26.02.2016

Victime ale modei


I don't like it when a woman looks like a fashion victim. - Ralph Lauren

____________________

De ceva vreme am în minte această idee de victimă a modei, iar dorința de-a exploata acest gând a apărut acum câteva zile când am desenat trei modele de rochii mai mult sau mai puțin reușite, dar și pentru că am avut un interviu pentru un loc într-un proiect european și pot spune că am încălcat codul  specific unei astfel de ocazii. 

Există un cod vestimentar pentru aproape orice ocazie, dar ce înseamnă cu adevărat să fi o victimă a modei? Pentru că o persoană ar putea fi victimă și dacă ar fi lovită cu o pereche de pantofi foarte scumpi, care reprezintă cel mai nou lucru în materie de cool sau de la modă. Mă scuzați că am folosit un cuvânt ieșit din uz precum cool. În ultimele zile am încercat să mă documentez despre această etichetă de victimă a modei, pentru că am început să îmi pun întrebări. Deși nu am avut suficient timp pentru o cercetare amănunțită, am descoperit un top de la BBC în care sunt listate câteva dintre cele mai periculoase trenduri din istorie, printre care și corsetul și crinolina.

 Mereu am fost de acord că ținutele din acea vreme erau mult prea complicate și prea voluminoase, în sensul de mărime și aspect. Dacă erau doamne care purtau rochii simple, femeile din societate trebuiau să arate că nu sunt mai prejos. Ei bine, tendințele din perioada victoriană ( sau chiar înainte de ea ) sunt un alt subiect plin de mister și farmec, care te face să îți dorești să fi trăit în acea perioadă pentru a vedea personal cum stăteau lucrurile în acele vremuri. Mi-aș dori cu adevărat să întreb o femeie care a trăit atunci care e motivul pentru care aveau rochiile atât de complicate, însă asta nu se va întâmpla, pentru că oricât de uimitori am fi, rasa umană nu e capabilă de miracole de proporții chiar atât de mari. 

Totuși, nu despre acea parte din istoria modei e vorba, ci despre cea pe care o trăim acum, când se inventează/ reinventează noi tendințe care pot aduce zâmbetul oricărei fete care vrea să arate bine. Pentru că o fată vrea să arate bine, iar asta e și normal. Suntem perfect concepute pentru a purta tocuri sau rochii,pentru a cuprinde surprinde eleganța și natura sensibilă și frumoasă a femeii. Probabil că în perioada victoriană nu încercau decât să aducă la suprafață caracterul de frumos, specific feminin, așa cum suntem, am fost și vom fi. 

Din păcate, nu am prea multe surse din care să îmi pot face o idee în privința conceptului de victimă a modei, dar cunosc însă un model incredibil care are suficientă experiență în domeniu pentru a se putea afirma că felul în care ne îmbrăcăm ține de fiecare în parte, iar asortatul și combinațiile sunt doar detalii care trebuiesc urmate pentru un aspect impecabil. Ea spune că o victimă a modei poate fi o persoană care achiziționează un frumos obiect vestimentar, pe care nu îl poartă sau asortează corespunzător. Poate fi o persoană shopoholică care deține doar haine de firmă. După cum am spus mai sus, există un cod vestimentar pentru interviuri așa cum există și pentru petreceri/ evenimente elegante sau pur și simplu pentru o zi de școală/ ieșire cu prietenii, dar oare chiar e nevoie să ne cheltuim toți banii de buzunar pentru a avea acea satisfacție că avem haine cumpărate de la firme cu nume renumite pentru că asta ne va ridica mai mult în ochii celorlalți? Poate că nu. Sunt situații în care vrei să îți cumperi ceva drăguț dintr-un magazin de firmă pentru a realiza apoi că nu suporți obiectul vestimentar pe care ți l-ai dorit atât de mult, iar acesta sfârșește îngropat adânc în fundul dulapului tău printre celelalte lucruri pe care le-ai cumpărat, dar ai ajuns să realizezi că nu te caracterizează sau că pur și simplu nu îți plac așa cum ai crezut inițial. Ei bine, acest lucru se poate schimba dacă ești suficient de deschisă încât să recunoști față de tine felul în care îți place să te îmbraci. Sunt diferite site-uri care pot ajuta, dintre care veți găsi trei la sfârșitul articolului. 

Sfatul meu este să aibă mare grijă la culorile și modul în care poartă ținutele, mai ales combinațiile. Hainele nu trebuie să fie doar de firmă, trebuie să fie ceva pe gustul nostru. Ceva care să ne placă și în care să ne simțim noi înșine. Acesta e un adevăr pe care îl știm cu toții, dar nu orice fată are curajul să se afișeze așa cum probabil că și-ar dori, fie din cauza gândului că celor din jur le va plăcea și vor începe să critice, lucru pe care aproape orice fată cu respectul de sine la pământ și-ar dori să îl evite

. Mereu am vrut să am haine AbbyDown, iar după un timp, am realizat că sunt complet inaccesibile pentru oamenii de pe alte continente, sau cel puțin așa am înțeles eu. Însă, nu e nevoie de cine-știe-ce-marcă pentru a te simții bine în pielea ta. Dacă amica mea te-a descris perfect, nu trebuie să te simți jenată sau frustrată în vreun fel de propria persoană. Ai nevoie doar de un mic impuls și de puțină răbdare pentru a descoperii un stil unic, care te poate caracteriza mai mult decât crezi. . 

________________

Articolul de la BBC despre care am pomenit mai sus... aici
Sursă imagine: Pinterest
Site-uri care te pot ajuta să îți găsești stilul: WornOnTv.net , Forever21 , SeventeenMagazine 
Cântec pentru inspirație ;  RaeLynn - God Made Girls

20.02.2016

Șaradă. Basm. Viață

”My parents read me fairy tales every night and I used to believe I was a fairytale princess, like every young girl”. -Lily Collins


Basmele originale nu sunt prea drăguțe, iar variantele pentru copii sunt perfect concepute pentru a nu-i afecta emoțional pe aceștia. Nu știu cât de familiarizați sunteți cu lumea de basm sau cât de frumoase sunt viețile voastre, dar acesta nu este un basm contemporan și nici o operă de ficțiune. 

Probabil știți cu toții acea replică polițistă ,,Tot ceea ce vei spune va fi folosit împotriva ta” și așa este, dar în ciuda zicalei că adevărul e cel mai important, acesta nu duce lipsă de consecințe. Dacă faci ceva greșit trebuie să suporți consecințele, pe când într-un basm aproape totul este posibil, mai ales când poți arunca o vrajă asupra oricui vrei.

Creștem odată cu o poveste, care, deși cunoscută la nivel mondial, ajunge să facă parte din noi datorită legăturii emoționale care se naște în timp. Când suntem copii, lumea de basm generată de poveștile binecunoscute nu face decât să ne aprofundeze viziunea despre viață, pentru că în acea perioadă facem parte din lumi complet detașate de realitate, lumi influențate de viziunile părinților, dar și de animațiile pe care le urmărim zilnic la televizor.

Orice fetiță își dorește să fie prințesă, așa cum orice băiat își dorește să dețină un transformars adevărat, sau o figurină lego precum cele din film. Basmele sunt povești, care pe măsură ce creștem ne fixăm viețile pe aceste basme care par mult mai de suflet, pe care le întâlnim în copilărie sau pe parcursul vieți, pentru că reușim să dăm de mult mai multe pe parcursul multor ani de viață.

Și poate nu ne plăceau poveștile când eram mici, poate pe vremea noastră nu se difuzau desene de la Disney atât de des pe cât se difuzează acum, dar cumva tot am reușit să ne creăm propriul basm. Cei mai mulți dintre noi nu am ieșit din stadiul de Cenușorese și nu ne-am găsit încă sufletele pereche pentru a putea avea parte de happy end-inguri, dar oare de ce trebuie să ne căsătorim cu prinți pentru a ajunge de viță regală? De ce nu ne putem simți așa și în propriile noastre vieți monotone și simple, pline de rutină și lucruri pe care ne dorim să le facem, dar din diferite motive nu avem timp pentru ele?

Nu este una dintre acele povești de dragoste de genul prințul a sfârșit cu fata și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, nici măcar nu este una tipică adolescentină. Este o poveste despre zâne ursitoare, prințese emancipate și, ei bine, Rumplestiltskin. 

Fiecare dintre noi seamănă într-un fel sau altul cu un personaj de basm, fie dacă este vorba de unul negativ, zână ursitoare, trol, vrăjitoare și orice altceva. Majoritatea fetelor frumoase pot fi considerate prințese, mai ales dacă se întâmplă să aibă și numele uneia. Dar dacă nu avem frumusețea aceea naturală specifică prințeselor? Atunci suntem considerate vrăjitoare? Bineînțeles că nu. În lumea de basm am putea fi oricine ne dorim ( sau oricine s-ar întâmpla să fim ). Dacă tu ești prințesa sau prințul acestui regat, iar eu sunt doar o vrăjitoare ascunsă în desișurile pădurii întunecate care servește drept fileu între regate, făcând vrăji și umblând cât e ziua de lungă după frunze și plante de leac? Ar trebui să îmi pară rău de statutul meu și să îmi fie frică de oamenii care conduc acea împărăție și mi-ar putea face rău pentru că sunt de părere că aș putea fi un pericol pentru comunitate? Categoric, pentru că în basm sunt reguli stricte pe care trebuie să le urmăm! 

Lumea de basm rămâne un loc în care binele încearcă să domnească într-o lume plină de răutate, iar adevărul e că nu în totdeauna rămâne prințul cu fata și sunt mari șanse ca antagonistul să nu pățească nimic în urma confruntării, pentru că ar putea fugi. Totul depinde cum percepi lucrurile. Într-un basm avem magie și eventual forță fizică ( care probabil ar putea fi îmbunătățită tot cu ajutorul magiei ), pe când în viața reală există magia pe care o regăsim în toate tipurile de artă, pentru că în ciuda urâțeniei cât și frumuseții sufletului uman, reușim cumva să facem lumea mai bună prin ceea ce suntem. 

Poate nu ți-a fost dat să fi de viță regală și te-ai născut într-o familie de morari sau de cizmari și cumva te-ai trezit singur în compania unui mic omuleț care spune că te poate învăța să preschimbi grâul în aur și îți promite ucenicia, cerându-ți astfel ceva nu îi poți da decât cu mulți ani mai târziu. Nu știi cine e și ce intenții are, dar accepți pentru că știi că într-un fel ai rămas orfan datorită faptului că părinții tăi se-au decis să te abandoneze pentru că erau prea săraci fiindcă nu te puteau întreține. Peste mulți ani, când deja ai ieșit din ucenicie realizezi că nu îți poți respecta partea de înțelegere, așa că străinul, foarte înțelegător, îți cere să îi ghicești numele, pe care nu ți l-a pomenit nici măcar odată de când ești sub protecția lui. Încerci să fugi și ajungi într-un alt regat, unde speri că vei da peste un nou început, dar apoi o vrăjitoare vrea să te învețe cum stă treaba cu magia, așa că ajungi să devii un alt vrăjitor care se ascunde de gărzile împăratului. Când o prințesă îți cere ajutorul și vrea să vi la palat începi să te îndoiești de gândurile acesteia, mai ales pentru că pe umărul fetei se află o zână ursitoare, iar amuleta ta cu craniu de veveriță te protejează împotriva oricărei vrăji. 

Viețile noastre nu sunt perfecte, dar, asemenea unui basm, orice e posibil când crezi cu adevărat în ceva, iar în ciuda faptului că nu avem magia specifică, putem face multe lucruri grație propriilor noastre farmece. Oricât de complicat sau ce stupid ar fi, e important să nu ne implicăm într-o șaradă care ne-ar putea distruge viețile pentru totdeauna, pentru că ai fi murit dacă nu ai fi fugit de omuleț atunci când ai avut ocazia și cu siguranță ai fi fost cel mai probabil eviscerat sau ars pe rug de către prințesă și tatăl său. Nu trebuie să fi prea superstițios din fire pentru a avea un talisman norocos, pentru că, indiferent dacă acesta nu este cu adevărat ceva material, putem încerca să ne păstrăm în minte un gând care să ne amintească de cine suntem cu adevărat, ceva care să ne ajute să nu pășim greșit într-un regat unde putem întâlni persoane care vor orice, dar numai binele nostru nu. Și nu e vorba numai de oameni, ci de tot ceea ce ne înconjoară și ne influențează într-un fel, pentru că indiferent cine am fi sau ce ce vieți am avea, nu toți putem fi prinți sau prințese, dar asta nu e important, pentru că oricum nu contează decât dacă știm să trăim în comuniune cu propria noastră persoană.

Nu avem nevoie să ne unim cu cineva de viță regală pentru a fi fericiți, dar chiar și așa, în basm sau lumea reală, tot trebuie să ne ferim de oameni precum omulețul care ne-a învățat să transformăm grâul în aur și de prințese cu zâne ursitoare care vor doar să scape de tine pentru că te cred mult prea periculos pentru regatele lor ( la nivel metaforic, asta ar putea avea sens ). Trebuie să ne vedem de treabă exact ca vrăjitoarea liniștită care culege plante de leac cât e ziua de lungă pentru a le depozita apoi la colecția ei de ingrediente pentru ceaiuri sau viitoare vrăji, pentru că ea, în existența ei simplă, nu a deranjat niciodată pe nimeni. 

15.02.2016

Cu voce tare


Pentru Denisa. care vrea să renunțe la muzică datorită iluziei prostești că nimeni nu o susține, cu toate că ne dăm cu toții peste cap pentru a o convinge contrariul.
~~~***~~~
- Sper să-ți placă, am pus puțin cam prea mult zahăr, zise băiatul care lucra la cafenea.
- Cum așa? Întrebă Sierra sorbind din ciocolata ei, privindu-l.
- Nu am fost atent și am pus aproape un sfert de cană.
Fata afișă un zâmbet șters în timp ce lăsă ceașca pe măsuța de lângă canapea.
- Tipic Kaden, zise ea. Cafeneaua era singurul loc unde îi plăcea Sierrei să-și omoare timpul. Loc unde reușea să scrie cele mai bune versuri, păcat însă că nu prea avea ce să facă cu ele. Umpluse caiete întregi cu versuri, dar nu le-a folosit niciodată. Când era mică, cânta în leagăn lucruri improvizate pe moment.
Închizând ochii, Sierra își luă chitara în brațe și începu să cânte.
If...if i haven't had my friends, i would be nobody...
- Ce se întâmplă cu ea? Nu am mai văzut-o niciodată atât de tristă, zise băiatul cu cafeaua, adresândui-se lui Phoebe, cea mai bună prietenă a lor.
- Vrea să se lase de muzică. Afirmația fetei îl surprinse pe băiat, care se decise să asculte versurile fetei care începuse să cânte mai tare.
I'm trying everything, but they keep rejecting me...
I'm nobody
This is my chance, to have you...
but i can't take this anymore
Întreaga cafenea se uită acum cine cântă. Kaden scăpă iar prea mult zahăr pentru că se uita la ea, iar fata care i-a cerut un cappuccino se încruntă la el, dar băiatul nu făcu decât să dea din umeri.
- Doar uite cât de frumos cântă fata asta, Phoebe arătă spre Sierra. Scuză-l și pe el. Fata cu pricina își dădu ochii peste cap și luă cappuccino-ul înainte de-a se pierde în local. Cred că e singura de aici căreia nu-i place vocea Sierrei. Kaden zâmbi, continuând să o privească pe fată.
I am felling like an empty soul,
without my friends love...
Sierra le aruncă o privire lui Phoebe și lui Kaden, înainte de-a continua.
It helps me to think,
to lose myself in the bottom of soul...
Do you hear me? Are you here?
Lăsând chitara pe canapea, Sierra îi privi confuză pe toți cei care se adunaseră în jurul ei. Iar după un scurt moment de tăcere, în care lumea realiză că fata își încheiase cântecul improvizat, un ropot de aplauze o izbi pe fată, sporindu-i cunfuzia.
- Versurile ei nu au niciun sens, dar vocea ei compensează acest lucru, zise Phoebe, sorbind din frappe-ul ei.
- De ce vrea să renunțe când cântă atât de bine? întrebă Kadan. Phoebe dădu din umeri, înainte de-a o fixa pe Sierra.
- M-a luat puțin valul, nu se va repeta, scuzele fetei nu făcură decât ca aplauzele să se întețească.
- Cine vrea să o asculte pe Sierra încă o dată trebuie să facă consumație, strigă Kaden. Toți cei din încăpere se repeziră spre el și începură să comande, fiecare câte ceva, doar de dragul de-a o asculta încă o dată pe Sierra. Hei, strigă el către fată, vrei să le mai cânți ceva?
Sierra zâmbi larg, nu i-se întâmplase niciodată ceva asemănător.
- Vezi, până la urmă nu e nevoie să renunți, zise Phoebe care veni lângă ea. Cântă pentru tine, așa cum ai făcut întotdeauna. Fata îi întinse chitara. Mai cântă-le ceva, și arată-mi că-ți place să faci asta.
Sierra îi puse prietenei sale mâna pe umăr, respirând adânc, de parcă urma să-i spună că nu poate face asta, dar în schimb, fata îi întinse chitara și apucă ceașca pe jumătate plină de ciocolată caldă care se răcise între timp.
- Nu înainte de a-mi termina ciocolata.

13.02.2016

Filmele clasice și copilăria bunicilor noștri

Cu două săptămână în urmă, am văzut pentru prima dată filmul Mic dejun la Tiffany și pot spune că am devenit peste noapte o amatoare a filmelor clasice, lucru care m-a mânat să văd și Rebel fără cauză cu James Dean. Când am văzut acest film mi-a trecut prin minte că bunicii noștri sigur au văzut cel puțin un film din Golden Age a cinematografiei americane, dar apoi am realizat că mi-a scăpat un mic detaliu, și anume, perioada comunistă. Dacă nu aș fi fost intimidată de fața frumoasă și de excentricitatea adorabilă a lui James Dean în rolul lui Jim Stark poate aș fi gândit suficient de rațional încât să îmi amintesc de poveștile spuse de familia mea despre acea perioadă în care au trăit cu ceva timp înainte de nașterea noastră.

Îndrăgostită până peste cap de un actor care a murit în '55, am intrat în vorbă cu una dintre bunicile mele, mai în glumă, mai în serios și am descoperit că în mod sigur a auzit de el, ceea ce m-a bucurat pentru că aveam o bănuială că nu avea să știe, mai ales că nu i-a sunat cunoscut numele lui Audrey Hepburn, despre care știa unul dintre ceilalți bunici ai mei, care mi-a recomandat un film în care apare ea ,,Cum să furi un milion” pe care plănuiesc să-l văd cât mai curând. Pe lista filmelor pe care vreau să le văd în viitorul apropriat ( sau cel mai probabil destul de îndepărtat se află și ,,Domnul și doamna Smith” ( 1941 ) și ,,The Giant”- pentru că indiferent ce fac tot la filmele lui James Dean mă rezum atunci când vreau să văd ceva clasic. Totuși, nu sunt în stare să văd filmul cu James Franco în rolul lui James Dean.



Cred că mi-au plăcut din totdeauna filmele clasice, ținând cont că mă uitam de fiecare dată la cele românești, istorice sau cele bazate pe romanele de care avem nevoie pentru bac. În urmă cu cinci ani, nu mă uitam la Moromeții pentru că era în materia de bac, nici nu aveam habar de așa ceva, ci doar pentru că acel film chiar mi se părea interesant și l-aș considera la fel și acum, dacă nu l-aș fi văzut deja de atâtea ori în ultimii șase ani.

Nu cred că am văzut la tv vreun post care să difuzeze filme mai vechi de '80-'90 ( Starwars făcând excepție, desigur ), pentru că nu aș mai ieși deloc din cameră dacă ar fi așa.

Interesant e că majoritatea celor care au prins acea perioadă ( 1930-1980) sunt la curent cu filmele de atunci așa cum noi suntem la curent cu aproape toate ecranizările care vor apărea în cinema și care au fost în box office în ultimii zece ani. Copilăria, cât și adolescența bunicilor noștri a fost influențată în mare măsură de perioada comunistă și de impunerile acesteia. Părinții noștri nu aveau decât câteva ore de televizor alocate în care vedeau desene sau emisiuni fără legătură.

 Perioada aceea din istorie nu mi-a fost niciodată foarte clară, iar o parte din mine este recunoscătoare că nu am trăit într-o asemenea lume, nu că țara noastră ar fi prea diferită din punct de vedere politic pentru că nu se obosește nimeni să facă o schimbare benefică.  Și totuși, cei mai mulți dintre bunicii noștri, poate chiar și părinții, au habar de aceste personaje care au rămas în istoria cinematografiei clasice, ceea ce e un lucru bun, însemnând că au ajuns și la noi astfel de producții clasice din cinematografia americană a acelor timpuri. 

Sursă imagini: Pinterest

10.02.2016

Recenzie: Wayward Pines



_________________

IMPORTANT 

NOTICE TO ALL RESIDENT OF WAYWARD PINES ( REQUIRED TO BE POSTED PROMINENTLY IN EVERY PLACE OF BUSINESS )

#WaywardPines

__________


Cu o săptămână în urmă, când am făcut o mică cercetare în ceea ce privește noile seriale, fie dacă acestea sunt cu adevărat noi sau apărute acum câteva luni sau câțiva ani. În categoria mini-seriale, creată de cei de la playfs, am dat peste o ecranizare foarte interesantă. M-am gândit să văd despre ce e vorba pentru că mi-a plăcut posterul, precum și numele topografic de genul Twin Peak, Sleepy Hollow, Nashville... Wayward Pines m-a fascinat încă de la primul episod, fiind astfel determinată să îl urmăresc până la capăt.

Dramă distopică, total diferită de The100 sau Falling Skies sau filme ca The Hunger Games sau Divergent, al cărui gen deviază odată cu povestea, este comparată cu Twin Peaks, fiind astfel o variantă contemporană a serialului produs de David Lynch în anii nouăzeci.

Acțiunea primului sezon este focalizată pe venirea agentului secret Ethan Burke, care ajunge în Wayward Pines cu scopul de a găsi alți doi agenți dați dispăruți. Povestea devine mult mai interesantă și confuză pe parcursul ei, deși încep să se strângă o mulțime de detalii și explicații. Ethan trece cumva printr-o schimbare vizibilă chiar și dincolo de ecranele laptop-urilor noastre. El încearcă să evadeze de două ori, dar renunță când află adevărul sumbru care include dispariția rasei umane și creaturi numite Aberații. Destul de intrigant, nu? Ethan devine șeriful din Wayward Pines ( după ce îl omoară pe cel vechi) care are rolul de-a menține siguranța micului oraș cu ajutorul Socotelilor care se fac celor care nu respectă regulile, lucru pe care Ethan refuză să îl execute deoarece nu crede că oamenii trebuie să fie uciși pentru că încearcă să se întoarcă la familiile lor ( care s-au pierdut în urmă cu 2000 de ani).

Sincer, nu cred că cele șapte reguli sunt chiar atât de absurde, iar înafară faptului că în serial oamenii sunt socotiți dacă le încalcă, în viața reală ar putea fi îndeplinite cu ușurință, (sau câteva dintre ele, cel puțin) precum un obicei pe care îl incluzi în rutina ta zilnică. În viața reală, sunt reguli scrise și nescrise, de primele oamenilor nu le pasă, cât despre celelalte, e în firea umană să știm ce e bine și rău pentru noi, lucru direct proporțional cu instinctul de supraviețuire.

_________


DO NOT TRY TO LEAVE

Locuitorii din Wayward Pines sunt izolați cu ajutorul unei arce pentru a fi protejați de acela Aberații, iar din cauza faptului că aceștia nu au habar de anul în care se află sau de cum a ajuns lumea pe care ei o știu, atunci se explică încercarea lor de-a evada, de aici și regula impusă pentru siguranța lor, chiar dacă ei nu știu asta.

DO NOT DISCUSS THE PAST
DO NOT DISCUSS YOUR LIFE BEFORE

Cum s-ar mai putea spune ,,uită și mergi mai departe”, poate fi considerat în lumea noastră un îndemn care să facă referire la faptul că trebuie să ne concentrăm pe prezent în ciuda trecutului, oricât de marcant ar fi acesta. Pentru că odată ce ești conștient de momentul actual îți poți organiza mai bine viitorul. În serial, locuitorii din Wayward Pines trebuie să își reconstruiască viața pentru a se putea integra în societate, dar și pentru a atinge așa-zisa perfecțiune.

ALWAYS ANSWER THE PHONE WHEN IT RINGS

Pentru că singurele persoane care pot suna sunt cele care supraveghează. Nu știu cât de mult s-ar putea aplica regula asta în viață pentru că nu poți răspunde întotdeauna înainte ca telefonul să se oprească din sunat, dar mulți chiar răspundem imediat atunci când putem, pe când alții preferă să se gândească cât e de important acel apel înainte de a răspunde.

WORK HARD AND BE HAPPY, AND ENJOY YOUR LIFE IN WAYWARD PINES

Cine nu și-ar dori o viață bună și fericită într-un oraș aparent perfect? Regula asta îți impune practic să fi fericit în locul în care te afli ( în cazul ăsta Wayward Pines) . Toți creștem cu gândul că vom fi cineva, iar de cele mai multe ori știm exact cine chiar înainte de a ajunge la facultate. Dacă muncești din greu și trăiești o viață liniștită ai șanse de izbândă. Ultima regulă este un fel de sugestie a populației să rămână calmă, să își vadă de treabă și să nu își bage nasul unde nu e cazul.

_______________

Dacă aș locui în Wayward Pines, probabil că aș fi fata care lucrează la bibliotecă sau aș fi colegă cu Toby, băiatul de la Cronică și aș scrie la fel de mult precum scriu acum. Aș merge împreună cu prietenii apropriați în excursii în jurul stâncii sau la un picnic în pădure și aș bea ceai de pin tot timpul. Nu aș avea internet pentru a-mi permite să am un blog, dar aș putea citi în cafenea unde aș sta de vorbă cu Ruby. Idea unei vieți perfecte într-un oraș mic  nu sună atât de rău, în ciuda tuturor motivelor acestui serial, simplul gând că aș putea locui la munte ar fi de ajuns pentru mine. 

08.02.2016

Momentele de furie


Ai fost vreodată lovit de o furie complet nejustificată care apare în momentele de slăbiciune, atunci când frustrarea nu face decât să amplifice sentimente pe care le simțim atunci când nu putem face fată unor anumite situații care par imposibile sau când ceva ni se pare nedrept? Aceste sentimente nu sunt nici pe departe atât de rele pe cât credem noi, precum fetele care plâng pentru că li s-a rupt o unghie sau fac scandal pentru că prietenul lor s-a despărțit de ele pentru a se cupla cu alta sau genul de persoană care plânge dacă nu poate rezolva o problemă în laborator sau dacă o profesoară nu o bagă în seamă. Am pățit ceva asemănător, deși am plâns de patru ori în incinta liceului din cauza frustrării.

Furia în sine e un instinct de supraviețuire pe care îl putem controla precum restul sentimentelor de genul fobiilor, dar ,,nu este nimic în întuneric dacă îl înfrunți” așa că nu ar trebui să încetăm să ne trăim viețile în ciuda obstacolelor din întuneric care ne fac să plângem de durere în drumul nostru către camera alăturată. Pe întuneric te lovești de lucrurile din casă, iar după un timp ajungi să înveți traseul. Pe același principiu este și mersul pe stradă, dacă se întâmplă să cazi într-un loc, data viitoare vei știi să îl ocolești. 

Totul ține de cum alegem să abordăm lucrurile, modul în care le interpretăm și cel în care acționăm, pentru că nimeni nu ne va ajuta cu adevărat să trecem peste aceste sentimente, iar dacă vor încerca, nu vor reuși decât să ne facă să plângem mai tare, ceea ce nu e indicat pentru că indiferent de situație e nasol să plângi în public, pentru că lumea are tendința să nu uite și să vorbească despre motivul lacrimilor tale pentru că asta e firea lor, dar până la urmă ce contează ce crede lumea despre noi? Continui să mă întreb asta aproape de fiecare dată când mă simt apărată de presiunea societății. Dar oare ne putem da seama dacă oamenii din jurul nostru sunt persoane bune prin ceea ce fac? Cu siguranță, dar din păcate sunt mult mai multe lucruri pe care le poți observa la o persoană dacă privești cu atenție.

Când ne enervăm putem da semne de violență sau putem doar să fierbem în interior fără să își dea nimeni seama ce se întâmplă cu noi. Am văzut pe Național Geografic la una dintre reluările din jurul orei prânzului, un episod redifuzat al emisiunii Brain Games ( Îți joacă mintea ), care mi-a dat într-un fel și ideea acestui articol, unde prezentatorul a spus ceva ce mi-a rămas în minte într-un fel puțin diferit față de varianta originală ”Self-control is the most important tool in our curent society” Această afirmație mi-a dat de gândit ceva timp și poate chiar de asta e nevoie în societate, dar acel self-control e greu de dobândit, mai ales dacă ești puțin anxios și sociopat ( sau psihosocial, așa cum este numele cântecului acela de la slipknot, cântecul și videoclipul sunt înfricoșătoare, dar o partea din refren mi-a rămas în cap de ani buni refuzând să își vadă de drumul ei legându-mă într-un fel de cântec And the rain will kill us all.../ We trow ourselves against the wall/ But no one else can see/ The preservation of the martyr in me ).

Suntem adolescenți, rebeli cu sau fără cauză, iar oricât de frumoasă și grea ar fi această perioadă, peste câțiva ani ne vom aminti cu drag de ea și vom dori să fim din nou așa, oamenii deșirați care încearcă să prindă se sensul propriei vieți și care se luptă pentru a trece înfiorătorul examen numit bac și care își petrec timpul mâncând fastfood-uri fără să se îngrașe, vorbind cu prietenii despre nimicuri și filozofând câteodată despre viață, iubire și natură. Oricât de teribilă ar fi, putem să trăim așa cum vrem și să greșim, pentru că mai târziu greșelile pe care le facem acum nu vor mai fi tolerate. ”When you are young everything feels like the end of the world, but it's not; it's just the beginning” acesta este unul dintre citatele care îmi amintesc că nu îmi place de Zac Efron doar pentru fața lui frumoasă sau pentru că a jucat în HSM, nici măcar nu îmi plăcea de el la acea vreme când mă uitam non stop pe Disney Channel. Citatul lui face referire la dramele adolescentine așa cum sunt ele de fapt, mici exagerări create din lipsa de atenție sau pur și simplu izbucnirea unor sentimente mult prea puternice pentru noi, care cer să fie exteriorizate într-un fel sau altul.

Furia, nu e un lucru rău atâta timp cât nu rănim pe nimeni. Atât ea, cât și orice alt sentiment nu fac decât să ne ajute să înțelegem anumite lucruri despre noi, așa cum reușim să ne dăm seama atât de multe lucruri despre oamenii prin reacțiile și pornirile lor nebunești sau lucruri mărunte cum ar fi mici semne de care nu te prinzi în prima fază, sau dacă le observi, nu îți dai seama atunci ce reprezintă ele. Adesea, nu ne convine ceea ce crede lumea despre noi, iar de multe ori ajungem să ne înfuriem tocmai din acest motiv, dacă am încerca pur și simplu să rămânem calmi în situații care ne calcă pe nervi?  Să ne păstrăm mintea limpede și să nu trădăm niciun sentiment care ne-ar putea indica nesiguranța, am încercat acest lucru și am observat două reacții complet diferite la atitudinea mea placidă, calmitate cât și enervare. Totul ține de oameni și de fiecare personalitate în parte, iar în funcție de acestea, momentele de furie apar în situații și moduri diferite.

Cât rezistă un blogger offline?


Internetul a devenit un factor nelipsit în viețile noastre, așa cum e curentul, electricitatea sau noile branduri de săpun lichid. Toți vrem să ținem pasul, pentru că atunci când suntem în urmă, ne simțim inferiori celor care sunt la curent cu actualitatea. Ei bine, tehnologia nu te va face un câștigător în lupta cu viața, doar te va încetini într-un fel nebănuit. Trec atât de multe ore în care ne pierdem în spațiul virtual citind reviste pe care le putem cumpăra la chioșcul de la colțul străzii sau urmărind postările de pe facebook ale colegelor tale care nu ratează nicio clipă vreo ocazie de-a face selfie-ul perfect încât ajungem să ne deconectăm complet de realitate. 

Nu am fost niciodată adepta scuzelor de genul ,, am neglijat acest blog” sau ,,nu fost foarte ocupată și din acest motiv nu am avut timp să îmi fac treaba”, nu e întotdeauna vorba de cât de ocupați suntem, ci mai degrabă cât de leneși putem fii, iar dacă vrem să lucrăm la o nouă postare și găsim un serial nou care ne atrage atenția, este normal ca blogul rămâne cumva în așteptare până terminăm acel serial. Nu m-am folosit niciodată de aceste pretexte pentru că nu își au locul în vreo postare care nu e strict legată de acest lucru, ceea ce îmi dă o idee, dar rămâne momentan un rânduleț în agenda cu posibile postări.

În tot acest timp în care am început să mă numesc cu mândrie blogger, am învățat că acest rang rămâne doar cu mult timp liber și, inevitabil, multă muncă. Exact ca sportivii care se antrenează zilnic pentru a-și menține rezistența sau cum un scriitor citește și scrie zilnic. Nu te poți numi sportiv fără antrenament și nu poți fi scriitor dacă nu scrii, e un calcul simplu, dar oricât de mult am vrea să ne dedicăm unui lucru, apar ( dacă nu erau deja prezenți ) câțiva factori perturbatori care nu fac decât să ne împiedice să facem ceea ce vrem precum: școala, temele, internetul și multe alte lucruri la care vă mai puteți gândi, iar mie nu îmi trec prin cap acum.

Cunoaștem cu toții cheful subit de-a desena pe câte ceva de fiecare dată când începem să ne plictisim. Câte manuale nu am scris deși ni s-a spus să le păstrăm intacte sau câte caiete nu am umplut cu diferite desene la care ne pricepeam mai bine. Nu putem face tot timpul ceea ce ne dorim sau orice altceva, deoarece creierul ne transmite sentimentul de plictiseală, iar oricât de atenți ar trebui să fim la ultima oră din program, abia dacă ne mai putem concentra când suntem întrebați ce specie de animal trăiește în pampasul american sau cum se rezolvăm o limită care pare că ne duce spre infinit . După atâtea ore petrecute în aceeași sală de clasă cu aceeași atmosferă și același ton folosit de fiecare profesor care vine în fața noastră, cu siguranță creierul nostru se epuizează fără să ne dăm seama, considerând aceste lucruri ca fiind mult prea comune, pentru că într-un fel, chiar așa și sunt. Încă din clasa a noua colegii meu s-au rugat de câte o profesoară să facem ora în curtea liceului sau în parcul de peste stradă, sună ieșit din comun, nu-i așa? Ei bine, asta ar fi interesant, ceea ce ar face creierul mai puțin plictisit și obișnuit de lucruri care se repetă zilnic.

Nu pot scrie tot timpul așa cum mi-aș dori, iar oricât de mult aș urî acest gând, nu pot nega caracterul de adevăr al acestuia. După o postare de peste 1k ( 1000 cuvinte ) nu mă pot concentra la conceperea uneia noi într-un timp scurt, pentru că atunci apare lipsa de concentrare, de inspirație, de atenție, iar după cum am spus mai sus, creierul se plictisește.

Am observat involuntar acest lucru cu doar câțiva în urmă când mă jucam City Girl pe facebook, unde micul meu avatar încerca să devină scenaristă, dorință transpusă în mod indirect de la mine pentru că la acea vreme preferam să îmi văd micul portret pixel-at în ipostaza de scriitoare recunoscută, când eram suficient de sigură că nu voi ajunge niciodată așa în viața reală. După ce continuam să îi dau micuțului meu personaj de joc câte o comandă, pe care o repeta fără încetare, aceasta refuza pur și simplu să facă ceea ce îi ceream, iar asta după ce a făcut același lucru de o mulțime de ori. Oricine s-ar fi plictisit, dar nu mă așteptam ca un joc să fie programat în felul ăsta.

Am mai pățit ceva asemănător, dar înafara realității virtuale, când am încercat să postez zece articole într-o zi, până când nu mai puteam procesa nici măcar o idee coerentă, ca să îmi dau seama apoi, cu doar câteva ore mai târziu, după ce am ieșit afară cu mama pentru cumpărături, că îmi recăpătasem îndemânarea, ceea ce a fost complet surprinzător după câteva încercări eșuate în care am stricat o mulțime de articole, așa cum probabil am făcut și când am început să postez pe acest blog, dar cu timpul vine și experiența.

Acest fenomen de blocare a creierului atunci când vine vorba de creație se numește writers block, el apare atunci când ne deșertăm tot sacul cu idei și nu mai rămâne decât fundul gol și peticit, atunci când nu ne putem găsi cuvintele sau când spunem pur și simplu m-am blocat, așa cum mi se întâmplă atunci când ajung în mijlocul unei probleme de mate pe care realizez apoi că nu am nici cea mai vagă idee cum să-i dau de capăt.

Un blogger trebuie să fie devotat micuței pagini pe care o administrează, pentru că ăsta e până la urmă secretul succesului în ceea ce privește blogging-ul, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne epuizăm doar pentru a știi că avem lucrurile terminate. Precum avatarul meu din City Girl, creierele noastre au nevoie de-o pauză, iar în timpul acesteia ne putem concentra pe cu totul alte lucruri importante pentru noi, cum ar fi activitățile care ajung într-un fel sau altul să ne atragă atenția de la ceea ce trebuie să facem cu adevărat. Pentru un mediu mai favorabil unde ne putem organiza mai ușor pentru a face treaba cum trebuie fără nicio distragere conștientă, am putea urma exemplul oamenilor care citesc în parc sau învață în fastfood-uri, dar nu vei reuși niciodată să lucrezi într-un spațiu public dacă ești împreună cu cineva, pentru că ori vei avea impresia că ți acea persoană pe loc doar pentru a termina treaba sau pur și simplu nu crezi că e un mediu mai bun decât camera ta în care simți că te poți concentra mai ușor.

E greu să rămâi offline pentru un timp lung, pentru că fără să vrem, dorința de-a verifica noile tweet-uri sau noile postări de pe instagram ne face să ne trezim cu telefoanele în mână fără să ne dăm seama. Dorința de informație și de cunoaștere a tot ce se întâmplă în lume ne face să consultăm internetul aproape zilnic. Din acest motiv un blogger ar trebui să fie mereu conectat, dar nu e o chestie sigură, pentru că ar putea rezista două săptămâni fără problemă într-o locație lipsită de semnal, mai ales dacă are agenda după el pentru a scrie viitoarele articole care urmează să apară pe blog. Rezistența unui blogger în offline ține strict de fiecare în parte, mai ales pentru persoanele care știu să își umple timpul în așa fel încât să uite, cel puțin pentru o perioadă, de existența fluxului de informații online pe care nu le-a descoperit încă. 

Pinterest

My Reading List