29.03.2016

Sezonul ploios

martie 29, 2016 0


În ultimul timp, nu a fost o vreme chiar atât de drăguță, în sensul că a plouat incredibil de mult și fără rost. Când vedeam că nu era absolută nevoie să mergi pe stradă cu umbrelă și că eram singura care chiar folosea umbrela atunci când chiar nu era cazul și mergea prin ploaie atunci când chiar aveam nevoie de un mic adăpost împotriva ploii, nu m-am simțit prea grozav. 

Odată cu începerea acestui mic sezon ploios, mi-am format un obicei serios și complet involuntar de-a cânta un cântec, iar versurile acestuia îmi dau o stare de melancolie ciudată, care apare în comuniune cu sunetul ploii. Acum, când soarele a răsărit dintre nori, iar vremea s-a îndreptat, și cântecul a încetat, cel puțin până când nu se înnorează și mă trezesc șoptind ”Say that you love me/ even if it's not true...” înainte să îmi dau seama. Nu e tocmai ceva ce poți cânta în public, pentru că ieșit din context poate fi puțin aiurea pentru cei din jur. 

Rainy Season, cântat de Hunter Hayes, este singura voce care îmi trece prin cap atunci când se strică vremea, indiferent dacă este vorba de primele picături de ploaie sau doar de un cer înnorat. E ca un fel de cântec de leagăn care te liniștește atunci când te simți singur sau izolat de societate. Când se instalează anxietatea, am în minte câte un cântec complet întâmplător, indiferent de situație, pe când, piesa lui Hunter Hayes nu face decât să îmi rămână în cap în momentele de scuturarea a norilor. Ca un fel de imn al naturii triste sau ceva asemănător. 

Este puțin ciudat atunci când nu ai avut niciodată prieten, să cânți cu voce tare: ”Say that you love me...” sau ”Drop after drop/ we are destroying this house/And each other.../ please make it stop” , arătând mai mult ca un fel de bocet pentru un lucru pe care nu l-ai simțit niciodată. Toată lumea are un ciudat sentiment de tristețe atunci când plouă afară, dar vremea aceea trebuie să apară într-un fel sau altul, pentru că natura are nevoie de ea, la fel cum și sufletele noastre au nevoie de un cântec trist și lacrimi pentru a repara o inimă frântă. Un cântec al naturii, care ne face pe toți să ne adăpostim, ferindu-ne într-un mod simbolic de durere și dezamăgire.

În sine, cântecul nu are prea mare legătură cu ploaia, este mai mult o mică baladă destinată unei persoane care a iubit, chiar dacă acest sentiment nu a fost reciproc, iar iubirea aceea nu a funcționat, motiv pentru care s-a instalat furtuna dintre cei doi, furtuna care, este ,,doar sezonul ploios”, sufletul care tânjește după iubire a trecut prin atât de multe furtuni încât a ajuns să le vadă precum niște mici ploi, la care nici nu ai nevoie de umbrelă, pentru că nu sunt chiar atât de puternice încât să te facă să prinzi o răceală. Oamenii au tendința de a-și dori ceea ce nu vor avea niciodată, iar asta nu reprezintă decât o latură a egoismului. Dacă încercarea de ați găsi fericirea este egoism, atunci rasa umană se comportă foarte natural, căutând cu disperarea ceva ce se va lovi de noi oricum într-o zi, atunci când ne așteptăm mai puțin. 

Sezonul ploios, atunci când plouă deja de zile întregi și pare că nu se va mai opri, ne putem gândi la lucrurile care ne oferă bucuria gratuită și să încercăm să reflectăm asupra momentelor în care ne-am avântat în căutarea fericirii și nu am descoperit decât o mare groapă de durere, plină de noroi și de râme. Sunt persoane care ne atrag și oameni pe care nu îi suportăm, în consecință, nu ne petrecem vremea cu ei. Dar dacă întâlnim oameni care ne fac să zâmbim cu ușurință, fără să ne frângă inimile sau să ne adâncească și mai mult durerea care, încă mai există ascunsă în inimile noastre chiar dacă zâmbim destul de des? 

O seară ploioasă este strict pentru filme și seriale urmărite singur, pentru ați pune ordine în gânduri, sau cu familia, pentru a te putea bucura de film împreună cu cineva, sau pentru citit o carte sau poate chiar pentru a picta imaginea pe care o vezi pe fereastră. 

Sursă imagine: Pinterest

26.03.2016

Culori

martie 26, 2016 0

Unele lucruri nu se schimbă niciodată, oricât de mult ne-am dori acest lucru. Sunt momente în care nu ne iese nimic așa cum trebuie, iar asta nu poate însemna decât un singur lucru; s-a produs o fisură în planul nostru de-a încerca să regizăm anumite aspecte ale vieții noastre, fiind considerară o încălcare a destinului deja scris. Și totuși, continuăm să facem ceea ce simțim, fiind urmați de propriile inimi și intuiții, care ne fac aproape de fiecare dată victorioși. 

Dacă ai fi o culoare ce ai alege să fii? Mă întreb asta de ceva timp, chiar dacă știu deja răspunsul. Cred că în relațiile noastre cu oamenii sunt precum două culori care se unesc pentru a crea la rândul lor alte nuanțe care nu există în cele de bază, despre care am învățat cu toții la orele de desen din generală (culorile reci). Atunci când cunoști oamenii potriviți, atunci și culorile ți se potrivesc. Viața este o întreagă paletă de culori care ne oferă o mulțime de posibilități pentru a ne picta propriul tablou, imaginea de ansamblu a ceea ce suntem și vom deveni, grație celor din jurul nostru.

 Uneori, culorile sunt închise, dar când vezi un roz sau un albastru de culoarea cerului nu poți să nu zâmbești. Acele nuanțe deschise, sunt petele de culoare are părților fericite din viața noastră, pe când cele închise sunt doar imaginea acelor zile ploioase în care simțim că nu mai putem face față. Odată cu personalitatea, se formează o culoare frumoasă, care te reprezintă, care face parte din tine. Sunt portocalie, la fel ca dovlecii de Halloween, pentru că sunt o persoană ciudată și plictisitoare. Este unica culoare care mă face să zâmbesc, ea și culoarea lemnului. Nu contează ce culoare e, atâta timp cât te binedispune, pentru că atunci, ea va deveni o parte din tine. Iar culoarea ta, va forma mix-ul tău preferat atunci când te vei afla în compania altor persoane. Cu cât îți e mai dragă culoarea pe care o obții, cu atât mai mult îți vei dori să îți petreci timpul în compania oamenilor care te fac să zâmbești. Ne îndoim de cei de lângă noi, până când ne dăm seama că ne vor fi mereu alături. Acest lucru nu este chiar adevărat, dar în anumite cazuri, oamenii chiar rămân alături de noi o viață întreagă. Culoarea rezultată rezistă în timp la ploi și vreme rea, iar asta îți întărește încrederea în sine, cât și în cei din exterior. 

Toate acestea țin de aptitudinile tale, felul tău de a fi care poate convinge o persoană să rămână în viața ta, pentru că, nu e nevoie să ne prindem de oameni care nu ne suportă sau ne folosesc doar pentru scopuri egoiste sau își pierd vremea cu noi doar pentru că sunt conștienți de faptul că nu îi vom mai întâlni niciodată. Să fii sincer, este o aptitudine greu de dobândit în ziua de azi, când toată lumea are ceva de ascuns, indiferent dacă este doar o mică discuție purtată la colțul blocului despre nu-știu-ce-colegă-care-ți-se-pare-nu-știu-cum sau despre un secret extrem de important pe care nu-l poate afla nimeni. Culorile se pierd în picăturile de ploaie. O simplă greșeală poate schimba totul. Dar toți greșim, și asta este o caracteristică a noastră, până și câinii greșesc atunci când își bagă botul în bolul nostru cu floricele. În mintea lor asta nu e o greșeală, pentru că ei vor doar să vadă ce e atât de prețios în acel recipient. Pentru noi este o greșeală, pentru că, în realitatea noastră nu este normal ceea ce este normal pentru ei. 

Orice culoare are perechea ei care o ajută la realizarea unei alte culori, mai vii, mai frumoase sau mai urâte și închise. În cazul meu, culoarea fiecărui om pe care îl cunosc mi-a preschimbat nuanța specifică dovlecilor într-un maro închis, sau difuz, sau poate chiar negru. Fiecare dintre ei, au făcut ca pe pânza vieții mele să aștepte să se usuce o jumătate de tablou pictat, în culori de portocaliu, maro, albastru, roșu, roz și verde, poate chiar și mov. Mulți dintre cei care mi-au oferit câteva dintre aceste culori au ieșit deja din viața mea, sau abia au intrat, cert este că fiecare a avut (sau are)  un rol esențial asupra evoluției mele și m-au făcut un artist mai bun. Culorile devin din ce în ce mai vii cu cât mă gândesc mai mult la ei.  

Care este culoarea ta preferată și de ce? Este o întrebare simplă, care te încurcă la început, dar odată ce îți poți da un răspuns ajungi să îți dai seama că sunt o mulțime de lucruri despre tine pe care nu le știai încă. 

Sursă imagini: Pinterest 

25.03.2016

Country-ul ca stil de viață

martie 25, 2016 0

Orice fată visează la tânărul călare pe un cal alb care să îi ofere acesteia o viață frumoasă, iar când el este un cowboy care îți cântă la chitară pe verandă în fața casei sau la un foc de tabără împreună cu prietenii, sau chiar la Blue Bird, atunci știi clar că acesta este băiatul potrivit pentru tine. 

Ce ar însemna să ai un stil de viață, așa cum îl numesc eu, country? Pe limba noastră s-ar spune țărănesc, doar că aici, acest cuvânt este diametral opus față de sensul american al acestuia. Chiar și așa, în esență, înseamnă cam același lucru. Statul la curte, creșterea animalelor, agricultura, apicultura, pomicultura și toate celelalte, nu fac decât să te țină activ, iar odată îndeplinite, devine un stil de viață sănătos, unde mâncarea provine direct din pământ, merele au viermi și unde te poți murdări fără să fii judecat de către societate. Celebra replică nu se spală, folosită de fiecare dată de câte cineva atunci când o persoană spune că nu îi place apa, te face să te gândești cum ar fi într-un mediu complet imperfect față de toate pretențiile și așteptările oamenilor de oraș. Nu sunt născută la țară și nu pot spune că sunt fana hainelor rupte pe care practic trebuie să le purtăm la bunici în fiecare vară când cei mai mulți dintre copii din vecinătate sunt îmbrăcați puțin mai stilat decât ar fi cazul. Purtând papuci și tricouri rupte cine-știe-pe-unde și peticite de mami de curând sau purtând haine noi, preferăm să stăm în curte sub părul bunicului încercând să prindem conexiune la internet, care știi că există pentru că telefonul tău este deja la curent cu toate like-urile pe care le-ai primit pe instagram sau pe facebook.

Ei bine, în America lucrurile sunt puțin mai interesante. Acolo sunt cowboy, băieți cu pălării și chitări, care călăresc sau trebăluiesc cât e ziua de lungă. La ei este practic un cod vestimentar care nu are nicio legătură cu moda și care este foarte simplu, o cămașă, cizme, pălăria fabuloasă și blugi scurți (sau lungi ) aproape că e ceva cu care m-aș îmbrăca în fiecare zi.

Dacă ar fi să aleg între cele două, ar fi imposibil, pentru că iubesc ambele stiluri de țară în același fel. Country-ul este un stil unic, poate chiar perfect, dar în comparație cu noi, cultura noastră, pe care neamurile noastre au urmat-o și dezvoltat-o timp de secole, trăind în tradiție și datini, cu un cod vestimentar propriu, diferit de outfit-urile country, avem propria noastră definiție în ceea ce privește acest tip de special. Nu ne poate fi stil de viață din două motive 1. nu ne reprezintă pe noi 2. noi aveam ceva diferit, propriul nostru stil, iar chiar dacă mulți dintre noi ne temem să îl abordăm, doar pentru a nu ne auzi colegii râzând în hohote pentru că li se pare ceva incredibil de amuzant că faci pe țăranul într-o comunitate plină de oameni stilați, care poartă numai haine de firmă și alte lucruri fițoase despre care nu ai mai auzit niciodată în viața ta.

Un stil de viață perfect este cel care te face fericit și care îți ușurează traiul într-o lume nu tocmai perfectă. Și totuși, în ciuda influenței populației urbane și a blocurilor în stil comunist, sunt lucruri mici din stilul country cât și propriul nostru stil de la țară pe care le putem urma în viața de zi cu zi în timpul programului nostru infernal, incredibil de încărcat. Ne putem trezi devreme și adormi la fel, în acest fel avem mult mai mult timp pentru noi. Putem să ascultăm muzica și să mâncăm sănătos, iar când mergem la bunici poate am putea ajuta la treabă. Nu e nimic mai plăcut decât să îți ajuți bunica la gătit sau să asculți poveștile bunicului tău legate de copilăria și viața trăită de acesta, pentru că e cu mult mai fascinant decât orice roman distopic sau orice postare la întâmplare pe care o poți citi oricând pe facebook.

Nu contează unde suntem, contează doar felul în care ne dorim să ne trăim viața și ceea ce vrem să facem. Indiferent de naționalitatea sau limba pe care o cunoaștem, frumusețea simplității unei vieți trăite într-un sat sau într-o casă imensă, cu grajduri și tot tacâmul, nu contează decât ca stilul pe care îl abordăm să ne facă fericiți. 

24.03.2016

Diferența dintre desfrânare și dorința de ați face prieteni noi

martie 24, 2016 0


Cei mai mulți dintre noi consideră subiectul ăsta destul de delicat, mai ales fetele. Dar asta pentru că oamenii te judecă până într-un anumit punct pe care este greu să îl accepți, fie dacă este adevărat sau doar o invenție născocită de societate din gelozie sau poate doar din răutate.

Unii dintre noi suntem foarte prietenoși, pe când alții preferăm să stăm pe tușă, uitându-ne la cei care comunică mai mult cu cei din jur. Sunt persoane cărora le place să flirteze, fiind o chestie complet naturală pentru ele. Simplul fapt, că ele se pricep la asta nu e decât un plus față de persoanele care nu știu, iar din acest motiv ajung să spună numai tâmpenii când vorbesc cu persoane de alt gen. Când un băiat vorbește cu fete toată lumea tinde să creadă că acesta nu are chiar intenții bun, pe când, în cazul unei fete, aceasta este automat etichetată drept ușuratică. Acest fel de lucruri nu sunt corecte nici pentru societate și nici pentru persoana etichetată.

În anumite cazuri, persoanele copilăroase flirtează fără să își dea seama, pentru că ei manifestă dorința aceea de a-și face cât mai mulți prieteni, fără a avea nicio intenție necuviincioasă din partea nimănui. Însă societatea, plină de așteptări care mai de care mai pretențioase, nu vom ajunge niciodată să ținem pasul cu ei, ceea ce e un lucru bun, pentru că nici nu avem nevoie să fim ca ei. 

Indiferent dacă este vorba de o simplă colaborare sau doar o discuție între prieteni, stă în firea umană să ne purtăm cât mai drăguț cu cei din jur, indiferent de vârstă, gen sau de statutul în societate. Să fi bun, înseamnă să încerci să îi înțelegi pe cei din jur în momentele cele mai grele ale vieții lor, sau măcar să pretinzi acest lucru, pentru le va face un bine. Nu știm să întrebăm întotdeauna de sănătate atunci când e indicat și poate nu putem să trecem pe la spital atunci când e cineva internat din motive complet la întâmplare, asta nu înseamnă că nu ne pasă. 

Desfrânarea este atunci când te lași pradă mai multor persoane, lucruri pe care le fac doar prostituatele și ușuraticele, și totuși, există și băieți suficient de doritori încât să cedeze acestui joc. A fii prietenos nu este sinonim cu a te desfrâna, unii dintre noi poate preferăm mai mult discuțiile cu mai multe persoane decât un simplu chat în care discută doar doi utilizatori. Așa cum majoritatea preferăm un mediu restrâns, unde sunt mai puțini oameni și mai puține griji, sunt oameni plini de curiozitate care au dorința de-a afla lucruri noi, genul de persoane care s-ar avânta într-o aventură imediat ce s-ar ivi ocazia.

Suntem diferiți, dar asta nu înseamnă că avem dreptul să judecăm oamenii dacă nu avem un motiv cu adevărat bun pentru a face acest lucru. Când ți-se cere o explicație sau o confirmare în ceea ce privește viața și alegerile unei persoane, cel mai bine este să minți moderat, pentru că în acest fel, nimeni nu poate spune că ai fost implicat într-o discuție la care chiar nu vrei să participi.

Sursă imagine: Pinterest

22.03.2016

De ce este indicat să mințim moderat

martie 22, 2016 0


Oamenii au alți oameni cărora să le destăinuie sentimentele devastatoare pentru suflet, pe când eu, nu am decât un jurnal amărât cu parolă în micul meu telefon mobil, strângând notițe care se vor pierde oricum în negura timpului și vor deveni din ce în ce mai puțin importante. Sunt trei tipuri de oameni: mincinoșii, cei sinceri, care preferă să spună mereu adevărul indiferent de consecințe. Și cei care mint moderat, pentru că nu vor să îi rănească pe ceilalți cu un adevăr greu de suportat. Situațiile excepționale, în care avem toate drepturile să mințim, sunt foarte rare, iar în lipsa acestora, fie mințim din plăcere, fie din teamă. Dar ce se întâmplă cu celelalte categorii când sunt înconjurate de oamenii care știu exact când și cum să mintă?

Am crescut conștientă că e bine să spui mereu adevărul, indiferent de consecințe, ca acum, după trei ani de liceu să îmi dau seama că există oameni care nu suportă purul adevăr. Să fi excepțional de sincer sau excepțional de mincinos nu face decât să te bage în belele, care mai de care mai complicate, în funcție de natura lucrurilor pe care le spui. Când minți cu moderație, poate fi o scăpare de probleme, o fugă de acestea care nu face decât să prelungească un capitor pe care nu îți dorești decât să îl închei. Ajungând astfel, un magnet pentru dezastru în cazul în care se află. 

Oamenii vor să știe lucruri, este în natura noastră de ființe curioase din naștere, iar când ești presat de informații și toată lumea se așteaptă să audă de la tine lucruri pe care nu ai de gând să le spui oricum, sentimentul de vinovăție și de trădare crește și mai mult în tine, indiferent dacă ai spus un crud adevăr sau o minciună deosebit de gogonată, plină de înflorituri și culori care o fac incredibil de ușor de detectat, dar majoritatea oamenilor nu se prins, ceea ce te ține în siguranță, însă există mereu posibilitatea de-a se afla. În funcție de gravitatea ei se poate isca un întreg război civil. Nimeni nu se exprimă corect atunci când este presat, spunând lucruri puțin prea grave, trecute cu mult de adevărul general, iar asta pentru că simțim lipsa relaxării, instalându-se iritarea care ne face irascibili și care ne înspăimântă de reacția celui care ne ascultă când va auzi ce avem de spus. Când atingi subiecte delicate, e greu să îți spui punctul de vedere atunci când oameni care te ascultă cu un interes ieșit din comun, ceea ce e de înțeles, pentru că se așteaptă să spui lucrurile din punctul lor de vedere, ceea ce e imposibil atât pentru mine, cât și pentru oricine altcineva.

Un adevăr spus miroase a marțipan, dar este inutil atâta timp cât avem parte doar de miros. Când ești foarte sincer, sau un mincinos cu experiență, nu îți poți da seama cât de repede se poate ajunge la lucruri pe care nu le dorești. Cu un simplu adevăr poți distruge prietenii, pierde încrederea celor din jur și pot isca neînțelegeri într-un colectiv, iar asta doar pentru că ne-am dorit ca integritatea să nu ne fie pătată de nicio minciună, de care oamenii vor uita cu ușurință, mai ales dacă este una măruntă, complet nesemnificativă pentru ceilalți. Încep să înțeleg de ce, la interviuri, unii oameni preferă să răspundă cu no comment atunci când reporterul pune o întrebare puțin prea personală despre care, persoana intervievată, nu își dorește să se afle. Poate no comment este noul nu e treaba ta, precum textul de la începutul fiecărui jurnal cu cheiță sau parolă, indicând faptul că proprietarul nu își dorește să îi știe nimeni datele personale, preferând să le țină secrete. Acest lucru ar trebui făcut de toți cei cărora li se cere să fie sinceri în privința unor lucruri despre care nu trebuie să se pronunțe și nu pot minți. Nu este chiar o minciună moderată, ar fi doar un punct de mijloc între sinceritate și minciună, reușind cumva să le echilibrele pe cele două în situațiile grave, în care nu putem minți frumos

20.03.2016

Acel moment din an...EUROVISION 2016

martie 20, 2016 0


Lucram la articolul despre Ultima bârfă când mi-am amintit că trebuie să îl ascult pe cel care ne reprezintă la Eurovision în acest an, întrucât în data în care s-a decis nu am putut urmării din diferite motive care cumva țin de simularea la limba și literatura română. L-am ascultat pe Ovidiu și nu pot spune că am fost prea impresionată, însă youtube-ul și-a făcut treaba și a redat automat următorul videoclip. E momentul acela din an în care fac un top personal cu melodiile care participă la Eurovision în acest an și care îmi plac. Anul trecut au fost doar 5 cântece, anul ăsta însă, sunt doar patru:


Dacă anul trecut eram înnebunită după blondinul care cânta pentru Moldova și cântecul interpretat de el, dar și după Mans, care a și câștigat, anul acesta pot spune că m-am îndrăgostit cu desăvârșire de Franța, dar și ce cele trei cântece listate mai sus. Deși, probabil că voi avea parte de surprize în timpul spectacolului și îmi voi face alți noi favoriți, dar până atunci, rămân cu cele patru pe care am început să le ascult non-stop. 


18.03.2016

Recenzii: Ultima bârfă (2007)

martie 18, 2016 0

Când eram mici, serialele de pe Cartoon Network erau mult mai diferite decât producțiile actuale, deși animațiile din ziua de azi sunt oarecum interesante ( sau câteva, cel puțin ). Unul clasic, care mi-a rămas în minte după toți acești ani este sitcom-ul Ultima bârfă, pe care m-am decis să îl reurmăresc, iar după o săptămână, aproape că am terminat toate episoadele dublate în română.

Sitcom-ul este despre un grup de adolescenți care lucrează la o revistă pentru tineri, fiecare lucrând la propria rubrică. Michael Davis ( despre celebrități, iar rubrica lui se numește Vedetisme ), Wilder ( jocuri video ), Amanda Pierce ( modă ),  Rebeca Harper la sfaturi pentru adolescenți ( rubrica În prea multe cuvinte), iar Noah Jackson scrie despre muzică și formații.

Acțiunea se desfășoară în redacție, unde cei cinci tineri pomeniți mai sus, trec prin adolescență încercând să își rezolve problemele vârstei, ajutându-se reciproc, fiind totodată sub îndrumarea domnului Shepard și a șefei lor, DJ. În fiecare episod, personajele se grupează într-un fel, doi câte doi, ajutându-se sau întrecându-se reciproc în diferite activități precum concursurile de ortografie, jocuri video, modă sau situații stupide din care nu pot ieși singuri, dându-și sfaturi și încercând să își depășească problemele sau neînțelegerile, prezentând cumva dezvoltarea celor cinci personaje tinere care lucrează pentru revistă.

Moda este oarecum clasică, diferită ce cea actuală, foarte urban, abordată de tinerii de acum. Deși a apărut în 2007, sitcom-ul canadian continuă să fie de actualitate, într-un fel clasic, reușind să te atragă încă de la început cu genericul sau cu simpla acțiune care te face să vrei cumva mai mult. La traducere au mai scăpat câteva greșeli gramaticale, dar după ce treci peste chestia asta chiar nu te va dezamăgi. 


,,Eu stau în clasă/mă uit pe fereastră/cu prietenii/vreau să mă întâlnesc./Să aflu ce-i nou/bârfe cu ecou, /să știu tot ce e nou./Tot ce-i interesant,/din revista noastră ați aflat...”

După ce am văzut după atâta timp episoadele pe care le urmăream cu drag pe vremea când eram în a patra și mă uitam aproape involuntar la toate producțiile pentru copii legate de cărți, reviste, articole și de scris în sine, acest cântec mi-a înflorit din nou în inimă, chiar și după opt ani de când obișnuiam să urmăresc acest serial. 



Prea moale, prea bună, prea drăguță, prea nepregătită

martie 18, 2016 0



,,Uneori trebuie să pui persoana pe primul loc, nu faptele sale...” - Octavian Paler


Oamenii tind să confunde lucrurile mărunte cu supremul nimic, aruncând astfel cu brutalitate replica ,,nu ești bun de nimic sau ,,nu vei face nimic în viață”. Ei bine, poate lucrul pe care ei se așteaptă ca noi să îl facem nu ne va ajuta în viață, dar nu putem da răspunsul ăsta fără să ne trezim cu o palmă tatuată pe obraz ( sau cu un trei în catalog ).

Lumea te judecă, își face păreri, opinii cu privire la cine ești și la ce știi să faci. Aruncă cu etichete în stânga și dreapta fără să conteste caracterul de adevăr al acestora. Totul ține de iluzie, o idee pe care chiar noi ne-o formăm în funcție de ceea ce cred cei din jurul nostru. Ni s-a spus de atâtea ori că suntem prea ciudați, copilăroși, drăguți, buni...nepregătiți într-o eră a copiilor printate fără niciun cusur, iar asta poate însemna că noi suntem acea mică greșeală de print, asta făcând diferența dintre perfecțiunea și imperfecțiunea ființei umane. 

Într-o societate în care gramatica este complet inexistentă pe lista de priorități a celor mai mulți elevi, iar oamenii adoptă limbajul de chat-uit atunci când vorbesc cu o persoană reală care se află în fața lor, nu mai știm să vorbim cu oamenii, nu în adevăratul sens al cuvântului. Întrucât pe vremuri, aceștia își aruncau priviri furișe și zâmbete sincere ori de câte ori se întâlneau. Acum, în secolul douăzeci, lucrurile au evoluat, asa cum era și normal, doar că ne-am adaptat unei ere care ne depășește, furându-ne, cu ajutorul internetului, toate sentimentele și gândurile, (cât și fotografiile care ar fi trebuit să îți găsească locul într-un album special), făcându-le publice, în văzut tuturor, pe o pagină vizibilă la nivel global. 

Oamenii ne ce cer într-un mod involuntar și non-verbal să fim ca ei, pentru că altfel nu ne putem integra, iar cele mai bune exemple sunt colegii care stau în clase în pauze în loc să iasă în curtea liceului cu fumătorii sau să stea pe coridor împreună cu ceilalți, umblând aiurea prin liceu, fie din plictiseală sau curiozitate și sete de aventură. În funcție de vârstă și de mentalitate, o persoană se poate adapta sau poate doar privi cu neputință scenele care se petrec în fața ei, pe o scenă reflectată de propria conștiință. 

Suntem în multe feluri, iar drama este inevitabilă cea mai mare parte a timpului, pentru că viața face în așa fel încât poveștile noastre să semene cu niște seriale de familie pe care le poți privi cu părinții/ frații/ prietenii într-o seară ploioasă de primăvară. În seriale nu este nimeni judecat, iar dacă este, atunci e strict de efect, pentru a face spectacol. Cum ar fi dacă nu ne-ar păsa de ce  cred ceilalți despre noi? Cum ar fi dacă viața ta chiar ar fi un serial TV, difuzat în fiecare vineri seara pe ProTV? Ar fi doar un alt pariu cu viața sau ceva la care să se uite toată țara cu plăcere? Probabil s-ar uita toată țara, sau măcar o parte din ea, pentru că ar fi un fenomen, atât pentru noi, cât și pentru tine. Mereu am crezut că e mai bine să ne privim propria existență sub forma unei povești ecranizate, în acest fel, ne putem face o idee în ceea ce privește imaginea de ansamblu cu privire la motivul propriei existențe.

Încă din cele mai vechi timpuri, existau și vor continua să existe oameni care să ne judece și să ne critice tocmai atunci când începem căpătăm încredere în propria persoană. Vom fi mereu prea orice pentru ei, dar atâta timp cât acel prea mult este suficient  sau prea puțin pentru noi, nu mai contează părerile lor, deoarece ei nu judecă persoana care ești de fapt, ci persoana care pari a fi în exterior. 

Sursă text: Giulea Andreea M, îmi asum toate greșelile de exprimare/ gramaticale/ ortografice, iar cel mai probabil voi da vina pe lene pentru că acestea au rămas necorectate.
Sursă imagine: Pinterest 
Sursă citat: Citatepedia

13.03.2016

Diaro (2) : Pentru că tumblr

martie 13, 2016 0
Cred că tumblr e o platformă în care ne putem exprima sentimentele în imagini ( nu singura, dar e cea mai cunoscută și utilizată ) un loc în care putem face un portofoliu format din citate, poze, linkuri și diferite lucruri, aidoma unui blog, pentru asta și este. Chiar de la primul reblog reușim să fim atrași în mica lume virtuală a tumblr-ului, devenind din ce în ce mai curioși de postările care se ascund în josul paginii, fiind tentat să dai scroll indiferent dacă este ceva ce îți place sau ceva peste care treci pur și simplu.

Pentru mine, tumblr-ul are un efect de reflectare a propriilor mele sentimente, deși de cele mai multe ori, pe pagina mea veți găsi poze cu cărți sau natură ( situație similară și pentru Instagram ). Îmi place muntele și devin geloasă aproape de fiecare dată când cineva are șansa de-a merge la camping sau într-o drumeție, iar eu sunt blocată aici încercând să strâng bani să îmi cumpăr Marele Singuratic de Marin Preda.

Și totuși am conturile mele care dau pe afară de poze cu munți, cabane, păduri și vulpi sau cerbi, iar dorința de-a pleca în adevăratul sens al cuvântului într-o excursie rămâne doar un vis efemer care mi se înfățișează aproape de fiecare dată când intru pe tumblr.

Text: Giulea Andreea M, îmi asum toate greșelile de exprimare/ gramaticale/ ortografice, iar cel mai probabil voi da vina pe lene pentru că acestea au rămas necorectate.
Sursă imagine: Pinterest

Diaro (1) : Dragă jurnalule

martie 13, 2016 0

With the new day comes new strength and new thoughts 

- Eleonor Roosevelt


Niciodată nu am fost în stare să țin un jurnal, iar asta pentru că nu îmi convenea felul insipid în care îmi așterneam gândurile pe hârtie, dar și pentru că aveam teama constantă că părinții mei aveau să îl citească. Încă din gimnaziu, am renunțat la jurnale în favoarea unor povești diferite, care nu aveau nimic de-a face cu mine și viața mea de zi cu zi. Dar nu era zi în care să nu îmi doresc să țin un jurnal. Am trăit în tot acest timp copleșită de gândul că nu pot scrie, asta până când am realizat că stilul meu este doar diferit. 

M-am gândit la categoria asta acum câteva minute, când începutul jurnalului meu ( care se afla pe stick-ul de memorie ) mi s-a formatat și cumva am rămas fără nimic și chiar muncisem cât pentru o săptămână în documentul care a fost șters. Inevitabilul s-a întâmplat, așa îmi trebuie dacă nu salvez în computer înainte de-a urca pe stick, așa că voi muta într-o oarecare măsură jurnalul chiar aici. 

Mereu mi-a plăcut să citesc jurnale, reviste și orice avea cuvinte și mai puțin de, să zicem, șaizeci de pagini. Iar rubrica din Secretele Sabrinei în care era dezvăluit jurnalul ei secret mă fascina aproape de fiecare dată mai mult decât orice revistă Hannah Montana ( care avea și ea chestia ei cu jurnalul personal ), M-am inspirat mereu din jurnalul Sabrinei, cel puțin până când revistele s-au pierdut în negura timpului. Precum publicațiile pomenite mai sus, au fost o mulțime de pagini din jurnalul meu intim și personal ( care nu va ajunge niciodată Bestseller precum cel din filmul de la Disney) care și-au îndeplinit soarta și au ajuns în gunoi. 

Acum câteva zile, am descărcat într-o doară aplicația Diaro, în care m-am învățat să scriu ce mi se întâmplă în fiecare zi sub formă de mini-articol, cu o anumită temă, emoji ( așa mi-am numit eu dosarele și tag-urile pentru a nu folosi cuvinte, deși la dosare am scris lucruri precum Heart, Life, Health, Random, Love)  și culoarea pe care o schimb zilnic în funcție de starea mea de spirit. Cu Diaro am început să scriu mai mult decât de obicei și îmi exprim gândurile mult mai bine decât printr-un monolog, singură în cameră, vorbind aparent cu pereții. 


Alte surse: adrianciubotaru.ro / 7p.ro /
Sursă text: Giulea Andreea M, îmi asum toate greșelile de exprimare/ gramaticale/ ortografice, iar cel mai probabil voi da vina pe lene pentru că acestea au rămas necorectate.
Sursă imagine: Pinterest
Sursă citat: BrainlyQuotes.com

12.03.2016

Despre chiul, absențe și colegi insistenți

martie 12, 2016 0

Ieri, am auzit o colegă nouă spunând ,,E logic să plecăm de la ultima oră” și m-am gândit mult la chestia asta, încercând să îmi dau seama care este logica, dar în altă ordine de idei, este la fel de logic să rămâi la ultima oră pe cât este să pleci. 

Nu știu dacă e o modă sau pur și simplu o tentativă nevinovată a adolescenților de-a se răzvrăti în fața adulților sau pur și simplu sunt sătuli de școală. Poate puțin din toate, dar oare această insistență și nevoie de-a chiuli se manifestă chiar atât de agresiv în anumite contexte? 

Nimeni nu vrea să rămână la școală, mai ales când se întunecă și știm că ultimele ore au să ne plictisească mai mult decât suntem deja. Flămânzi, plictisiți și total loviți de dezinteresul anumitor profesori sau de modul lor greșit de abordare a materiei predate, reușim cumva să ne punem de acord și să chiulim în masă, dar nici asta nu e în regulă, pentru că deja nu mai funcționează principiul ,,dacă plecăm toți nu ne pune absențe”. Profesorii s-au săturat să intre în clasă și să găsească un mare nimic în fiecare săptămână doar pentru că noi ne decidem să plecăm din diferite motive. Ba fata care stă la 50 de kilometrii de liceu pierde autobuzul, ba un alt coleg trebuie să ajungă la nu-știu-ce-parastas sau ( mă rog ) orice altceva. 

Ideea de a pleca de la ore pentru a sta într-un parc sau la o cafenea, vorbind cu acele câteva colege cu care te înțelegi cel mai bine poate fi destul de plăcut, aproape ca în filmele cu adolescenți. Doar că în filme personajul principal reușește întotdeauna să scape de consecințe, iar dacă nu, le face interesante, uneori chiar distractive. Plecatul de la franceză poate părea tentant, dar poate ne vom trezi într-o zi că la facultate vom avea nevoie de o a doua limbă străină, iar aceasta ar fi singura noastră opțiune. Însă, degeaba scriem pe foaie că avem nivelul A1 de franceză după opt ani de școală, nimeni nu va crede că profesoara nu se ocupa de noi, așa cum nimeni nu ne va crede când vom încerca să explicăm adevăratul motiv pentru care ne-am decis să plecăm de la majoritatea orelor.

Poate învățământul românesc nu este structurat chiar așa de bine încât să capteze atenția tineretului din ziua de azi și poate nu toți profesorii sunt în măsură să ne ofere informații utile și ușor de ținut minte, pentru că materia este așa cum este și nu putem face nimic în legătură cu asta. 

Fiecare dintre noi are propriul motiv pentru care vrea să se facă pierdut în mediul școlar, fie dacă este vorba de prima oră sau ultima, sau cele dintre ele. Însă, contează mult atitudinea ta ca elev în ceea ce privește chiulul. Nu poți să rămâi nici singur într-o clasă pustie când ceilalți sunt deja în autobuze, în drumul lor spre casă, pub sau oriunde altundeva. Dacă profesorii văd că ești implicat la orele lor te vor respecta mai mult, iar în ceea ce privește chiului, nu faci decât să le dai o impresie proastă despre ceea ce ești. 

Atât profesorii cât și mediul școlar în sine sunt doar câțiva factori care pot determina elevul să chiulească, dar există și prototipul acela de elev care nu vrea să plece sub nicio formă pentru că este cu adevărat interesat de ce se predă, lucru care îi induce în eroare pe ceilalți, care, din cauza instinctului de turmă nu pricep cum cineva poate fi interesat de ceva atât de plictisitor precum o oră de geografie sau de fizică. Și totuși, de ce să plecăm toți când oricum suntem care-ncotro, iar unii dintre noi merg direct acasă și se apucă de teme sau de orice altceva? Școala nu mai e obligatorie, și totuși, alegem să chiulim pentru că ne plictisim, iar în ciuda diferitelor criterii care ne fac să plecăm de la școală înaintea încheierii programului nu sunt rezolvate de nimeni, pentru că nu sunt suficient de importante pentru a li-se acorda atenție, dar chiar și așa, încă sunt pretenții ca noi să rămânem ( în totalitate ) la ore până când putem pleca acasă. 

Sursă text: Giulea Andreea M, îmi asum toate greșelile de exprimare/ gramaticale/ ortografice, iar cel mai probabil voi da vina pe lene pentru că acestea au rămas necorectate.
Sursă imagine; Pinterest
Alte surse: a1.ro,addox.ro

Recenzie: Florile de la mansardă (2014)

martie 12, 2016 0

În urmă cu un an, exact în săptămâna examenelor, am văzut filmul Flowers in the attic dintr-un impuls de moment, un gând care mi s-a strecurat prin minte în acele două ore în care am stat la școală, și anume, că trebuia neapărat să văd filmul în acea seară și exact asta am și făcut. Tocmai îl descoperisem și îmi doream să văd despre ce era vorba, în plus, numele este atât de intrigant și de misterios încât la prima vedere nu știi la ce să te aștepți. 

Povestea morții tatălui și mutarea copiilor în mansarda de la Foxworth Hall, unde cei patru blonzi o întâlnesc pe bunica lor, deși autoritară, era cea mai agreabilă și sinceră persoană din clădire, pe când mama celor patru nu căuta decât privilegiul unei vieți de lux și prilejul de a scăpa de ei. Ascunzându-se în spatele scuzei că trebuie să recâștige încrederea tatălui ei înainte ca cei patru să iasă din mansardă. Mama recurge la metode exagerate de-a se descotorosi de copii ei, încercând chiar să îi otrăvească cu toxină pentru șobolani, pudrată peste gogoși, mișcare în urma căreia unul dintre copii moare. 

Se numește în mod sugestiv ,,Florile de la mansardă” sau în original ”Flowers in the attic” deoarece, neavând voie să iasă din mansardă, cei patru și-au făcut o grădină proprie, chiar acolo, în interiorul micului spațiu în care erau închiși. 



”In the novel Chris let's Cory drink his blood, after grandmother has cut off their food supply” ( GoodReads)

Aceasta ar fi una dintre cele mai tulburătoare părți ale acestei cărți, iar oricât de tentant ar fi ( și ori de câte ori aș încerca să citesc ) nu voi trece niciodată de primul capitol. Iar pentru că nu am citit cartea și nu am văzut nici versiunea din 1987, m-am decis să vorbesc strict despre această producție. 

Filmul va șoca toate categoriile de vârstă prin intriga încâlcită și momente neașteptate, trecute de barierele unei drame obișnuite de familie. Nu ai cum să nu plângi pentru soarta nedreaptă a celor patru copii blonzi ( Prototipul copiilor de Dresden) așa cum nu poți să nu o urăști pe mama lor lipsită de scrupule. Povestea din spatele celei mai noi producții bazate pe primul volum al seriei Flowers in the Attic ( aici fiind meritul lui A.C. Andrews ) te va bântui pentru multă vreme, pentru că, asemenea florilor de la mansardă, povestea Dollanganger-ilor se va înrădăcina adânc în sufletele noastre, 

Însă, sunt și voci care susțin că prima versiune a filmului este mult mai bună decât cea actuală, dar mereu va exista cineva care va crede lucruri complet diferite față de ceea ce credem noi, asta nu schimbă faptul că acest film este o producție bună, care te umple de emoție și teamă pentru personajele care au parte de o soartă crudă și complet nepotrivită a unei familii perfecte.

Un film puternic, bazat pe un roman înfricoșător, care te marchează într-un mod diferit, făcând în așa fel încât să îți rămână pielea de găină pentru mult timp după vizionare. Când am văzut această versiune a celor de la Lifetime, care m-au surprins pentru a doua oară ( deoarece prima dată a fost la filmul The Assault  2014 ), dar care mi-a insuflat și un sentiment de teamă și groază pe parcursul acelor două ore. Actorii sunt superbi, iar interpretarea e perfect dozată în așa fel încât să îți poți opri plânsul ( chiar dacă șocul psihic rămâne pentru mult timp). 


Sursă text: Giulea Andreea M, îmi asum toate greșelile de exprimare/ gramaticale/ ortografice, iar cel mai probabil voi da vina pe lene pentru că acestea au rămas necorectate.

07.03.2016

Sezonul simulărilor

martie 07, 2016 0

Înarmați-vă cu răbdare, încredere și multe dulciuri și băuturi acidulate pentru energie...


...pentru că miercuri  avem simularea la matematică,ar trebui să ne panicăm ( nu mai mult decât la română), mai mult pentru spectacol sau încearcă doar să îți exteriorizezi sentimentele de teamă și nesiguranță... și să încercăm să ne păstrăm mintea limpede, pentru că acel examen (ne)important are nevoie de asta, și doar nu ați vrea să ne dezamăgim profesorii, care s-au străduit atât de mult să ne învețe ceva și merită să vadă  că majoritatea elevilor lor ar putea promova examenul de bacalaureat ( despre asta fiind și vorba la acest examen, se susține pentru a vedea rata de promovabilitate a examenului de bac). 

Subiectele de astăzi de la proba de limba română au fost destul de simple, iar majoritatea elevilor ar fi trebuit să se descurce și nu să stea degeaba în sălile de clasă și să se uite la tavan câteva ore pentru că, așa cum pretind ei, nu știu să găsească un sinonim afurisit pentru dureri.

Trebuie să recunosc că tot weekendul am fost mai mult decât preocupată de acest examen, lucru care m-a tras cumva în jos, dar mai este timp și probabil că nu voi mai fi atât de emoționată pe cât am fost azi. Am avut o mulțime de peripeții, care s-au întâmplat chiar înainte de simulare. Nu îmi clasa ( cu excepția uneia pomenite mai jos) și cumva am încurcat mai multe lucruri care includ buletinul, foaia de examen și abonamentul de pe autobuz, iar important este că am dat ce am putut și acum știu cu certitudinea ce am de făcut până în momentul examenului real. 

E chiar interesant că a picat ,,Povestea lui Harap-Alb” despre care am glumit cu doar jumătate de oră înainte de intrarea în săli și care m-a pus puțin în încurcătură pentru că am reușit să mă pierd destul de ușor în timpul redactării subiectului III, dar pun asta pe seama emoțiilor pe care le-am avut. Câțiva colegi m-au luat la întrebări dacă știam să fac ceva și dacă îi ajut, i-am refuzat într-un mod frumos și sincer, ba chiar am primit și un compliment indiscret care m-a făcut să ridic din sprâncene. Înainte de simulare, colegii din jurul meu au încercat să comunice cu mine și mi-au spus că nu sunt prea vorbăreață, ceea ce e oarecum posibil adevărat, dacă privești din perspectiva lor. Altă persoană ( nu am nici cea mai vagă idee cine pentru că eu doar îi ascultam ) a spus că am față de copil deștept, ceea ce m-a făcut să zâmbesc. Mi s-a spus că trebuie să accept micul compliment, ceea ce am și făcut, într-un fel, deși era ciudat să fiu motivul lor de discuție, mai ales că eram și de față, era ca și cum eram acolo ca prin vis, auzind lucruri pe care nu le trăiam cu adevărat, dar era real. Mâinile mele care tremurau, inima mea care bătea nespus de tare și vocile lor. Eram mai emoționată din cauza lucrării decât de subiectul lor de conversație care se rezuma strict la mine. Probabil m-au văzut încordată și și-au propus să întrețină puțin atmosfera, sau ceva de genul ăsta. Orice ar fi, m-au ajutat puțin, dar tot am cedat emoțiilor.

Cât despre matematică, nu pot spune că am vreo teamă, pentru că deja emoțiile s-au risipit și cumva aș da în fiecare zi câte un examen, dacă ar fi posibil, dar din păcate mai este un an până când va trebui să dau trei simulări în trei zile consecutive, așa că atunci mi se va împlini dorința. Poate Harap-Alb va fi de acord să vă ajute la matematică, sau poate că cineva va descoperii o nouă teoremă care să ne ușureze munca în ceea ce privește limitele, dar micul nostru prinț va fi prea ocupat să fie prezent în lucrările susținute de ni azi, așa că nu ne va fi de prea mult ajutor, iar teorema aia nouă nu va fi niciodată inclusă în manualele noastre, probabil va rămâne pe foaia de examen până când acestea se vor pierde, mulți ani mai târziu.

Sursă imagine; Pinterest
Subiect: Simularea Națională de bacalaureat
Text; Giulea Andreea M, îmi asum toate greșelile de exprimare/ gramaticale/ ortografice, iar cel mai probabil voi da vina pe lene pentru că acestea au rămas necorectate.

05.03.2016

Este doar păr

martie 05, 2016 0




Probabil că știți momentul în care vă doriți să aveți părul într-un anumit fel, exact ca în poze, iar când vedeți acea tunsoare finală încadrându-vă fața atunci realizați că fie nu a fost o idee bună, fie stilista nu are mână prea bună de lucru. De foarte mult timp, de când am devenit adepta stilului bob, am încercat o mulțime de variante precum pixie sau short straight, iar nici una nu îmi cuprinde atât de bine forma feței precum reușește stilul bob. Am fost de multe ori dezamăgită, însă, precum spune Clare Bowen în mica ei demonstrație destinată fetelor cu cancer, it's just hair

Inițial, acest articol trebuia să includă un interviu, dar idea a picat în momentul în care persoana care trebuia să fie intervievată a refuzat chiar înainte de a vedea întrebările, așa că m-am gândit să transform acest articol într-o mică dezbatere legată de meseria de hairstylist în țară și cât de importantă este pentru majoritatea tinerilor din ziua de azi, dar și să dezbat despre fete cu cancer și prințese cu păr scurt.

Într-adevăr, este doar păr, iar oricât de neimportant ar fi, majoritatea tinerelor din ziua de azi continuă să îl îngrijească cu mare atenție, pentru că este o parte din noi. Iar de cele mai multe ori ne simțim frumoase atunci când și părul nostru este frumos.

 Acum o oră mi-am tuns din nou smocul pe care îl aveam în cap, după aproape șase luni de când m-am așezat pe același scaun complet hotărâtă să adopt o coafură pixie, care a început să se deformeze odată cu creșterea în lungime. Am scăpat de ciufii de la spate, transformare care l-a făcut mai mult bob scurt ( sau nu chiar ).

 Mi-am dorit nespus să întreb pe cineva din domeniu ce părere are despre toată această artă de tăiere a firelor de păr, recunoscând totodată că îmi era rușine să întreb așa ceva. Fetele de acolo m-au primit cu căldură și chiar mi-au răspuns. Este o meserie frumoasă, asta e tot ce am putut afla, însă, atmosfera a fost una luminoasă, care se putea vedea clar încă din momentul în care le-am trecut pragul. Am fost primită cu brațele deschise, iar doamna drăguță care mi-a tăiat părul chiar a discutat cu mine și mi-a căpătat încrederea absolută. Le-am spus că trebuia să pregătesc niște întrebări, ceea ce le-a făcut să intre puțin în panică. Am simțit semnalul de alarmă, care nu a durat prea mult, așa că m-am liniștit. Le căpătasem curiozitatea și au fost dispuse să îmi răspundă, doar că implicarea lor mi-a scurtcircuitat puțin circuitele pentru că nu eram pregătită ca ele să fie de acord cu întrebările, nici nu eram sigură că eram în stare să pomenesc despre acest articol la care lucram în acel moment.

Legat de Clare Bowen și de campania ITS JUST HAIR, ea și-a tuns părul lung pentru a-i demonstra unei fetițe cu cancer că nu ai nevoie de păr lung pentru a fi o prințesă. Lungimea nu contează atunci când vrei să te simți frumoasă. Felul în care ne tundem nu face decât să scoată în evidență în mod diferit forma feței și evidențiază ochii. Când aveam părul lung, ochii îmi străluceau mai tare ca niciodată, fenomen pe care nu l-am înțeles nici până acum. 


Sursele sunt destul de limitate ( asta sau poate îmi este mie iar prea lene pentru a cerceta cu adevărat subiectul ), dar am suficient material pentru un mini articol, așa că nu este nicio problemă. 

Un hairstylist bun știe să vorbească cu oamenii care intră în salonul lui și știe să ilustreze cu exactitate coafura pe care clienta și-ar dori să o încerce. Iubesc ceea ce fac. Și sunt destul de sigură că și oamenii aceștia la fel. Trebuie să fi dedicat și să ai mână de lucru, în plus, atitudinea pozitivă înseamnă totul, mai ales la clientele tinere și nesigure care pot ieși oricând din salon dacă nu le convine atmosfera ( așa ca mine, nu că mi s-ar fi întâmplat vreodată ). 

Chiar este o meserie frumoasă, nu pot nega asta. Am petrecut atât de mulți ani pe scaunul din fața acelei oglinzi mari în timp ce mă uitam la fața mea de spiriduș încât am realizat că o coafură perfectă, reprezentativă, face parte din imaginea ta exterioară. 

Când întâlnești oameni noi, aceștia își fac o părere despre tine prin felul în care arăți, urmând apoi să îți cântărească și personalitatea. Atât ochii, cât și o tunsoare perfectă nu fac decât să scurteze drumul către sufletele noastre din perspectiva altor persoane, dar o coafură frumoasă sau un păr lung precum al lui Rapunzel nu te face o fată frumoasă. Frumusețea va veni întotdeauna din interior. 


surse imagini: Pinterest 

03.03.2016

Reportaje de liceu

martie 03, 2016 0

By giving us the opinions of the uneducated, journalism keeps us in touch with the ignorance of the community. -Oscar Wilde



Presupun că în fiecare liceu există câte o revistă reprezentativă, precum echipele de football sau de alt domeniu sportiv. Ei bine, în unele licee nu se prea fac activități extrașcolare, mai ales dacă te apropii atât de mult de ultimul an în care apar inevitabilele examene de bacalaureat. Nu știu dacă e nevoie de prea multe lucruri pentru a primi un post în redacția școlii, înafară de talentul la scris, așa cum mi-a spus odată o profesoară după ce mi-a citit pentru prima dată blogul anul trecut. După atâția ani de liceu, nu am ajuns să fac parte din redacția școlii din diferite motive pe care nu le cunosc, dar încep să cred că cel mai probabil nu am insistat suficient. În primii doi ani am întrebat, apoi am abandonat cu gândul că nu voi fi niciodată implicată în acea activitate, iar cumva m-am împăcat cu ideea, până azi, cel puțin. 


În urmă cu 16 ore, m-am holbat practic ( așa cum fac mereu când văd postere cu numerele revistelor liceului ) la toate hârtiile expuse pe panou în fața cancelariei, observând că sunt cam opt copii responsabili ai redacție, dintre care un șef și restul redactori, iar una dintre fete este pe picior de absolvire, ceea ce ar însemna că la anul va fi un loc vacant, dar nu mă pot gândi la asta din cauza surprizei. Ţinând cont că am crezut în toți acești ani că nu se ocupă nimeni și practic de soarta micii publicații, nu mi-am făcut griji în privința faptului că nu participam și eu la activitățile acestora. Și totuși, de la opt redactori ar putea ieși cu siguranță o mulțime de articole, dar aparent nu am fost niciodată anunțați de nicio apariție a revistei, ceea ce e un semn că lucrurile nu merg chiar așa de bine pe cât am crezut în primul an de liceu.


Am fost puțin ( sau mai mult ) șocată când am văzut lista, iar reacția mea a fost puțin prea exagerată, cel puțin pe moment, însă surpriza aceea a fost complet la întâmplare, venind exact la la momentul nepotrivit. Trebuia să îmi dau seama că nu mă voi simți prea bine de fiecare dată când voi citi tot ce e expus în fața cancelariei. Înțeleg că sunt puține locuri și nu toată lumea are șansa de a scrie pentru revistă, dar dacă se făcea o selecție atentă și diversificată ( pentru că nu am nicio bănuială că cei mai mulți dintre colegii mei, atât cei de clasă cât și cei care au pe uși alte numere și litere, nu au nici cea mai vagă idee că liceul are măcar o revistă a lui), poate dacă se ținea cont de un concurs de selecție, aproape la fel de mare precum cele susținute pentru proiectele ERASMUS liceul ar fi ieșit în câștig, pentru că ar avea oameni suficient de dedicați încât să scrie articole accesibile pentru toate tipurile de elevi.

Reportajele de liceu sunt un prilej bun pentru viitorii jurnaliști de a-și dezvolta talentele scriitoricești, dar și pentru tinerii care iubesc pur și simplu să scrie, ceea ce ne împarte astfel în două categorii de oameni: cei care trăim pentru a scrie și cei pentru care rămâne doar un hobby, însă în mare, este un meșteșug valabil pentru toată lumea. O astfel de publicație te pune la curent cu activitățile colegilor tăi din liceu, primind astfel informații oarecum direct de la sursă, dar regăsim și articole din diferite categorii precum: muzică, modă, jocuri, lucruri lifestyle și câteva mondenități legate de vedetele noastre preferate. Aproape ca o revistă adevărată, doar că lipsește rubrica în care sunt mesaje de la fani, precum celebrele pagini din SuperBravoGirl pentru single girls ( nu am înțeles niciodată partea aia de revistă ).

O simplă publicație de liceu poate fi la fel de interesantă pentru oricare altă revistă pentru adolescenți, pentru că e e mai bine decât ceva scris chiar de adolescenți? În acest fel colegii noștri vor putea fi mai informați și interesați de activitățile desfășurate în liceu, iar colectivul profesoral va putea face rost de bani pentru a-i dona în scopuri caritabile ( precum elevii care nu au posibilități materiale ). Sunt o mulțime de avantaje, însă zvonul că ar putea exista o astfel de revistă par să fi ajuns numai la urechile mele și a puținilor colegi care lucrează la ea sau doar au auzit și ei vag de la profesori sau au văzut pe site-ul liceului.


Pre-adolescenţii şi adolescenţii sunt buni la scris pentru că au ce să dramatizeze, iar într-un text drama e perfectă, dar această îndeletnicire nu ar trebui să fie doar o toană a adolescenței, ci un capriciu care să te urmărească toată viața, ceva ce trebuie să simți, să știi că nu poți trăi fără el. Toată lumea poate să scrie, însă e nevoie de multă dăruire și muncă pentru a face din asta un job, oricât de bine ar suna, meseria de scriitor nu e tocmai ușoară, iar ca jurnalist trebuie să faci multă treabă de cercetare și să încerci să nu interpretezi prea mult poveștile despre care vrei să scrii. 

Se spune că norocul vine odată cu vârsta, dar să nu îți apară numele în niciuna dintre revistele școlilor pe care le-ai frecventat e un fel de record atunci când vrei să urmezi un astfel de drum. Și totuși, poate nu trebuie să apărem în revista școlii pentru a ne simții importanți sau pentru a ne satisface iubirea față de propria persoană, fiecare are câte un destin, ceea ce înseamnă că viețile noastre devin din ce în ce mai bune cu fiecare eșec sau refuz pe care îl primim. 

Sursă imagini: pinterest
Text: Giulea Andreea M.
Cântec: Halsey-Color 

PODCAST

Popular Posts

Analytics- să nu ștergi asta că jar mănânci