, oamenii nu aveau telefoane, iar dacă făceau rost de unul nu era ca și cum îl foloseau tot timpul, așa cum facem noi. Dacă la noi în țară era o procedură incredibil de complicată să faci rost de un telefon, atunci în America, la același an trebuia să fii destul de bogat pentru a primi unul. Dar bogat la ei nici nu se compară cu semnificația pe care o are acest cuvânt în mica noastră parte de lume. Ei aveau telefoanele acelea stradale de tipul britanic sau tipul celor de la benzinării.

Cu zece ani în urmă, nu erai cool dacă nu aveai nu telefon fițos. Poate nimeni nu se gândea așa, dar tu cu siguranță te simțeai în acest fel. Acum însă, e ceva aproape firesc să ai un smartphone în buzunar, pentru e în mod evident ceva în neregulă dacă nu ai în posesie cel puțin un telefon mobil.

Sunt multe plusuri prin a avea un telefon, dar sunt și mici bile negre, precum momentele în care micul aparat se strică, iar datorită faptului că îl folosim în exces ne face să nu rezistăm fără el. Am încercat de nenumărate ori să încerc să îmi trăiesc viața de zi cu zi fără micul dispozitiv mobil, dar realitatea s-a dovedit a fi puțin prea strictă, cu reguli incredibil de fixe care țin de tehnologie. Dacă pe vremuri oamenii care aveau vieți frumoase, fără complicațiile cibernetice, stăteau întinși pe iarbă sub cerul înstelat și încercau să își dea seama dacă sunt ființe de pe alte planete sau cum va evolua rasa umană peste un anumit număr de ani. Viitorul a început să ne prindă din urmă, manifestându-se mai repede decât ne-am fi dorit.

Când eram mică îmi imaginam că la vârsta asta aveam să mă joc cu holograme și imagini expuse în aer, exact ca tehnologia lui Tony Stark, dar oricât de ireali este, toată evoluția omului de când am ajuns în secolul vitezei, părerea mea legată de viitor este total deplasată din atât de multe puncte de vedere, dar asta nu înseamnă neapărat un lucru rău.


Deja se încearcă exploatarea tehnologiei pe care o vom avea în viitor, sau pe care nepoții noștri o vor avea în viitor. Dar până atunci nu putem face decât să ne obișnuim cu ceea ce avem și cu ce are să urmeze în viitorul apropriat. Totuși, dacă e să fiu complet sinceră, aș da oricând telefonul mobil pe un telefon vechi, pentru m-am fascinat mereu gândul de-a vorbi la telefon și de-a răsucii firul în jurul degetului în locul unei șuvițe de păr ( pentru fetele care știu despre ce vorbesc, nu că aș avea prea mult păr în cap pentru a face asta, dar în fine), e o imagine drăguță, retro.

În videoclipul Paulei Seling, Playing with fire, ea citește știrile dintr-un ziar transparent, electronic, pe care-l știm drept Adevărul. De atâția ani continuă să mă fascineze imaginea aia, iar de fiecare dată când văd videoclipul nu fac decât să mă mint pe mine însumi și să spun că vreau și eu așa ceva, când de fapt sunt conștientă într-un fel sau altul că nu s-a dezvoltat o tehnologie chiar atât de complexă încât să fie dată, pe moment, consumatorului.



________________________
Surse: 

PODCAST

Popular Posts

AMP gtag demo

Make it so.