29.01.2016

Ca pe vremuri

ianuarie 29, 2016 0

Toți avem gusturile noastre în materie de orice, iar dacă ceva nu ne convine nu ar trebui să influențăm nicio părere în niciun fel, de exemplu, dacă într-un magazin o fată ar pune ochii pe o jachetă cu franjuri, iar o tipă urâcioasă i-ar spune că e atât de urâtă și de demodată încât ar schimba cu ușurință părerea fetei. Sau când tata se ia de mine pentru că stau prea mult pe telefon, deși nici nu încearcă să înțeleagă motivul pentru care stau atât de des pe mica mea agendă electronică.
Tocmai asta e și problema, nimeni nu înțelege nimic, dependența noastră față de telefoane sau pur și simplu micile lucruri pe care le facem oricum, deși nu puteau fi folosite pe vremuri. Aici mă refer exclusiv la tehnologie sau la felul de-a fii, deși erau copii urâcioși și în urmă cu zece sau chiar cu douăzeci de ani, poate chiar de mult mai multă vreme.  

În urmă cu cincizeci de ani, nu existau celulare sau telefoane altfel decât cel fix, în altfel nimeni nu putea da de cineva în alt mod, poate înafară de telegrame sau scrisori. Pasiunea mea pentru filmele clasice a început în weekendul trecut când am văzut Mic dejun la Tiffany, unde am observat o mulțime de lucruri din acea perioadă ( 1961) și consider că e chiar fascinat. Nu ne-am putea descurca fără tehnologie prea mult timp, nu în felul în care urmașii noștri sau oamenii din trecut s-au descurcat, în orice caz. Indiferent de evoluția tehnologiei umanitatea se dezvoltă odată cu aceasta.

La începutul săptămânii am citit primul volum al trilogiei Al 5-lea val și nu m-a surprins reacția personajelor tinere când și-au dat seama că au rămas fără celulare și toate aparatele electronice. Asta m-a făcut să realizez că, în cazul unei pene de curent puțin mai prelungite, întreaga populație ar fi complet deconectată, obligată să își petreacă timpul cu oamenii din jur, ceea ce nu ar fi chiar un lucru rău. 

Vremurile se schimbă și ar fi mai bine ca noi să ținem pasul, dar după cum am spus mai sus, cum ar fi dacă am fi nevoiți să stăm fără internetul nostru prețios? Recunosc că și eu aș plânge după el, mai ales că îl folosesc zilnic prin intermediul unor aplicații care au nevoie de el pentru a funcționa.

Să spunem că fata din clasă care stă mereu pe telefon și nu spune niciodată nimic rămâne fără internet, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Ea totuși, ia un creion și începe să deseneze pe spatele caietului ei de comentarii turnul din Paris, care este doar fundalul unui clown supărăcios. Nimeni nu știa până atunci că se pricepe la desen și totuși toată lumea o admiră pentru creația ei, deși nimeni nu o băgase în seamă până atunci. La început au încercat, dar cum nu au reușit, indiferența lor adolescentină i-a făcut să renunțe, crezând astfel că e doar timidă. Fata însă era mai mult decât atât. Poate nu vorbea cu nimeni și era mereu cu ochii într-o carte sau în ecranul telefonului ei, dar asta nu însemna că era pierdută de societate  sau puțin prea conectată. Este doar o chestie legată de percepție. Dacă am fi fost cu mulți ani în urmă, în vremuri în care nici măcar nu ne puteam gândi că ar apărea asemenea obiecte precum dispozitivele electronice pe care le utilizăm în ziua de azi fără încetare, probabil că acea fată singuratică ar fi avut măcar o persoană cu care să își petreacă timpul.

Am intenționat să stau o perioadă fără telefon, doar pentru a vedea cât de mult aș putea rezista fără acesta. Prima încercare a fost în vară, când vechiul meu celular a început să își arate vechimea prin întreruperi și blocări care îmi dădeau de gândit că nu avea să mai reziste mult. Acum o săptămână sau chiar două, actualul meu telefon a avut o mică defecțiune, iar din acest motiv mi-am pus în cap să stau fără, pentru că oricum nu aveam să primesc altul decât dacă aveam să îmi fac singură rost de unul. Chiar am vrut să încerc experimentul fără mobil pentru un timp, dar din păcate, mama a fost de acord că am nevoie de un mijloc în care să o contactez în cazul în care se întâmplă ceva suficient de important încât să îi aduc la cunoștință, dar dacă nu insista, nu aș mai fi avut telefon acum.

Poate ne-ar fi bine fără aparatură, ar dura puțin până ne-m obișnui, dar nu ar fi ceva imposibil. Doar am trăit așa până la vârsta primului telefon, nu? Noile generații primesc telefoane chiar la vârsta de doi ani, pe când noi abia dacă am reușit să ne convingem părinții să ne ia ultimul model de samsung pentru a înlocui vechile nokia prăpădite. Deși e ușor să îmi imaginez, uneori ajung să mă întreb cum ar fi dacă am putea pur și simplu că fim ca pe vremuri, așa cum au fost mereu oamenii înainte de-a ne naște noi. 

28.01.2016

Ultima vrajă

ianuarie 28, 2016 0

Năduşeala îmi curgea pe piele făcându-mi hainele să mi-se lipească pe corp. Lucas lăsase căldura la maxim înainte de-a coborî din maşină. Când m-am aplecat să o închid, el ieşise deja din casă pornind glonţ spre mine, de parcă ar fi încercat să mă salveze de ceva...sau să mă răpească. Am strâmbat din nas la acest gând. Deşi mă trezise în mijlocul nopţii pentru o plimbare cum îi spunea el. Ştiind că nu despre asta era vorba, am decis totuşi să-l urmez.
Mama şi tata ieşiseră pe verandă, dar nici unul nu spunea nimic. Probabil dacă m-ar fi văzut, cu siguranţă ar fi spus ceva în privinţa asta, dar, hm...nu s-a întâmplat aşa....
Lucas se urcă în maşină, privind în faţă. M-am aplecat să opresc căldura, iar el porni maşina. Manevrând volanul cu mişcări mecanice, Lucas continua să privească în faţă, purtându-se de parcă nu m-ar fi trezit în miez de noapte pentru cine ştie ce lucru pe care numai el îl ştia.
M-am foit pe locul meu încercănd să-mi dau seama la ce se tot uita fratele meu. Drumul era pustiu, şi practic lipsit de orice vietate, dacă nu punem la socoteală gândacii care ies noaptea sau chestii de genul ăsta...scârbos! Pornind radioul, m-am treyit fredonând după Sasha Pieterse melodia I can't fix you.
When the road is long and it's dark as the night
If you get too scared just hold me tight
You're the only one who can make things right
And I can't fix you
I can't fix....
- Coboară din maşină! Spuse Lucas pe un ton cât se poate de calm.
Am ridicat dintr-o sprânceană, neînţelegând ce voia să spună.
- Coboară din maşină! Repetă el rostind fiecare frază cu mare atenţie. De parcă eram un copil care nu înţelegea ceva şi trebuia să i-se repete acel lucru până când aveam să înţeleg. Maşina stătea pe loc, iar Lucas bătea derabană cu degetele pe căptuşeala din piele a volanului. Deschizând portiera, am păşit pe drumul nisipos de ţară, îndepărtându-mă de maşină. Lucas nu avea să mă lase acolo, pur şi simplu, nu era nu putinţă.
Stând în mijlocul drumului cu braţele înfăşurate în jurul meu, priveam maşina fratelui meu îndepărtându-se în timp ce suportam frigul în ciuda căldurii pe care o suportasem cu doar câteva minute în urmă. Maşina luă foc, răsturnându-se pe spate, înainte ca eu să fi priceput ceva din gestul fratelui meu.
- Lucas! Vocea mea era foarte joasă, de parcă trecea prin ceaţă şi abia putea ajunge la mine. Pornind spre maşină, m-am gândit la modurile de prim ajutor pe care le învăţasem în tabără, dar când am ajuns la el, era prea târziu. Capul lui Lucas era proptit de volan, iar din tâmplă îi cugeau fâşii de sânge.
Încercând să-mi frânez lacrimile, am putut auzi melodia care se afla încă în difuzoare. Versurile fiind mult prea potrivite acelei situaţii pentru a putea fi o coincidenţă. Părea un vis, dar era real. Fratele meu era mort, iar eu nu puteam face nimic în privinţa asta. Sângele îi picură încet de pe bărbie pe genunchii blugilor săi albaştri, făcându-i de culoarea vinului.
Trecându-mi mâna prin păr, am zărit un fel de fâşie maronie de material, exact sub scaunul său. Datorită unui impuls de moment, datorat probabil şocului, am reuşit să şterpelesc săculeţul şi să mă retrag la o distanţă sigură.
Cu săculeţul în mână, am privit maşina care ardea mohnit. Am tresărit când sirenele se apropriau de noi...de mine. Îndesând săculeţul în buzunar, m-am luat în braţe privind spre echipajele de poliţie şi de salvare.
O maşină albastră opri la o distanţă de cel puţin doi metrii de mine. Din ea ieşi o poliţistă înaltă care m-a rugat să o însoţesc până la cea mai apropriată salvare, unde, o fată, cam de vârsta mea mă înveli cu o pătură, spunând că totul va fi bine. Privind oamenii care încercau să-l salveze pe Lucas, m-am gândit că era inutil. Nu puteam să le spun asta, dar eu ştiam.
- Vrei să te duc acasă? Întrebă poliţista, care rămăsese lângă mine în tot acel timp. Am verificat dacă încă mai aveam săculeţul în buzunar şi am aprobat din cap.
- Da, știu, am spus zâmbind reflecției din oglindă. Străina avea părul de un roșu buclat, iar ochii ei verzi îi erau decorați cu un fel de machiaj Kohl, sunt destul de sigură că nu a aplicat vreun fel de sulfură pentru el.
- Crezi că vine la dans diseară? Vocea lui Ashley îmi distrase atenția. Răsfoind anuarele de anii trecuți, extrase un săculeț din pânză. Ce e asta? Întrebă ea ridicând materialul de parcă ar fi fost un șoarece mort pe care-l ținea de coadă.
Nu i-am răspuns, continuând să-mi buclez șuvițele rămase. În acel moment simțeam cum retrăiesc ziua accidentului. Sângele lui Lucas, mașina în flăcări, săculețul acela...am tresărit aproape scăpând ondulatorul din mână.
M-am așezat în cet pe canapea, lângă Ashley, care mă urmărea cu ateție. Exact cum îmi aminteam, lăsasem săculețul în pagina dedicată lui Lucas. Imaginea zâmbitoare a fratelui meu, făcută cu un an în urmă mi-a furat o lacrimă pe care am îndepărtat-o înainte ca rimelul meu să capete stricăciuni. Am închis anuarul cu un poc și l-am aruncat pe podea.
- E din ziua accidentului, am spus privind în gol.
Ashley se foi, privindu-mă compătimitoare.
- Îmi pare rău, Erin. Cred că îți e tare dor de el.
- Nici nu ai idee, am răspuns simțindu-mi lacrimile cum încercau sã iasă, iar eu încercam să le rețin. Când mi-am simțit obrajii uzi, asta însemna un singur lucru. Rimelul era compromis.
- Dacă vrei, putem trece pe la el. Dacă plecăm de la petrecere mai devreme, adică.
♦ ♦ ♦
Cimitirul arăta înfricoșător pe timpul nopții. Mai mersesem de câteva ori cu tata, deoarece mama era mult prea distrusă ca să poată venii la Lucas. Trecuse doar un an de când îmi pierdusem fratele, dar ceva din mine mă făcea să sper că el era încă acolo, veghiând asupra mea.
Îmi amintesc ziua înmormântării, când venise aproape toată școala purtând câte ceva de culoare neagră, simbolic, de la insigne la șepci negre. Înafară de mine și părinții mei, singurii care s-au îmbrăcat complet în negru, continuând să se îmbrace astfel și după aceea.
Întotdeauna am considerat că acel cimitir era unul deprimant deoarece erau pietre de mormânt peste tot. Nu tu cavouri, nu tu blocuri de beton în care să-ți petreci somnul de veci. Totuși, dacă mori, poți vorbi cu ceilalți oameni aflați la un metru distanță de tine, de-o parte și de alta.

adică aici.

23.01.2016

Recenzie: Mic dejun la Tiffany

ianuarie 23, 2016 0


Încă de pe vremea în care se difuza în fiecare seară All Rock pe Utv, am reținut o melodie numită Breakfast At Tiffany's de Deep Blue Something, iar în toți acești ani, care au trecut de atunci am aflat că nu e doar un cântec, ci și o carte, cât și un film. Acum câteva minute am închis serverul filmului și pot să spun că e de-a dreptul superb. Am zâmbit pe tot parcursul acestuia și continui să zâmbesc și acum. 

Nu am nici cea mai vagă idee ce m-a determinat să văd acest film, dar sinceră să fiu, nu regret absolut nimic.  A fost așa de frumos, toată povestea și relațiile dintre personaje, modul în care Holly se comporta ca un copil și face absolut orice o tăie capul încercând să facă rost de bani, când Paul (sau prietenul ei care semăna cu Fred- fratele ei ) era îndrăgostit până peste cap de ea, iar fata era pur și simplu orbită de dorința de-a avea bani pentru a-și da seama cât de mult ținea la ea. 

Mă simt de parcă am citit un roman de dragoste fabulos, despre încercarea de-a fugi de realitate prin atitudinea puerilă a unui suflet trist, precum era Holly. Îmi place de Holly, ba chiar și de Paul, sunt doi actori frumoși pe care inima mea de om al anilor 2000 nu i-a întâlnit la vreme, pe când a fost lansat acest film, pentru că m-ar fi bucurat și mai mult atunci. 

Adeptă a filmelor anilor '90, urmăresc Jurassic Park cu înverșunare de fiecare dată când prind trilogia la tv, la fel și cele câteva filme vizionabile de Paramount care ar veni cam în aceeași perioadă, dar acest film m-a impresionat într-un fel cu totul nou și este cu mult mai vechi decât seria despre parcul tematic cu dinozauri reali. Nu îmi place să scriu despre filme sau cărți, dar când mă decid să fac acest lucru, este pentru că acestea s-au înrădăcinat suficient de mult în inima mea încât să le consider memorabile. 


Film pur, al strădaniei de-a face rost de bani și al unei iubiri neașteptate mânate de soartă, ce reușește să facă din universul mizerabil al New Yorkului din acea vreme să pară ceva cu totul extraordinar, plus un fir narativ de excepție. M-am îndrăgostit de actorii principali din prima clipă( de fapt, de Paul - George Peppard, deoarece Audrey Hepburn era deja una dintre persoanele care mă inspiră). Ce am observat în acest film, a fost lipsa unui antagonist adevărat, adică, proprietarul clădirii nu era cine știe ce amenințare, dar...nu contează, spun bazaconii. Nu era nevoie de un antagonist, pentru că povestea e frumoasă în simplitatea ei și nu ar trebui schimbată în niciun fel. Atât de plină de contradicții încât te trezești că nu îți mai poți desprinde privirea de pe ecran. 

Modul natural al actorilor, atitudinile personajelor, cât și specificul acelor vremuri este pur și simplu hipnotizant, mai ales că este ceva complet diferit generației noastre supra-sofisticate pline de oameni care nu duc lipsă de nimic și tot se plâng că nu au bani. Holly făcea tot ce îi stătea în putință pentru a strânge bani, dar nu reușea niciodată să facă acest lucru. nu cu adevărat, iar asta se vedea în ținutele ei extravagante și totuși oarecum simple. Rochia ei neagră este un obiect iconic, care o caracterizează cel mai bine, la fel și prietenia ei cu Paul și relația sa cu pisica fără nume, totul este în perfectă legătură cu absolut toate, iar asta se reflectă în finalul filmului, când Holly discută cu Paul în taxi, iar aceasta îi spune că nu este nimic, în ciuda celor două vieți pe care și le-a făcut pentru a avea parte ce cea adevărată, realizează într-un moment de nesiguranță că este un nimeni, la fel ca pisica acesteia. Paul îi azvârle în brațe un inel găsit într-un pachet de cipsuri ( sau ceva de genul ăsta ), pe care l-a gravat la Tiffany cu inițialele lor, apoi pleacă în căutarea pisici la care a renunțat Holly. Fata își pune inelul și realizează că nu are nevoie de avere sau de o viață nouă într-un loc îndepărtat de New York-ul pe care îl iubește, pentru că avea deja tot ce avea nevoie.


O poveste a regăsirii de sine, a iubirii adevărate și a identității reale, cu un final fericit care mă va urmării foarte mult timp. Nu am plâns, pentru că am devenit imună la probabilele lacrimi care apar în unele cazuri și tipuri de filme, pentru că am văzut deja destule și nu mai pot plânge la aproape niciun fel de ecranizare, dar pot spune că a fost cât pe ce să zâmbesc și să vărs câteva lacrimi mărunte în tot acest timp, însă, am rămas doar cu emoțiile pe care mi le-a insuflat acesta și, deși l-am văzut cu puțin timp în urmă, l-aș revedea la infinit, pentru că va fi un film frumos și emoționant în ciuda anilor care au trecut de atunci și toți cei care vor urma, iar trecerea timpului va reuși să îl facă să fie și mai prețios.

21.01.2016

Pietrele prețioase

ianuarie 21, 2016 0

„Pietricica din pârâu se crede în secret o piatră prețioasă.”
- Proverb japonez
Acum câteva zile, poate chiar cu o săptămână în urmă, am citit pe finesociety un articol foarte interesant legat de pietre prețioasă, mai exact despre cuarțul roz și despre faptul că aceasta este culoarea anului 2016. Imediat ce am citit acest articol scris de minunata Diana Florina-Cosmin care a lansat în sfârșit site-ul pomenit mai sus, m-a cuprins un sentiment de încântare, dominat apoi de dorința de-a scrie despre aceste micuțe roci cu diferite nume și semnificații.

În romanele lui L.J.Smith, mai exact cele din seria Cercul secret, pe care o ador aproape la fel de mult ca postările Dianei, Cassie trebuia să găsească o piatră reprezentativă, fiind una dintre vrăjitoarele inițiate care habar nu avea de lumea aceea deși a fost bine primită în aceasta și a fost deschisă la ciudățeniile care se puteau întâmpla. Fiecare dintre vrăjitoarele din cerc avea câte o piatră, ba chiar la începutul primului volum, Adam îi dăruiește lui Cassie o calcedonie, iar ea inițial crede că aceea e piatra ei, deși era de fapt a Dianei ( Diana Meade din serie ). După o întreagă complicație, iar acel cristal ajunge la proprietarul de drept, cumva, spre sfârșitul primei cărți, Cassie găsește o altă piatră, un hematit, care complica puțin mai mult lucrurile. 

Recunosc, atunci când am citit articolul Dianei, mi-am amintit de cărțile lui L.J. Smith și mi-a revenit în memorie faptul că mi-au plăcut întotdeauna pietrele prețioase, doar că mie nu mi-a luat atât de mult timp să îmi găsesc piatra reprezentativă așa cum i s-a întâmplat lui Cassie. 

Pe vremuri, oamenii considerau aceste pietre ca fiind magice, emanând un fel de energie proprie, iar probabil vrăjitoarele aveau câte una în funcție de personalitate sau elementul care le caracteriza, întrucât cele care controlau focul aveau rubinul, cele care aveau apa safirul și așa mai departe. Știu că sună fantezist, dar toate aceste teorii și lucruri despre vrăjitoare mă fascinează de ceva vreme, de când am început să studiez povestea vrăjitoarelor din Salem. Sunt atât de multe legende, povestiri, presupuneri și teorii încât nu mai putem știi cu certitudine care este boaba de adevăr dintre realitate și ficțiune, pentru că de multe ori numai de asta e nevoie pentru a crea ceva complet paralel cu lucrurile care s-au întâmplat de fapt. 

În ziua de azi, s-ar putea aplica același principiu despre care am pomenit mai sus, chiar dacă nu suntem vrăjitoare, iar toată chestia asta ar putea fi considerată doar o superstiție tâmpită pe care nimeni nu o va considera vreodată mai reală decât cele legate de pisici negre, trecut pe sub scări și călcat pe crăpături. Cred în pietrele prețioase, deși nu pot afirma că au cine știe ce putere, cred în puterea autosugestiei și în faptul că atunci când credem cu tărie că se poate întâmpla un lucru cu ajutorul unui obiect, de cele mai mult așa se va întâmpla. 

Am avut o mulțime de momente de pierdere de sine și de nesiguranță în care am apelat fără ezitare la puterea pietrelor prețioase și chiar au reușit să îmi schimbe starea. Obișnuiesc să port cu mine un ochi de tigru de fiecare dată când simt nevoia și, până acum, nu am fost niciodată dezamăgită. Indiferent dacă port o piatră sub formă de lănțișor, brățară sau țin pur și simplu acel micuț obiect în buzunar, simt că își face efectul. Știu că asta sună ciudat, dar, dacă aș avea cum, cred că aș cumpără câte o piatră de fiecare dată când văd vreuna. În prezent, am o brățară făcută din pietre turcuaz pe care am cumpărat-o de la muzeu cu ani în urmă, înainte de a intra la liceu, o piatră ochi de tigru și un lănțișor cu o piatră care, cred eu că e hematit, aveam și un cristal, primit ca mărțișor cu multă vreme în urmă de la o persoană foarte specială pentru mine cu care am rupt legătura. E interesant cum vechile cadouri ne amintesc de oameni din trecutul nostru. 

Nu toate superstițiile sunt adevărate, așa cum nici oamenii nu au întotdeauna dreptate. Cum nu suntem în măsura de-a hotărâ caracterul de adevăr al acestora, ne putem baza pe ceea ce simțim atunci când le purtăm. Nu știm cu siguranță dacă oamenii ne spun lucruri adevărate, dar putem avea încredere în noi, deoarece nu putem fi mințiți de propriile noastre sentimente, care, în cel mai rău caz, pot fi greșit interpretate, iar dacă aceste pietre au vreun efect asupra noastră, înafara faptului că se poate întâmpla să ne îndrăgostim de frumusețea lor, dar să presupunem că unora ni se întâmplă oricum acest lucru, sau poate chiar deloc, Și chiar dacă se dovedește că aceste pietre sunt doar un lucru motivațional, cine a spus că nu sunt binevenite? Dacă vrem să umblăm cu o piatră strălucitoare  la gât e alegerea noastră, mai ales că de cele mai multe ori simplul gând că avem asupra noastră o astfel de bijuterie ne poate da o stare de bine.

sursă imagini; pinterest 

18.01.2016

Chioșcurile de ziare

ianuarie 18, 2016 0

,,Un ziar este o librărie circulară cu un puls accelerat” -Arthur Baer 


Dacă e ceva ce îndrăgesc mai mult decât idea de librărie sau de bibliotecă, atunci ar fi vorba despre chioșcurile de ziare. Încă din copilărie am fost atrasă de reviste și de tot ce însemna cuvinte, deși nu mi-am dat seama de asta de la început. Pasiune involuntară, nevinovată, îmi plăcea să cumpăr reviste și să le citesc de nenumărate ori. 

Am o mulțime de stive de reviste de diferite tipuri, pe care le am de ceva timp. Reviste precum Secretele Sabrinei ( care - vorbesc în numele fetelor de vârsta mea când spun că - ne-au marcat copilăria, chiar dacă nu am urmărit niciodată filmul Sabrina, vrăjitoarea adolescentă, iar asta pentru că era pentru adolescenți, în niciun caz pentru copile de generală fascinate de reviste alături de care se distribuiau cosmetice ), corpul uman, serie cu diferite piese ale corpului omenesc, distribuită de Deagostini ( care continuă să distribuie reviste cu diferite teme și colecții, probabil sub alt nume, cred, parcă tot ei sunt), enciclopedii precum cele cu Mickey Mouse, sau atlase ale lumii sau chiar reviste Bravo sau Cool girl, țin minte că am avut și un număr din Popcorn, revistele Monster High, Winx, benzile desenate cu Witch și multe altele. 

În prezent nu mai am decât un teanc imens de reviste Terra Magazin ( pe care le cumpăram pentru că mi se păreau interesante și nu pentru că majoritatea profesorilor de geografie le promit elevilor câte un zece dacă le cumpără, mie nu îmi dădea nimeni 10 pentru că le cumpăram de fiecare dată și de fapt nu am avut niciodată un zece la geografie până săptămâna trecută) și aproximativ douăzeci și ceva de numere ale revistei Corpul Uman, nu am nicio idee ce s-a întâmplat cu celelalte, dar istoria mea în ceea ce privește chioșcurile de ziare este destul de vastă, pentru că o rugam pe mama să îmi cumpere câte ceva de fiecare dată atunci când vedeam ceva ce îmi plăcea, indiferent dacă eram în București și trebuia să așteptăm vreun tren sau doar la o tonetă de cartier. 

Mama unui coleg din generală lucrează într-un astfel de loc și pot spune că încă de pe vremea claselor primare îmi făceam veacul pe acolo, urmărind fiecare titlu, analizând cu mare atenție în tentativa mea de-a găsi ceva care să-mi placă.

Adeptă a cuvintelor încă de pe vremea în care nici nu știam să scriu ca lumea, îmi pare rău că nu am păstrat absolut toate revistele pe care le-am avut vreodată, pentru că aș fi fost mândră să le expun în biblioteca mea plină de diferite volume și agende. 

Ar fi drăguț dacă aș reuși să citesc câte ceva din revistele pe care am reușit să le păstrez și chiar le-aș citi cu mare drag dacă mi-ar permite timpul. Dimineața la ceiuleț, cafeluță, ciocolată caldă sau la un bol cu cereale, ne putem delecta cu un flux de informații pe care poate nu le știam până în momentul respectiv. Tata nu ar fi de acord cu acest lucru care ar putea deveni obicei, susținând că la masă se mănâncă și nimic mai mult, însă poate voi reuși să fac acest lucru în vacanța de vară, sub părul din curtea bunicului meu, asta dacă nu voi fi ocupată cu pregătirea pentru bac.

Pe vremuri, probabil că am fost o femeie care se oprea tot timpul la câte un chioșc de ziare pentru a procura câteva pagini de citit în timpul liber și care mereu intra în vorbă cu omul din spatele tejghelei dezbătând subiecte politice sau pur și simplu de viață. Acum nimeni nu știe să poarte cu adevărat o discuție fără să se ajungă la un scandal complet nesemnificativ. Când discuți despre politică sau despre orice altceva trebuie să fi receptiv, chiar dacă părerea ta nu coincide cu cea a persoanei de lângă tine. Toți facem propriile alegeri, diferite în felul lor, de care nu vom  fi cu toții de acord, dar trebuie cumva să încercăm să analizăm și părerile celor din jur, punându-le practic în echilibru cu propriile idei, în acest fel ne putem da seama că nu tot ce credem este cu adevărat potrivit sau dimpotrivă, ideile celorlalți sunt greșite. 

17.01.2016

Actori care nu m-au dezamăgit nicoodată

ianuarie 17, 2016 0

sursă imagine: pinterest

 Ar fi o minciună dacă am spune că nu am avut niciodată un actor/ actriță ca și crush și totuși, oamenii aceștia care lucrează în industria filmului, deși nu vom ajunge niciodată să îi cunoaștem cu adevărat, ne inspiră într-un fel unic, prin intermediul personajelor pe care aleg să le interpreteze. Personaje care, la rândul lor, ne impresionează prin personalitățile lor, felul lor de-a fii, ceea ce depinde desigur și de modul de interpretare a actorului/actriței respectiv/respectivă.

Cu cât ești mai prins în firul poveștii, cu atât te atașezi mai mult de unul dintre personaje, iar aspectul actorului te face să te interesezi despre el, să vezi în ce filme a mai jucat și să îi studiezi cariera, așa cum ar face orice fangirl, sau să vezi câteva filme cu el și să spui că e un actor bun, pe care recunoști că ai vrea să îl mai vezi.

Un actor care își ia în serios rolul va putea ajunge întotdeauna la inimile publicului și poate câștiga  un număr și mai semnificativ de fani. Acesta reușește să ne inspire într-un fel sau altui, datorită unui film care include o filozofie diferită legată de viață, de iubire sau de carieră. Învățăm anumite lucruri fără să ne dăm seama din producțiile pe care le vizionăm în continuu, ba chiar și de la actorii care au încercat să aducă acea povestea la realitate, pe lângă cei din spatele camerelor și a montajelor ale căror nume nici nu le cunoaștem, dar știm sigur că și ei sunt acolo, încercând să facă un film în care să se regăsească toată lumea, deși sunt slabe șansele ca absolut toată lumea să îndrăgească un film.

Îmi plăcea de Jeremy Irvine pentru că îl juca pe Pip într-una dintre ecranizările romanului lui Charles Dickens, Marile Speranțe și l-am văzut și în Calul de luptă și Lady in Black 2, dar parcă celelalte filme nu mă atrag, așa că mica mea obsesie pentru el s-a cam disipat în timp. Curând, m-am îndrăgostit, ca să spun așa de Zac Efron după ce m-am uitat la We are your friends, film care m-a impresionat cu adevărat, apoi am văzut The lucky one, care a devenit cumva al doilea film din seria ecranizărilor după romanele lui Nicholas Sparks pe care îl ador. În urmă cu câțiva ani am văzut și Vecini de coșmar, care m-a șocat într-un sens uau, dar pe vremea aia nu îmi plăcea de Zac așa cum a început să îmi placă după ce am văzut WAYF. Prin octombrie anul trecut, mă uitam pentru a mia oară la Iron Man și mă gândeam că Robert Downey Jr. e un actor excepțional și chiar nu m-a dezamăgit. Loki este un alt personaj pe care îl ador, chiar dacă este răufăcător și chestii de genul ăsta, la fel e și Darth Vader și toată lumea se înghesuie să-i poarte masca.Tom Hiddleston e un actor incredibil de bun. 

Sunt o fană incurabilă a seriei Jurassic Park, cânt mereu în public cântecul tematic și îmi amintesc apoi că al 5-lea film apare abia în 2018. Oricum, dacă vorbim de cast-ul original, Sam Neill, Jeff Goldblum, Laura Dern și mulți alții apar și în alte filme absolut uimitoare, și spun asta pentru că sunt fană a filmelor din anii '80 și '90 poate chiar și mai târzii, ținând cont că StarWars a apărut prin 1977. De asemenea îmi place Twin Peaks și filme precum Crueless și Iubire în stil country cu River Phoenix. Îmi mai plac filmele în care joacă Barry Watson. Ca actrițe, îmi plăcea de Britt Robertson, dar cumva s-a întâmplat aceeași chestie ca la Jeremy Irvine și am sfârșit prin a o tăia de pe lista actorilor/ actrițelor mele preferați/preferate. În schimb, Carey Mulligan tronează pe lista aceea, fără să mă dezamăgească, fiecare film în care apare reușind să mă motiveze în atât de multe moduri. 

În concluzie, pe listă sunt cam câteva nume dintre cele de mai sus care reușesc să îmi ofere experiența completă a unui film. Toți avem actorii noștri preferați, dar pe mine mă încântă filmele în care apăr precum: 1) Carey Mulligan ; 2) Zac Efron ; 3) Tom Hiddleston ; 4) Robert Downey Jr. ; 5) Sam Neill.

Din acest motiv, nu prea sunt deschisă producțiilor din cinema decât dacă au numele seriilor mele preferate sau sunt produse de MARVEL, sau dacă sunt adaptări de carte, dar mă rog. Aveam o perioadă în care urmăream zilnic toate aparițiile la cinema, însă, am început să vizitez din ce în ce mai rar site-ul cinemagia pentru că, nu mai aveam nici timp și nici bani pentru a merge la toate filmele care îmi făceau cu ochiul dintre toate cele apărut pe site ( nu că aș fi putut vreodată să merg la absolut toate ). Idea e că, fiecare producție cuprinde câte o poveste, iar aceasta ori ne atrage, ori ne plictisește grav, iar atunci când ne plictisim nu facem decât să închidem filmul. Partea bună, atunci când actorii tăi preferați joacă în filme cu adevărat bune este că nu te vei putea plânge niciodată că acesta a fost o risipă de timp. 

13.01.2016

Puțin prea interpretat, dar destul de bun

ianuarie 13, 2016 0

Toți vream să facem parte într-un fel sau altul din lumea umbrelor, iar prin intermediul romanelor lui Cassie Clare, a serialului și eventual a filmului putem face acest lucru, fiind astfel singurele surse de acces în lumea vânătorilor de umbre și a locuitorilor Lumii de jos.

După aproape un an de la confirmarea oficială a serialului și anunțarea cast-ului- moment în care recunosc că am stat trează să aflu cine va juca de data aceasta personajele noastre preferate din romanele Cassandrei Clare; cel puțin cele care au fost publicate de Leda- vreau să spun că am așteptat premiera cu sufletul la gură. 

În acest moment, sunt puțin surprinsă de cât de multe detalii au putut schimba față de carte sau de film, unde personajele erau interpretate pe persoane complet diferite față de cast-ul actual, iar acțiunea era cu mult mai apropiată de cea a cărții spre deosebire de serialul oferit de FREE FORM- o să mă obișnuiesc destul de greu cu noul nume pentru că Abc family suna diferit. Întregul colectiv care include actorii personajelor Cassandrei Clare a fost extrem de implicat în fandom, în sensul că răspundeau la întrebări și lucruri de genul ăsta. I-am urmărit încă de la început și pot spune că am văzut numai zâmbete, veselie, muncă grea și o grămadă de secvențe din serial, ceea ce înseamnă că s-au promovat destul de mult, dar implicarea noilor chipuri ale lui Jace, Clary, Alec și Izzy este chiar impresionantă.

Cu doar câteva ore în urmă, când am găsit serialul ( primele două episoade, mai exact) pe geektv, nu am avut curaj să dau play inițial pentru că îmi era teamă că ar fi putut fi o dezamăgire pentru toată lumea, atâta publicitate și dedicare pentru ceva nepotrivit sau nesatisfăcător pentru fani. Am dat play, în cele din urmă, și pot spune că a fost chiar interesant. Personajele au fost conturate incredibil de bine, scenariu bun, ușor de urmărit, mai ales fără subtitrare, totul e foarte bine realizat, cu excepția unui mic detaliu care mi-a atras atenția și despre care nu vă voi spune pentru că ar însemna să stric surpriza de-a urmări serialul, totuși sper că-l veți sesiza și voi. 

E puțin prea interpretat, dar destul de bun, în sensul că te prinde, iar asta din cauza acțiunii și a acelor mici schimbări din plot care te împiedică măcar să ghicești ce urmează să se întâmple cu personajele și chiar dacă cast-ul nu a fost chiar ceva așteptat de noi, mai ales că mulți voiam vechii actori ( cei din film) cred cu certitudine că serialul e în regulă. Îmi place, abia aștept să vină miercuri pentru a vedea continuarea. 

Ochii lui Dominic Sherwood sunt absolut demențiali, adică, are heterocromie, iar toată chestia asta e absolut genială, dar și faptul că s-au decis să păstreze asta în serial, ca o caracteristică a lui Jace. Alec nu are ochi albaștrii așa cum ar fi trebuit, dar Matthew Daddario este perfect pentru Alec. Ce aș mai putea spune iar voi să nu știți deja? Probabil nimic în plus, oricum. E un serial interesant, cu personaje pe care le iubim, am așteptat atâta timp, cred că e în regulă și că merită vizionat. Încă nu îmi vine să cred că e în sfârșit aici, așa că nu mai continui pentru că vreau cu adevărat să aflu și părerile celorlalți vizavi de serial.

Sursă poză http://movieweb.com/shadowhunters-tv-show-trailer-mortal-instruments/

10.01.2016

Unic într-un mod obișnuit

ianuarie 10, 2016 0

Ați avut momente în care temele erau practic imposibil de făcut? Înafară de matematică, precum multe alte materii la care putem întâmpina dificultăți. Sentimentul acela că toată lumea se așteptă de la voi să faceți acel lucru imposibil și totuși e atât de complicat pentru tine încât ajunge să te doară creierul. 

Acum câțiva ani, când am descoperit cât de bine sunt gândite serialele și filmele polițiste, mi-am dorit să ajut și eu poliția într-o bună zi. Ba chiar îmi trecuse prin cap că aș putea lucra pentru FBI ( nu că aș putea vreodată să iau testele lor de forță ), gând care cumva a ajuns un fel de glumă în anumite situații. Ieri mi-am dat seama că nu e chiar așa de ușor să fi consultant al poliției, indiferent dacă e vorba de biroul federal sau o secție obișnuită.

De multă vreme am o temă de făcut care constă în alcătuirea unui rebus, iar asta e cumva destul de complicat pentru că trebuia să găsesc cuvintele din lecție și să iau și definițiile de acolo, ceea ce era imposibil, pentru că lecția respectivă era complicată și greu de înțeles. M-am chinuit ore întregi să fac rebusul ăla și pot spune că mă simțeam ca Daniel Pierce din Capcana Minții, de parcă puzzle-lul pe care trebuia să îl fac depindea de viața unei persoane, sau ceva de genul ăsta. E destul de aiurea, dar cred totuși că modul ăsta de-a vedea lucrurile e chiar motivațional, pentru că atunci când trebuie să faci ceva care îți stoarce creierii sau pur și simplu nu ai chef de el, e suficient să te gândești că cineva acolo poate fi salvat de lucrul pe care trebuie să îl faci, ceea ce nu e chiar adevărat, dar dacă te gândești la chestia asta ar putea fii, cel puțin în mintea ta.

Poate rebusul pe care l-am făcut nu va ajuta poliția să găsească un criminal și să salveze o viață și cu siguranță nu am abilitățile doctorului Pierce de-a rezolva un caz cu logică și mai mult ca sigur nu sufăr de schizofrenie, dar gândul că aș putea descoperii ceva important odată cu terminarea construirii acelui rebus, m-a făcut să continui. Și chiar dacă nu sunt încă foarte sigură că acesta e reușit, sunt mândră oricum, indiferent ce ar crede profesoara despre el, Dacă toți am lucra în felul ăsta, de parcă biroul federal sau poliția locală ar veni și ne-ar cere ajutorul, de parcă totul depinde de noi, am privi lucrurile cu alți ochi, am fi mult mai implicați în ceea ce avem de făcut, dar cum nu suntem toți genii și oricum toate aceste organe de ordine sigur nu ar apela vreodată la noi, putem totuși să ne gândim la ce ar fi dacă ei chiar ar avea nevoie de noi.

,,Tot ce avem e prezentul” , iar dacă ne-am folosi de el astfel încât să facem ceva cu viețile noastre cu siguranță cei mai mulți dintre noi vom ajunge oameni importanți. Dacă nu profităm de ceea ce înseamnă acum cât încă mai putem, nu vom reuși niciodată să realizăm lucruri cu adevărat. Oricât de puternici sau determinați am fi, e imposibil să duci totul la bun sfârșit fără să muncești pentru acestea, Știu că e enervant când vine cineva la tine și îți spune Muncește, băi, blegule! Că nu faci nimic în viață, vei merge la cules de măsline și nu îți va conveni știu cum te poate face asta să te simți, pentru că mă afectează și pe mine, chiar dacă lucrez destul de des.

Dacă nu îi asculți pe ceilalți sau nu ești de acord cu ei, atunci îți vor spune să faci ce vrei ( de câte ori nu am auzit replica asta ), ceea ce mi se pare puțin incorect pentru că nimeni nu poate face cu adevărat ce vrea, ar însemna să spunem și să facem absolut tot ce ne trece prin cap, iar unele chestii ( bănuiesc ) că vor fi considerate ciudate și cumva ilegale, așa că nu e o soluție. Trebuie să ne ținem de realitate pe cât putem și să încercăm să rămânem noi cu adevărat, fără să ne pierdem în grămada de creiere care merg pe aceeași potecă, iar aici ar trebui să pomenesc de poteca cu pietre galbene, de care nu mă satur niciodată atunci când vine vorba de exemple, dar presupun că ați înțeles unde bat. 

Ar trebui să facem ce ne place, pentru a ne construi viitorul pe care ni-l dorim. Și oricât de multă muncă ar necesita asta, cine zice să nu poți lenevi atunci când ai chef? Sau să te uiți la un film sau tot felul de chestii d'astea, pentru că până la urmă noi decidem ce facem și unii dintre noi, care știm cum să rezolvăm problemele în felul nostru sigur nu vom culege niciodată măsline, decât dacă ne oferim voluntari sau ceva în genul ăsta, dar nu cred că e cazul. Unicitatea constă în modul nostru de-a fi, iar unii oameni nu pot suporta ca altă persoană să fie capabilă de un lucru unic. Din acest motiv, ce ar fi să fim unici într-un mod obișnuit? Sună puțin alambicat, dar mă refer absolut la viața noastră de zi cu zi. Ne putem purta cum vrem, pentru că oricum nu facem nimic dacă suntem sarcastici sau ironici cu vreo persoană de care nu ne place. Nu ne va închide nimeni pentru atât, iar ce îi enervează pe ceilalți nu ar trebui să fie problema noastră, mai ales că de cele mai multe ori noi suntem problema lor.

Diferiți și totuși atât de legații unii de ceilalți, chiar dacă e pentru scurt timp sau pentru toată viața. Putem găsi oamenii potriviți, care vor fi la fel de unici ca noi. Poate suntem ciudați, aiuriți, stupizi și multe alte lucruri pe care le mai spune lumea despre noi doar pentru că nu ne încadrăm în lumea lor perfectă, unde toată lumea dansează pe manele și înjură ca la ușa cortului, pe lângă ținute și tot tacâmul. Poate nu suntem așa cum vor ei să fim, dar să fim noi într-o societate plină de clone, tocmai asta e definiția unicității, pentru că normalitatea nu e așa cum pare a fi, e doar modul în care percepem lucrurile. 

08.01.2016

Gata de dezastru

ianuarie 08, 2016 0

Am intrat în ultimul weekend al acestei vacanțe, ștergeți-vă lacrimile pentru este mult prea devreme pentru ele. Cei mai mulți dintre noi vom avea examene și simulări în anul acesta și luna martie, respectiv luna iunie pentru a 8/12-a vor veni mult mai repede decât v-ați putea imagina. Numai săptămâna asta a trecut ca prin farmec. Luni eram încă pornită pe teme și apoi pur și simplu m-am trezit dimineața aceasta, realizând că mai e un weekend și cumva tot nu mi-am terminat treaba și asta nu doar pentru că am avut foarte mult, iar posibilitatea să termin totul duminică seara, respectiv luni dimineața este una mică la număr.

Săptămâna asta, o să înceapă teroarea testelor date la grămadă, a ascultărilor și temelor, în plus, cel mai probabil vor veni și tezele. Până la vacanța intersemestrială, care vine și ea destul de curând o să fie vorba despre note note note note note și iar note, sună obositor, nu? Gândițivă că va fi mai rău de atât, mai ales că va trebui să muncim serios pentru o notă de trecere, dar va trece și generala, liceul, și facultatea și abia atunci vom putea intra în lumea reală, când ne putem începe viețile în adevăratul sens al cuvântului. 

Când am intrat în clasa a 11-a am știut că trebuie să mă pun serios pe treabă, să lucrez pentru bac, repetat idei pentru comentarii ( pentru că am încăpățânarea asta în mine să fac un comentariu pe loc, exact atunci când mi se cere, fără să fie învățat cap coadă înainte ), iar lucrat pentru bac, interesat de facultăți și de examenele de admitere și de locuri de muncă pe timpul verii pentru a strânge bani de facultate ( care inițial trebuiau să fie de laptop, dar facultatea e mai importantă). Chiar vorbeam cu fetele zilele astea, că poți face ceea ce vrei atâta timp cât muncești, dar până la urmă se mai cheamă ,,muncă'' din moment ce îți place ceea ce faci și ți-ai dedica toată viața acelui lucru, eu cred că nu. 

Probabil e mai mult de atât, toată drăcia asta numită viitor este un produs al destinului, mereu am crezut chestia asta și încă de micã am încercar să analizez acest lucru. Uneori simt că sunt anumite coincidențe, situații neașteptate care trebuie să se întâmple oricum pentru că așa e firul lucrurilor. Deși ne construim viețile așa cum ne dorim, tot e ceva acolo care controlează pensula. Noi alegem culorile, iar acel ceva crează tabloul. Asta e singura explicație pe care am găsit-o în tot acest timp. 

Un dezastru, pentru că oricât de bune ar fi viețile noastre e imposibil să nu se întâmple așa ceva. Iar adevăratul scop al acestor dezastre este de-a ne face oameni mai buni, fiind cumva un soi de îmbrâncire pe scări, ca să spun așa. Dacă nu vrem să urcăm, atunci apare un câine care ne silește să facem acest lucru, pentru că trebuie să ajungem sus la un moment dat, indiferent dacă suntem amenințați de câini turbați, scorpioni sau orice altă chestie periculoasă. Îmi place să cred că în spatele acestor îndemnuri stau chiar propriile noastre fobii, pentru că acestea ne diferențiază într-un fel. Dezastrul meu ar fi să nu iau peste opt în simulare la română și o notă de bun simț la matematică, sau mai târziu că aș putea intra la București la facultate, dar nu aș avea bani să mă întrețin, sau chestii de genul ăsta, lucruri normale pentru vârsta mea ( sau nu chiar, ținand cont că sunt ca un specimen evadat din laborator pentru colegele mele mai surprinse ).

Toți avem gândurile noastre, viețile noastre, problemele noastre, iar în ciuda tututor grijilor pe care ni-le facem, niciuna dintre el nu este cu adevărat reală, pentru că până la urmă e importantă persoana care ai ajuns după ce ai reușit să te reinventezi. Dezastrul nu va face decât să te împingă spre reușită, chiar dacă ești gata sau nu să îl înfrunți.

04.01.2016

Complicat

ianuarie 04, 2016 0

Pentru Adda.
~~~~~***~~~~~
Skate-ul mergea lin pe asfaltul din parc, iar părul șuvițat al fetei se ridica în valuri pe măsură ce înainta. Când ajunse la rampe, își ridică skate-ul și si-l propti de umăr. Scrutând zona, fata îl căuta pe prietenul ei, Jayden, care i-a spus să fie acolo la acea oră.
Sunetul cunoscut al unor acorduri de chitară o făcu pe să zâmbească. Deși nu-l putea vedea, știa că era el. Întorcându-se, îl zări pe băiat cocoțat pe una dintre rampele care ieșiseră de mult timp din traseul biciclișților sau skate-ărilor care își făceau veacul pe acolo.
- Ai venit, zise el afișând zâmbetul acela care o făcea pe fată să se topească numai când îl vedea. Ea nu făcu decât să dea din cap în timp ce se așeză și ea lăsând o oarecare diatanță între ei. Mi-a fost dor de tine, Rae, continuă el.
- Și mie de tine, spuse Rae jucându-se involuntar cu una dintre roțițele plăcii ei, pe care atunci o ține în brațe. Știa că probabil se va murdării pe blugi, dar nu acordă prea multă atenție acestui lucru atâta timp când se afla lângă Jayden. Putea să ningă cu pietre, iar ea tot nu ar fi observat. Deci, te-ai decis până la urmă să-mi cânți ceva.
Jayden se uită la ea pentru o clipă, apoi își coborâ privirea spre corzile chitării sale. Părul lui șaten deschis îi căzuse pe ochi, iar Rae și-ar fi dorit să i-l dea la o parte, dar se abținu pentru a nu părea prea îndrăzneață, cu toate că așa și era.
Cântecul semăna destul de mult cu o baladă, iar Rae încercă cu greu să-și oprească mimica feței pentru a nu trăda nicio emoție. Îi părea foarte rău că se născuse expresivă. Totuși Jayden era mult prea pierdut în cântec pentru a putea fi și atent la ea. Acest gând o făcu pe Rae să ofteze ușurată.
Fata lăsă placa lângă ea, tresărind când auzi ceva alunecând pe rampa din spatele ei. Privind peste umăr, zări o sticlă de cola care continua să urce și să coboare pe rampa rotundă. Rae se amuză în sinea ei pentru că se sperie de așa ceva. Când s-a întors să-l asculte din nou pe băiat, realiză că Jayden se oprise. Îl privi stânjenită, dar el nu era supărat pentru că a fost întrerupt, ba chiar zâmbea. O îmbrățișă, iar Rae simți cum sângele i-se urcă în obraji.
Nu a înțeles niciodată de ce este atât de complicat să fie cu Jayden, dar ține mult la el. Și faptul că relația lor este complicată poate fi un semn că cei doi sunt făcuți unul pentru celălalt.

adică aici.

Vacanță. Teme. Lene.

ianuarie 04, 2016 0


Mi-am petrecut mai mult de șapte ore azi special pentru teme, dar nu am reușit să fac nici măcar 'jumate. Bine că m-am decis de acum să mă ocup de ele când în mod clar nu aș fi reușit să le termin în ultima zi de vacanță. Bănuiesc că trebuie să fii un fel de geniu ca să faci o temă de 3 săpMi-am petrecut mai mult de șapte ore azi special pentru teme, dar nu am reușit să fac nici măcar 'jumate. Bine că m-am decis de acum să mă ocup de ele când în mod clar nu aș fi reușit să le termin în ultima zi de vacanță. Bănuiesc că trebuie să fii un fel de geniu ca să faci o temă de 3 săptămâni într-o singură zi, asta sau suficient de determinat încât să stai treaz o noapte sau două. Știu că la începutul anului acesta școalar am cam început prea bine, în sensul că eram hotărâtă să îmi fac temele și chiar îmi plăcea chestia asta. Până când s-a instalat lenea și m-am chinuit destul de mult pentru a termina toată treaba pe care o primeam acasă. În vacanța asta, am avut teme cât pentru o lună ( pe măsura vacanței ) și cumva, deși am început foarte sigură că aveam să mă încadrez în timpul alocat, m-am înfundat într-o lene care se datora cel mai probabil serialelor și a multor momente pe care le-am petrecut la computer în ultima săptămână. Prima a fost floare la ureche. A doua a fost leneșă. Iar a treia, cel mai probabil va fi super aglomerată. 

Deși am muncit azi destul de mult, nu pot spune că am făcut nici măcar o parte din tot ce am, dar măcar partea terminată nu se mai pune în discuție. Temele nu încântă pe niciunul dintre noi, deoarece le considerăm adesea nefolositoare, deși nu e chiar așa. Îmi mănâncă diminețile și serile, ba chiar și nervi, dar tot nu pot spune că aceste teme pentru acasă ar fi inutile, pentru că nu le primim degeaba, pentru că le trece prin cap profesorilor să ne dea teme. Sunt date cu un motiv, chiar dacă noi nu ne dăm seama de asta. 

Principala problemă este lenea, momentele în care ne plictisim și realizăm că nu avem chef să gândim. Cumva preferăm să stăm să ne uităm pe pereți în loc să facem ce ar trebui să facem. Chiar m-am băgat într-o conversație dintre unchiul și bunicul meu care spuneau că bacul la noi e greu față de cel din celelalte țări. Le-am spus că bacul nu e chiar așa de greu, iar tataie m-a întrebat cum de nu ia nimeni examenul dacă e așa de ușor, și i-am spus că e din cauza faptului că rata analfabetismului în România e de 60% , ceea ce explică multe. Lumea refuză să învețe, dând examenul de parcă ar fi un joc de noroc și nu ceva care să arate cât de deștept ești, eu cel puțin așa văd acel examen, care nu se rezumă decât la o diplomă cu care poți merge la facultate și apoi să te angajezi. 

În unele zone ale lumii oamenii sunt privați de la educație, ba chiar sunt copii care nu au posibilitățile pe care le avem noi, și totuși, mulți astfel de copii ajung olimpici, iar asta pentru că se agață de un lucru care le poate schimba viața. Liceul sau școala în sine sunt doar pentru cultura generală, nu mai știu pe cine am auzit spunând asta, dar recunosc că are drepate. Nivelul nostru de cunoștințe ne face cine suntem. Dacă vorbești la telefon pe stradă, iar dacă se întâmplă să folosești cuvinte pompoase, sau expresii pe care nu multă lume le folosește atunci oamenii se uită la tine de parcă ai fi cine știe ce specimen evadat dintr-un laborator precum cele din filmele cu super eroi. 

Cu puțin timp înainte de Sfântul Andrei, am întrebat o colegă dacă și-a făcut comentariul la ,,Baltagul'' , am primit ca răspuns o notă vocală care spunea ,,…își face majoratul și ea își face comentariul la prostie'' și nici măcar nu era vocea colegei căreia i-am scris inițial, dar ideea e că eu am pus o întrebare legată de școală, pentru că altfel nu aș fi avut ce discuta cu fata respectivă, iar răspunsul a fost destul de interesant, cel puțin, ultima parte e genială. Ea se distra, iar eu îmi vedeam de comentariul meu la prostie, în pare rău că sunt o ciudată în ochii ei, dar ce pot face? Nu îi poț mulțumi pe toți. Mereu m-am așteptat ca în liceu să fie o chestie de genul tocilari și populari și vreau să spun că nu am fost dezamăgită, nu că liceul meu s-ar rezuma numai la aceste două categorii, dar nu sunt la curent cu celelalte etichete adresate altor copii de prin școală, zău că nu. Sunt cel mai probabil un specimen scăpat dintr-un laborator, pentru că ei sunt foarte normali, dar în definitiv ce este normal până la urmă? 

Încă nu mi-am învățat ,,comentariile la prostie'' , dar când o voi face ( și sper să fie curând ) voi încerca să țin minte cât mai multe detalii, fără să mă mai blochez la vreun test așa cum s-a întâmplat data trecută. Teme, vacanță, colegi, aș fi încântată să lucrez într-un birou sau într-o cameră pentru tot restul vieții decât să fiu nevoită să mă port drăguț cu vreuna dintre colegele mele ( înafară de cele care au atitudini superioare, pentru că mă înțeleg cu aproape toți colegii mei ) care refuză să vorbească cu vreun experiment ca mine. Credeam că am putea lucra împreună, să ne ajutăm când avem nevoie de ceva, pentru că așa fac colegii, nu? Muncă în echipă și tot tacâmul, dar evident, chestia asta nu e valabilă pentru toată lumea. Ar fi stupid dacă aș face o încheiere de genul ,,afară e frumos, aer curat, zăpadă, iar eu vorbesc de teme'' probabil că ar fi, dar sincer nu sunt în stare să mă bucur de zăpadă acum, când mă aflu în război cu lenea.

02.01.2016

An nou. Principii noi. Aceeași perspectivă.

ianuarie 02, 2016 0


Fiind a doua zi din 2016, mi-a trecut prin cap să îmi fac un borcan de citate. După ce am consumat degeaba o grămadă de scoci și de hârtie, m-am decis că nu aș fi în stare să umplu un borcănaș cu 366 de citate, mai ales că aș fi înnebunit numai căutândule.

Oricum sunt o mare iubitoare de citate și fraze inspiraționale, care mereu sfârșește notând citate din seriale, cărți, versuri din cântece și așa mai departe, iar de cele mai multe ori acestea sfârșesc pe twitter sau instagram. Când am probleme în ceea ce privește motivația, pentru că asta ar fi singura chestie care e dominată de lene, caut câte un citat sau ascult un cântec care să mă motiveze, ba chiar lucrez la un playlist special pentru asta. 

Ne apucăm de lucruri pe care nu le mai terminăm. Câți dintre noi nu ne-am apucat de dansuri, muzică, desen sau orice altceva în copilărie și am renunțat din diferite motive care nu făceau decât să ascundă lucrul evident, si anume, că nu ne plăceau acele activități care îi încântau pe părinți. Ei nu voiau decât să ne vadă activi, să știe cumva că avem o preocupare…stai, nici nu știu dacă asta are vreun sens, dar ce încerc să spun e că ei ne cresc cu speranța că vom face ceva important cu viețile noastre, astfel încât să se poată mândri cu noi.

Anii au trecut puțin prea repede, iar noi am crescut, am devenit într-un fel persoanele care vrem să fim, fără să le fi dat părinților noștrii vreun motiv pentru care să fie mândrii de noi, dar poate nu contează ceea ce cred ei, noi ar trebui să fim mândrii de noi, de realizările noastre și de ceea ce vrem să facem în viitor. Ar trebui să nu ne mai plângem de chestiile mărunte care par nedrepte, ci să încercăm să trecem de ele, pentru că oricum după un alt număr de ani nu vor mai fi atât de importante oricum.

Când se întâmplă ceva care chiar mă macină, oricât de tâmpit ar fi lucrul respectiv, încep să mă gândesc la serialul meu preferat sau vreun cântec care îmi trece prin minte, practic orice care să îmi distragă atenția, pentru că altfel încep să plâng de frustrare, concentrându-mă pe lucrurile negative. Obișnuiam să am problema asta, cu îngrijoratul mult, dar la începutul vacanței, când am intrat în panică la gândul că nu voi avea timp să învăț sau să fac nimic pentru școală, m-am decis că nu e corect să îmi stresez colegele, așa că am căutat modalități de combatere a îngrijorării. După ce am citit un articol, care mi-a recomandat să îmi distrag atenția, am fãcut chestia asta și am fost încântată de faptul că a funcționat. Am încercat distragerea atenției în mai multe situații și am descoperit că e mult mai bine așa decât să trăiești toată viața pierdut în gânduri care nici măcar nu ar trebui să fie în mintea ta, gânduri mizerabile, pline de îndoială, nesiguranță și răutăți.

Anul nou a venit acum câteva zile, iar peste o săptămână începe școala, care aș vrea să se termine pentru a putea intra cu adevărat în lumea reală pe care o aștept de atâta timp. Știu că și pe voi vă întristează venirea școlii pentru că unii dintre noi avem simulări anul ăsta, pe lângă valul mare de lene care ne caracterizează într-un fel sau altul pe toți, e și stresul care vine odată cu temele, lucrările date una după alta și ( arh ) numai gândul la ce ne așteaptă poate fi considerat stres. Partea bună e că afară ninge și sunt șanse să se închidă școlile, deși în țara asta nu se închide nicio școală oricât de mare ar fi stratul de zăpadă.

Chiar azi, când încercam să caut citate, m-am gândit să mă uit după unul din cartea ,,Cel mai lung drum'' de Nicholas Sparks, asta pentru că am așteptat atât de mult timp ca filmul să apară pe net, dar și pentru că în urmă cu o lună m-am îndrăgostit de filmul ,,The Lucky One'' atât de mult încât să mă conving să citesc și cartea ( știu că trebuia citită înainte de-a vedea filmul, dar nu mă judecați ) . 

Citatul despre care vreau să vorbesc, găsit pe goodreads ar fi următorul: “You should not complain, it's not attractive.” Cred că este un îndemn bun pentru noul an, în sensul că te poți gândi la asta îmainte de a începe să te plângi din orice nimic. Și ca să fac o legătură, avem multe momente în care ne plângem atunci când nu ne convine ceva, iar chestia asta e puțin nefondată, pentru că la urma urmei nu avem vreun motiv serios pentru care să ne plângem. Dacă ne păstrăm stăpânirea de sine când nu primim ceva ce ne dorim sau când ni se întâmplă ceva cu adevărat nedrept, putem să acționăm ca pe vremuri și să ne împăcăm pur și simplu cu ideea. În felul ăsta vom fi indiferenți, siguri pe noi și vom deveni interesanți în ochii celorlalți.

Acesta ar fi unul dintre noile mele principii, ca persoană care se plânge aproape tot timpul. Nu pot spune că sunt cu adevărat un om nou, dar am realizat anumite lucruri la finalul lui 2015, lucruri care m-au ajutat cumva să îmi încep bine noul an.

PODCAST

Popular Posts

AMP gtag demo

Make it so.