30.12.2015

Dilema facultății


Întotdeauna am crezut că toată chestia asta cu facultatea va face lumea să fie mândră de tine, ceva de genul Omul ăsta e deștept, face facultatea , iar chestia asta va convinge părinții într-un fel sau altul să ne plătească studiile, dar din câte am auzit nu se prea întâmplă asta. Când eram mică mama spunea că ar fi făcut orice ca să îmi plătească facultatea, iar acum și-a schimbat total gândurile, dar ce să mai și faci? Aș putea să muncesc zdravăn și să încerc să intru la fără taxă, dar chiar și atunci vor fi anumite costuri care vor consta în cumpăratul de manuale și cazare sau ceva de genul ăsta. Mă înspăimântă gândul că nu voi intra la facultatea la care vreau și cumva voi fi nevoită să mai aștept un an, ceea ce nu se poate întâmpla, nu pot pierde un an în care pot învăța atât de multe despre ceea ce vreau să fac în viață. 

Ce e cel mai enervant e că nu toată lumea care intră în facultatea vrea să urmeze cu adevărat acel domeniu, ci doar pentru a fi siguri că fac o facultate. Asta e bine pentru ei, dar nasol pentru noi pentru că ocupă locurile, care și așa sunt puține și ne răpesc șansele celor care chiar avem nevoie de ea, cei care vrem să urmăm acea facultate pentru că știm ce vrem să facem mai departe, dar nu putem de ei. Și totuși, se spune că există mereu o cale pentru a face ceea ce îți dorești, dar ce am putea face în cazul în care nu intri la facultate și pare că totul se destramă în jurul tău? Cum lumea ta se sfârșește în mai puțin de câteva secunde. Asta a sunat dramatic, dar pentru unii dintre noi, facultatea este mai importantă decât orice, făcând totuși bacul să fie nimic pe lângă ea. 

Adevărata dilemă despre care vreau să vorbesc este chiar chestia asta cu plătitul, pe vremuri oamenii erau ori foarte încântați că un copil voia să intre la facultate, ori șocați, întrebându-se ce să caute acolo când treaba lui este să are pământul. Și dacă pe vremuri numai persoanele bogate aplicau la facultate, ei bine, în ziua de azi toată lumea are acces într-un astfel de loc, fără să aibă vreun fel de perspectivă în viață. Oamenii buni sunt mereu lăsați de-o parte, pentru ca cei mai puțini buni să strălucească în lumina propriilor lor orgolii. Dacă am reuși cumva să schimbăm lumea și să facem ce ne place în ciuda acestor persoane care ne trag în jos? Poate chiar există o cale, o portiță care să rezolve totul, de parcă oricum ceilalți nu contează cu adevărat, ci ceea ce simțim noi, oamenii care vrem să fim, pentru că ceea ce facem ne definește. Oricum toate școlile astea sunt doar temporare și ce e cu adevărat important este cu ce rămâi după ce le termini, asta și diploma de absolvire, pentru că așa te poți mândri și tu că ai luat bacul, sau o poți arunca într-un dulap lângă celelalte și să o folosești când ai nevoie, pentru că oricum nu e ca și cum ne-ar fi drag de bacul ăla sau ceva. Nici de facultate nu ar trebui să îmi pese, dar am nevoie de ea, mai ales că peste câțiva ani nu va conta oricum, la fel ca și celelalte școli, nimănui nu îi va păsa ce liceu ai făcut sau ce note maxime ai avut când erai în acesta. Toți vor fi interesați numai de persoana ta, de competență și de ce vrei să faci în viitor, pentru că despre asta se vorbește la interviuri, iar interviurile acele sunt importante până în momentul în care primești o slujbă, plus că odată ce îți place ce faci viața devine mult mai ușoară.

Păreri mai puțin comune care se transformă în ceartă


Nu poți mulțumi pe toată lumea, parcă așa era nu? Întotdeauna vor exista oameni care nu vor fi de acord cu tine, dar asta nu înseamnă că părerile lor sau opinia ta sunt greșite. Înseamnă doar că avem idei proprii cu privire la anumite concepte sau teme de conversație ( sau de abordare a lucrurilor ) pentru că fiecare are o personalitate unică și complexă, care este formată la rândul ei de un șir lung de idei și păreri la fel de diferite precum propria noastră persoană.

Anul trecut, profesoara de psihologie ne-a spus că nu există dreptate absolută, ba chiar ne-a exemplificat acest lucru cu ajutorul unei povești; Era odată un rege foarte înțelept, iar într-o zi doi săteni au venit la el și s-au plâns că unul dintre ei i-a furat vita celuilalt. Și-au spus amândoi propria versiune a întâmplării, iar regele l-a bătut pe unul dintre ei pe umăr și i-a spus știi că ai dreptate? A procedat la fel și cu celălalt sătean, iar unul dintre oamenii regelui a venit lângă acesta și l-a întrebat cum pot avea amândoi dreptate? Apoi regele a răspuns da' știi că și tu ai dreptate?

Nu am spus niciodată că am dreptate, decât în glumă sau ceva, dar cum firea mea de-a întreține orice conversație care dă cumva în dezbatere pare să mă bage în multe scandaluri pe care nici măcar nu le încep eu, ajung întotdeauna să încerc să îmi explic punctul de vedere, cu argumente care nu funcționează întotdeauna, și totuși care e faza dacă nu am dreptate? Unii oameni nu suportă să fie contraziși, iar asta e okay, mai ales dacă nu ești acel gen de persoană pentru că astfel nu vei ajunge decât să vă luați la harță unul cu celălalt, iar asta nu e okay. Nu înțeleg de ce începe lumea să facă ca toate alea atunci când nu îi convine ceva. De ce nu putem pur și simplu să rezolvăm lucrurile ca niște oameni civilizați? Adică, bine, nu îți place de-o persoană, nimeni nu te obligă să stai de vorbă cu ea. Nu ar trebui să facem lucruri dacă nu suntem de acord, nu ar trebui să vorbim cu oamenii care nu ne plac și mai ales să evităm scandalurile atunci când încep să apară.

Pui o întrebare simplă, plină de bunăvoință, prietenie și mai știu eu ce, apoi BUM, toată lumea îți sare în cap din diverse alte motive decât întrebarea în sine. Nu a spus nimeni că nu e loc de interpretare, dar asta se face și ea cu un motiv, în anumite contexte, în glumă sau în serios.  De ce trebuie să sărim la ceartă când oricum nu contează motivul care cauzează cearta și cât poate fi de greu să răspunzi la o întrebare simplă? Nu e vorba numai de acea întrebare, ci de oamenii în general, unii observă ceva în vocea ta atunci când vorbești și poate asta îi irită, dar nu ne putem nici controla cu desăvârșire tonul, pentru că până la urmă nu suntem roboți, dacă suntem iriți sau speriați sau dacă ne simțim amenințat unii oameni își vor da seama de asta din vocile noastre, dar asta nu înseamnă că trebuie să sărim la ceartă pentru că unul dintre noi refuză să recunoască că nu are dreptate. 

23.12.2015

Primiți cu colindul?


Primiți, nu-i așa? Cum să nu primiți sau cum să nu fi primit măcar odată pe cineva în perioada asta. Când eram mici hoinăream pe străzi în hoarde și cerșeam dulciuri pe la uși, chestii pe care noi ăștia mari îl mai facem și acum dacă se întâmplă să fim pe afară într-o noapte de genul ăsta. 

Țin minte, în antepenultimul Crăciun în care am fost, eram cu o fată și ne pregăteam să intrăm într-o scară, iar acolo era o gașcă de adolescenți care s-au decis să vină cu noi pentru că le era foame, drăguț, nu? Nu voi uita niciodată chestia asta, chiar dacă mi se pare puțin aiurea pentru că ( mda ), s-au folosit de noi pentru a nu flămânzi. Dar nu contează, probabil s-au distrat, iar asta e cel mai important. Am primit odată o ciocolată Disney de care nu am mai văzut în magazine, pentru că am verificat fiecare marcă în căutarea acelei ciocolate care m-a fascinat numai cu ambalajul la vremea aceea, dar slabe șanse, nu am găsit nimic. Altă dată am găsit o culegere de teze la istorie pentru clasa a 8-a sau a 9-a parcă, nici nu mai știu dacă mai am prin casă culegerea aceea, dar chiar mă bucur când mă gândesc la ea, fiind o amintire destul de ok ( ca dovadă că iubesc cărțile, dacă găsesc una abandonată pe stradă sau oriunde altundeva, clar plec acasă cu volumul respectiv). Chiar dacă nu am fost la colindat anul acesta. tot am venit cu desaga plină ( o geantă cu o culegere de română, niște coli, două agende și portocale, portocale portocale covrigi covrigi covrigi, eugenii și alte chestii care se dau acum ), ba chiar m-au oprit două vecine pe scară să îmi mai dea portocale și covrigi, iar eu eram acolo mică și confuză mulțumindu-le într-una pentru ele și am urcat acasă. Când le-am urat o seară bună nu mă așteptam să primesc alte alimente de genul ăsta, a fost clar o surpriză. 

Și cum fantoma Crăciunului prezent pare să fi discutat cu Moșul înainte despre cine este cuminte și cine nu, aceasta a fost încântată să ne dăruiască un Crăciun cald, numai bun de mers la mare, ca să spunem așa. Mereu am crezut că este absolut genial să stai pe șezlong și să îți dai cu o cremă care miroase a brad ( dacă există așa ceva) , sau să ai costum de baie cu temă de Crăciun și colinde ca ton de apel la telefon și să faci un om din nisip ( dacă se poate ) în locul omului de zăpadă. Ar fi o v-iarnă perfectă, nu credeți? Oficial vom avea cam 19 grade de Crăciun și cumva e primul meu Crăciun în care nu va fi zăpadă și va fi vreme de primăvară. E aiurea, absolut razna, dar nu putem face decât să ne vedem de treabă, nu? Doar avem o grămadă de mâncare în frigider și în câteva zile vom primi o grămadă de cadouri ( asta dacă nu le-am primit deja. ) Mai țineți minte de volumele Mizerabilii de care vă spuneam articolul trecut? Ei, bine, le-am primit ieri, iar asta a fost o altă surpriză neașteptată la care nu m-aș fi putut gândi vreodată, dar a fost binevenită. În acest an, cât și anul trecut, lumea a continuat să îmi cumpere cărți ( sau să îmi dea din propriile lor biblioteci de acasă ), iar asta e copleșitor, mai ales atunci când ești genul de persoană care începe să plângă când face cineva așa ceva pentru cei ca tine. Nu am plâns, dar sunt incredibil de recunoscătoare și îmi pare atât de rău că nu am posibilitatea să împart și eu cadouri, pentru că altfel sigur m-aș fi îmbrăcat în roșu și m-aș fi plimbat din cartier în cartier pe la fete să le dau câte un cadou de Crăciun, ar trebui să fac asta odată, cândva, ar fi chiar drăguț, asta dacă le-aș găsi și acasă.

21.12.2015

Puțină magie de sezon


Crăciunul este o perioadă în care ajungem într-un fel sau altul să fim fericiți. Nu știu cum funcționează asta, dar bănuiesc că se datorează aerului sau poate sezonului în sine. Anul ăsta, probabil vom avea un Crăciun puțin mai călduros, deci nu zăpadă, nu îngeri de zăpadă, nu om de zăpadă, deci nu distracție. Perioada asta din an ne aproprie cumva de oamenii din jurul nostru, de prieteni, familie, poate chiar și de rudele pe care trebuie să le suportăm tot restul anului în anumite situații. În toată chestia cu moșul secret am învățat că nu e okay să știi cine e moșul tău secret până în momentul în care îți primești cadoul. O colegă mi-a ținut o predică foarte interesantă săptămâna trecută când încercam ( aproape cu disperare, ca să spun așa ) să aflu cine era moșul meu. Mi-a spus că va strica tot sentimentul acela pe care îl am în momentul în care aflu cine este acea persoană și nu voia să îmi ia asta. Ideea era că nu îmi plac surprizele, de asta nici nu acționez în cine știe ce fel în cazul în care am parte de una. Bine, asta e o minciună, pentru că depinde de natura surprizei în sine, dar nu e cazul să vorbesc despre asta aici. 

Am început acest articol din următoarele motive 1. Nu pot spune că am avut vreodată un Crăciun adevărat în familie, 2. Nu am primit niciodată cadouri cu adevărat , în sensul că împachetate și chestii de genul ăsta. 3. Îmi e extrem de lene să concep un mesaj incredibil de profund din punct de vedere religios și moral, pe care să îl trimit listei mele de contacte atunci când îmi va exploda telefonul de urări ( nu că s-ar întâmpla așa ceva pentru că nu prea primesc prea multe urări, dar înțelegeți voi). Odată, am construit un mini-sat din hârtie împreună cu mama într-o vacanță de Crăciun, dar a trecut atât de mult timp de atunci încât nu îmi pot aminti absolut niciun alt Crăciun cu adevărat memorabil. Anul ăsta însă, începe să fie diferit, simt că va fi diferit. Astăzi am fost în librărie să îmi cumpăr culegerea de variante pentru bac la română și cumva am zărit o ediție Tie In pentru Mizerabilii, ediție pe care o vânez de aproape un an, dar nu am avut aproape niciodată ocazia să îmi procur acel volum. Plimbându-mi ochii printre rafturi, am văzut și un volum De veghe în lanul de secară, Nu le-am putut lua, dezamăgitor, dar măcar știu unde să le găsesc în secunda în care voi avea cu ce să le plătesc ( E nasol să fi tânăr și falit ). Pe lângă cărțile acestea pe care plănuiesc să le cumpăr într-o bună zi, care va fi probabil anul viitor, am primit o agendă de la mama și un fel de șampon cu extra volum pentru că știe că părul meu scurt are nevoie de așa ceva. Mi-a spus că se scuză și știe că nu prea sunt cine știe ce, dar mie chiar mi se pare un gest frumos din partea ei și chiar m-a bucurat cadoul ei. De la moșul meu secret, o persoană absolut grozavă, apropo, la fel ca aproape toți colegii mei, mi-a dăruit un semn de carte făcut manual și o carte de dragoste pe care abia aștept să o citesc, dar din păcate sunt cam prinsă cu minunatul conte Dracula, carte pe care vreau să o citesc încet și cu atenție pentru că este una dintre cărțile mele preferate și într-un fel mă bucur să închei acest an cu ea ca lectură sau ultimă carte notată pe lista mea de cărți citite în acest an.

Crăciunul ăsta voi petrece în familie, lucru care mă încântă nespus. Singurul lucru care mă neliniștește este faptul că am mult de lucru și probabil voi munci extrem de mult vacanța asta, pentru simulări, teste, ascultări și tot tacâmul ( asta se întâmplă când vrei cu disperare să intri la o facultate anume, pentru că altfel bacul nu ar fi fost absolut niciun stres, mai ales că e aproape la fel de ușor precum evaluarea națională ), dar asta e problema unei persoane care se îngrijorează mult, iar chestia asta devine cumva ceva indispensabil, însă lucrez la asta, încerc să mă concentrez mai mult pe ce am de făcut decât pe chestiile negative, lecție pe care am învățat-o în dimineața asta pe când lucram o variantă de bac la mate. 

Crăciun în familie. Oamenii pe care îi iubesc alături de mine. Oameni pe care nu i-am mai văzut de ceva timp. Colinde. Cântece. Nu despre asta este vorba în perioada asta? Despre a pretinde că ești copil încă odată și mănânci chec făcut de bunici pentru că nimeni nu îl face mai bine ca ei. Mirosul bradului, cadourile de sub el, toată povestea asta cu Moșul în care obișnuiam să credem până în secunda în care am început să ne prindem că nu există asemenea lucruri precum Moșul, Elfi sau renul Rudolf. Sunt totuși povești, părți ale copilăriei noastre care ne fac să zâmbim. Nu știu dacă doar eu am încercat să stau trează să îl aștept pe moșul atunci când eram mică, sau dacă doar eu voiam să îl aștept cu fursecuri și lapte așa cum e în filme, dar simplu fapt că un copil ar putea face asta pentru un personaj fictiv este pură magie. Crăciunul ne învață să ne purtăm frumos, să fim buni, măcar odată pe an, chiar dacă nu vine niciun bătrân cu barbă albă care să caute o altă cale de acces în apartamentele noastre pentru că nu are un horn. 

Vă urez tuturor Sărbători fericite, chiar dacă este puțin prea devreme pentru asta!

20.12.2015

Motivul pentru care încă mă mai uit câteodată pe Disney Channel


Asta probabil că o să sune ciudat, mai ales pentru toți cei mult prea maturi pentru a recunoaște că se mai uită din când în când la desene. Poate nu mai urmărim așa de des desenele de la TV așa cum o făceam când eram copii, dar cumva trebuie să recunoaștem că ne mai uităm câteodată la câteva desene noi, fie dacă sunt de pe Nick, Disney sau Cartoon. De când a început toată agitația asta cu Violetta, mulți dintre noi am renunțat cel mai probabil la Disney. Violetta părea un serial oarecum okay, până când au început să difuzeze din ce în ce mai multe episoade și ne-am prins cumva în poveste. E doar o telenovelă enervantă pentru copii, tipic argentiniană, spaniolă... . Am studiat acțiunea din Violetta mult timp și era slăbuț, personajele ajungeau mereu să tragă cu urechea atunci când nu trebuia, iar chestia asta se repeta constant, contexte diferite, dar exact aceeași chestie, pe lângă o mulțime de alte chestii pe care le voi discuta cel mai probabil altă dată, dacă mai am chef

Anul trecut, pe Disney Channel au apărut câteva seriale noi I DIDN'T DO IT ( Nu-i vina mea! ) și GIRL MEETS WORLD ( Riley și restul lumii), la care m-am uitat Crăciunul trecut din plictiseală, dar care chiar au ajuns să îmi placă. IDDI nu mai e difuzat pe post, iar din câte am văzut de fiecare dată când trec pe acolo cu speranța să fie GMW dau de alt serial aparent nou, și anume BEST FRIENDS WHENEVER. Practic. singurul motiv pentru care mă mai uit pe Disney este pentru Riley și restul lumii, care, după cum am aflat mai târziu este continuarea de la BOY MEETS WORLD și e chiar drăguț, chiar dacă nu prea am răbdare să văd și acest prequel. Ce mi-a plăcut la serialul cu Riley a fost sinceritatea din fiecare replică și acțiunea în sine, e povestea unei fete de generală care începe să cunoască lumea împreună cu prietenii ei. Cum să nu îți placă așa ceva? Mai mult nu știu cum aș putea să explic, pentru că e ca și cum aș explica de ce îmi place Harvy Cioculeț de pe Nick. Nu pot să zic că desenele mă fac să zâmbesc în felul în care mă fac serialele ( poate înafară de Curaj, pe care știu că toți îl știți și încă îl mai iubiți ), dar mă înveselesc într-un fel, iar asta e perfect după o zi relativ obositoare de liceu ( sau doar o zi obișnuită de stat degeaba). 

Am renunțat la desene până anul trecut pentru că îmi auzisem fostele colege din generală că ele nu se mai uitau la desene și nu se mai jucau nici cu păpuși pentru că probabil considerau aceste lucruri suficient de puerile, deci practic am renunțat la toate astea prin clasa a 5-a sau a 6-a. Mulți ne maturizăm mai repede, pe când alții preferă să se poarte ca un copil, indiferent dacă asta înseamnă să se uite la desene animate sau să se joace aiurea cu o jucărie în cazul în care găsește vreuna. Colegele mele actuale încă se mai uită la desene ( uneori ) și mi se pare chiar un lucru drăguț, mai ales că de la multe dintre ele nu mă așteptam la așa ceva. Nu pot spune că sunt mature, deși câteva chiar sunt, în adevăratul sens al cuvântului, iar vestea că se mai uită câteodată la desene m-a bucurat într-un fel și pot spune că am o părere mult mai bună despre ele acum. Nu am nicio problemă cu oamenii care nu se uită la desene, dar că mi se pare drăguț să mai facem asta din când în când. 

19.12.2015

Când pierzi un prieten care poate nu ți-a fost niciodată atât de apropriat pe cât crezi


Oamenii mor, la propriu cât și la figurat. În timpul vieții trecem prin anumite schimbări de atitudine care ne schimbă și ca persoane, moment în care renaștem și devenim altcineva. Care e toată ideea dacă în jurul tău sunt oameni pe care nu îi simți complet alături de tine atunci când ai nevoie? Ce rost are toată chestia asta dacă oricum trebuie să ne descurcăm singuri? Propriul drum, propriile speranțe, principii, realizări, lupte, blah blah blah, contează atât de mult dacă în momentele de singurătate nu ai cu cine să vorbești cu adevărat despre asta? Am spus cândva într-un text argumentativ despre prietenie că aceasta e importantă în susținerea noastră morală, fiind genul de persoană care să fie alături de tine atunci când simți că nu mai poți lupta, cineva care pur și simplu să spună un lucru care să te înveselească în acele situații. Simpla prezență sau persoană care te liniștește atunci când știi că e acolo,  simpla prezentă a unei alte persoane poate face minuni pentru inimile noastre fragile, dar asta nu e suficient. 

Când ești o persoană drăguță, care sare mereu în ajutor atunci când o persoană apropiată îți cere ajutorul, dar nu primești niciodată înapoi acest gest, pentru că unii dintre noi suntem puțin prea egoiști pentru a face acest lucru. Mereu spun că sunt egoistă, refuz să dau mai departe comentariile la care am muncit la română pentru că nu mi-au fost cerute de persoane cărora le-aș da cu multă plăcere. Despre asta e vorba, despre încrederea că bunătatea ta va veni la schimb, dar de cele mai multe ori nu e așa, e doar umbra unei prietenii care poate nu a existat niciodată ( sau a existat numai în mintea noastră care vrea să creadă în oameni mai mult decât în dezamăgiri). Ești drăguț numai când vrei ceva la schimb, nevoia constantă de cineva sau de ceva ce putem obține de la alte persoane ne-a transformat în masa de oameni egoiști și materialiști care trăim astăzi, poate nu toți suntem așa, pentru că încă mai există persoane cu suflet pur, chiar dacă niciunul dintre noi nu e prințesa sau regele purității, dar ne place pur și simplu să facem lucruri drăguțe pentru a ne simți bine și nu pentru că putem câștiga ceva din asta. 

Obișnuiesc să am încredere în oameni, ceea ce e puțin ironic pentru că la început îmi era frică de ei, și chiar dacă sunt puțin sociopată vorbesc cu fiecare persoană care e dispusă să îmi adreseze mai mult decât câteva cuvinte care reprezintă un salut spus doar pentru că e nevoită să se arată încântată să mă vadă. La început chiar mă miram de ce nu mai salută aproape niciun fost coleg din generală, dar acum chiar nu îmi mai pasă de ce cred ei despre mine sau despre ceilalți. Era frumos să ținem legătura, dar adevărul este că niciunul dintre noi nu are nicio treabă unul cu celălalt. Cel mai probabil se va întâmpla asta și la liceu, pentru că oricât de apropriați și de uniți am încerca să părem adevărul e că oricum nu ne suportăm reciproc, până și bisericuțele au început să aibă probleme, iar asta e la fel de grav ca înțelegerea la nivel de clasă. 

Viitorul e o chestie înfricoșătoare, iar asta mă sperie mai mult ca orice. Toată lumea mă minte că va fi totul bine, dar nimeni care nu se străduiește cu adevărat nu știe cât de greu e să ajungi în punctul la care ai visat toată viața ta. Singurul lucru de care sunt sigură este că nimeni nu va munci pentru mine, iar atunci când voi avea nevoie de ceva trebuie să mă descurc de una singură. Am susținerea morală într-un fel sau altul, dar nu mă simt bine când discut cu cineva despre propriile mele neliniști pentru că atunci când le spun mai departe nu fac decât să încep să plâng, iar când fac asta mă opresc cu greu. E un drum lung de parcurs, plin de gropi și obstacole de neimaginat și în mod clar nu putem rămâne puternici tot timpul. 

Suntem oameni, iar toate astea fac parte din noi, persoanele pe care le întâlnim, lucrurile care ni se întâmplă, toate țin de drumul pe care trebuie să îl facem pentru a ajunge ceea ce vrem să fim, să avem viața pe care o vrem și puterea de a zâmbi atunci când vom fi întrebați cum am ajuns acolo. Acesta e un gând frumos, dar fiorul care își străbate coloana vertebrală atunci când ești neliniștit nu dispare decât atunci când deja ai rezolvat lucrul de care ești îngrijorat, sau ai trecut prin el fără să faci nimic ( oricât de indiferent ai fi ) . Poate nu avem cu toții prieteni adevărați, pentru că aceștia sunt greu de găsit, dar oare ce înseamnă acest lucru? Am cunoscut persoane pentru care merită să lupți, iar altele care mi-au demonstrat contrariul. Mi-am făcut o părere despre o mulțime de oameni și cumva nici nu mă mai surprinde atunci când cei la care mă aștept să se arate atunci când am nevoie de ei să nu își facă pur și simplu apariția, iar asta pentru că ei nu au fost niciodată atât de apropriați pe cât obișnuiam să cred, acesta fiind doar speranța că acea persoană mi-ar putea sări în ajutor. Putem face lucruri cu mare ușurință, deși nu ne dăm seama de asta, ce contează cu adevărat este cum acționăm în anumite situații și ce putem face pentru oameni. 

18.12.2015

Fericirea infinită


Nu am crezut niciodată că e posibil ca un serial să mă facă atât de fericită, deși sunt multe care mi-au atras atenția și m-au bucurat cu fiecare episod, niciunul nu a atins performanța de-a mă face să zâmbesc, dar și să fiu cu adevărat atentă la acțiune. Iubesc muzica country, deși nu sunt cântăreață sau compozitoare, însă nu trebuie să am cine știe ce talent muzical pentru a recunoaște muzica bună. Versurile trebuie să însemne ceva pentru mine, să mă facă să simt ceea ce cântecul cât și interpretul vor să transmită. Instrumentalul trebuie să îți ridice părul de pe brațe, așa ne putem da seama dacă e cu adevărat muzică bună sau nu. Acum, după cum am spus mai sus. nu am cine știe ce experiență, așa că nu pot presupune decât că melodiile care îmi plac se pot numi muzică bună, pentru mine, cel puțin, nu că alte genuri nu ar fi ca lumea, dar într-un fel e o chestie de gust care depinde de fiecare. 

De când am descoperit serialul BIBLIOTECARII, nu am mai găsit seriale care să mă atragă așa de mult precum s-a întâmplat acum. Asta e o minciună, pentru că mai am câteva seriale pe listă, dar  înafara acțiunii și a intrigii și a replicilor bine gândite de către scenarist nu pot spune că îmi plac chiar așa de mult ( asta e o altă minciună). Îmi place să scriu, să citesc, să mă uit la seriale care îmi spun ceva, iar NASHVILLE  e singurul serial cu temă muzicală care se află pe lista mea. Aveam o perioadă în care mă uitam la GLEE, recunosc, dar era prea exagerat, mai ales că era un fel de musical și nu o chestie legată de oameni care cântă pentru propria lor persoană cât și pentru propria lor carieră. 

Nashville este despre două artiste care sunt într-un fel în antiteză, reprezentând astfel generația nouă a muzicii country cât și generația veche. Personal, nu îmi place de ceea care reprezintă generația nouă, e ca o Hannah Montana puțin mai înțepată, genul acela de persoană care vrea totul la picioare și nu îi stă nimic în cale în cazul în care nu primește ceea ce vrea. Pe când Rayna James ( reprezentanta generației vechi) este mult mai old style și ador genul ăsta de persoane, iar muzica ei e de două ori mai bună decât ceea a primei artiste de care am pomenit mai sus. În principal este vorba despre ele și oamenii din jurul lor. 

Cât despre fericirea infinită, pentru că acesta este numele articolului până la urmă, vreau să spun că serialul ăsta m-a făcut să zâmbesc așa cum niciun alt serial nu m-a mai făcut vreodată ( înafară de Bibliotecarii ). Ba chiar cânt cu personajele și le urmăresc fiecare mișcare cu mare atenție. Îmi dau seama când fac ceva greșit și mă aștept de la ele să îndrepte lucrurile, plus că e interesant modul în care vor face acest lucru. O poveste interesantă cu multe complicații care păstrează un fir narativ natural care pare rupt din realitate. Mulți veți spune: Ce e cu tâmpenia asta? E nașpa! Unde sunt supereroii? Fantomele, vampirii? Ei bine, nu are nimic supranatural, dar nici nu are nevoie de așa ceva pentru a fi numit un serial bun. 

Pentru fanii muzicii country și oamenii cărora le place genul ăsta de dramă marca ABC, este un serial absolut minunat, perfect pentru serile de vineri sau sâmbătă când aveți nevoie de o gură de aer curat în urma stresului de peste săptămână și, după cum se simte deja mirosul bradului și al prăjiturilor făcute în casă, este un serial de familie perfect de văzut de sărbători, chiar dacă nu are cine știe ce temă de Crăciun și chestii de genul ăsta. 

16.12.2015

Între vis și dorință


Mai țineți minte momentele când ne opream în fața unei vitrine pentru a studia noile jucării din magazin atunci când eram mici? Noile păpuși, noile pistoale cu apă sau noile seturi lego. Voiam jucării și plângeam o grămadă de vreme până când ne convingeam părinții să le cumpere, asta sau ne obișnuiam cu ideea că nu vom primi niciodată așa ceva. 

Poate într-o bună zi vom ajunge oameni mari, fata din clasă care comentează mereu și ridică tonul la profesor probabil va fi președinte. Singura fată care dă teza la chimie pentru că i-se pare mult mai ușoară decât biologia probabil își va face o meserie din asta. Băiatul care pleacă în fiecare miercuri de la ultima oră pentru că are antrenament la basket, fetele care cântă în corul bisericii, care nu sunt sigure că vor să se axeze pe muzică, fata care merge la prezentări de modă. Toți suntem oameni, toți vrem câte ceva, iar uneori fără să ne dăm seama ajungem să tânjim după lucruri pe care nu le vom avea niciodată, doar că la vârsta asta nu mai depinde de veniturile părinților noștri și ar trebui să ne dăm seama dacă ceea ce ne dorim este cu adevărat benefic pentru noi sau doar o toană de moment. Să îți dorești să simți ceva pentru o anumită persoană deși nu te poți forța să faci acest lucru sau să vezi în magazin o eșarfă pe care vrei neapărat să o achiziționezi. Poate o adori în secunda în care ai cumpărat-o, iar când ajungi acasă o arunci în fundul sertarului pentru că ți se pare oribilă. Acum o săptămână mi-am pus în cap să îmi cumpăr o agendă și vreau să spun că, deși trec în fiecare zi pe lângă vitrina în care e expusă, nu mă mai atrage nimic la ea. Cât de mult mi-am dorit eu agenda aceea și cât de neimportantă mi se pare acum. 

Totul ține de cât de siguri suntem de ceea ce vrem cu adevărat. Pentru cei care știu ce vor să devină și știu exact cum ar putea fi viața lor peste zece ani probabil își dau mai ușor seama de ce le trebuie și ce nu. E o chestie de practică, iar dacă lucrul pe care îl vrei într-un moment probabil te va ajuta toată viața sau va sta pe biroul tău holbându-se la tine cu ochii lui imaginari. Un vis, este un plan pe care vrei să îl duci până la capăt, un lucru în care crezi și la care nu vrei să renunți pentru că asta e tot ceea ce iubești și vrei ca asta să facă parte din viața ta. Sunt oameni care zboară des prin diferite colțuri ale lumii, iar în aceste ocazii colecționează o mulțime de lucruri interesante care chiar merită păstrate ( chiar dacă sunt nimicuri care nu te ajută în vreun fel să îți atingi țelul ). Cred că e impresionant să colecționezi diferite lucruri, pentru că în felul ăsta faci ceva, îți satisfaci plăcerea de-a avea cât mai multe obiecte, iar asta te poate inspira într-un fel sau altul. 

Tânjim după un lucru sau o persoană, dar acea dorință va dispărea într-o săptămână, maxim o lună. Când e vorba de chestii care chiar să îmi placă, pur și simplu știu că îmi plac și renunț la ele decât dacă nu am de ales, dar de cele mai multe ori încerc să obțin lucrul respectiv, mai ales dacă chiar merită să fie al meu. În cazul oamenilor este cu totul altă treabă, pentru că nu pot spune nimănui ce să facă, de aceea scriu și cărți, pentru a-mi crea o imagine despre persoana respectivă ( chiar dacă cel mai probabil nu este decât o aberație scornită de mine ). Din punctul meu de vedere, o persoană ar trebui să facă ceea ce simte că ar trebui să facă. Dacă nu e de acord cu ceva nu ar trebui să facă acel lucru doar pentru că a fost rugat de cineva sau ceva de genul ăsta, e o chestie legată de felul în care gândim și ceea ce vrem. Nimeni nu ar trebui să ne oprească atunci când facem ceea ce credem că ar trebui făcut.

Totul e repetitiv



,,Nimic în universul ăsta nu se întâmplă odată. Infinitul merge în ambele direcții. Nu este niciun eveniment unic, niciun moment singular” -Bones

După aproape șase ani de când am citit pentru prima dată Dracula, ceva m-a determinat să scot volumul din biblioteca părinților mei pentru a-l reciti din nou. Asta, dar și o altă chestie care implică niște eșarfe pe care obișnuiam să le port tot în urmă cu aproape șase ani, așa cum Merlin își purta cârpa la gât în serial, m-au făcut să îmi amintesc de acest citat pe care l-am văzut acum câteva luni în serialul Bones ( Cititorii de oase) și pe care am vrut să îl lipesc și pe ușă, dar cumva acolo au ajuns alte citate și am uitat cu desăvârșire de el. 

Poate e adevărată teoria, sau poate a fost doar o replică adăugată în scenariu de efect, dar oricum ar fi rămâne un citat care să te pună pe gânduri. M-am gândit să port din nou eșarfele ca Merlin și să citesc din nou Dracula ( pe care am citit-o acum șase ani, tot în perioada asta). Dacă stăm să ne gândim puțin este chiar interesant. Ajungem să facem lucruri pe care le-am mai făcut cândva, lucruri care cumva spuneau ceva despre noi, dar nu mai reprezintă nimic în comparație cu persoanele care am ajuns să fim după atâta timp, iar aici mă refer la chestia cu eșarfele ( sau orice alt articol vestimentar sau accesoriu, mă rog), pe când o carte poate fi citită și recitită în fiecare săptămână.  

În afară de aceste două exemple am mai observat anumite chestii care mi se întâmplă pentru a doua oară, chiar dacă în viața mea nu mai sunt persoanele care erau atunci. Timpul trece, iar lucrurile se schimbă. Cum era expresia aia? Apa trece, pietrele rămân, nu știu cât e de potrivită în acest context, dar o parte din tot ce semnifică ea s-ar putea încadra pe aici. Ideea e că în timp, întâlnim o mulțime de oameni, care rămân cu noi sau își văd de viețile lor. Din câte am văzut, amicii din generală și liceu sau facultate nu rămân cu noi pentru totdeauna, iar dacă se întâmplă, asta e o minune și cumva trebuie să îi păstrăm pe acești oameni și să ne purtăm cu ei în felul în care se poartă și ei cu noi, pentru că ăsta e cel mai bun lucru de făcut. 

Sunt sarcastică și vorbesc extrem de mult, iar uneori e frustrant când îmi dau seama că nimeni nu mă ascultă, dar cum nimeni nu e nevoit să mă asculte așa cum nici eu nu sunt nevoită să turui singură ca tâmpita ar trebui să mi se spună că nu sunt ascultată și să nu mai povestesc despre lucruri care plictisesc pe toată lumea, asta e corect atât față de mine cât și față de ceilalți. Dacă ești idiot, omul trebuie să îți spună în față că ești un idiot, fără ascunzișuri, fără menajamente. Genul ăsta de sinceritate este mai mult decât benefică în multe situații, chiar dacă lumea preferă să mintă pentru a nu răni sentimentele unei persoane, deși o minciună poate răni pe cineva de două ori mai mult decât purul adevăr.

Cum este posibil ca evenimentele să nu se întâmple numai odată, probabil vom avea o mulțime de ocazii să le spunem oamenilor lucrurile în adevăratul sens al cuvântului, dar și să ne schimbăm ca persoane, să luăm decizii și să învățăm din greșeli. Dacă te-ai împiedicat odată de o bordură denivelată, data viitoare vei știi că mai bine mergi în stradă pentru a o evita, sau pur și simplu o ocolești. Totul se întâmplă cu un motiv. iar moment unic sau nu, acestea sunt date pentru a ne modela ca persoane, oamenii care suntem și care vom fi. 

15.12.2015

Prima seară petrecută într-un pub


Ca persoană care nu prea agrează atmosfera de club, pub sau restaurant ( sau orice alt loc unde se ascultă muzică la nivel ridicat), în seara asta am fost într-un locație cu adevărat interesantă. Rock de bun simț, local drăguț, oameni okay, mult fum și un ceai excepțional ( DA! Chiar am comandat un ceai și probabil toată lumea știa că o să se întâmple asta). 

Până acum am mai fost într-un local ( care probabil s-a închis ) o singură dată, iar asta s-a întâmplat cumva vara trecută, din câte țin eu minte, dar asta nu e important. Locul în care am fost nici nu se compară cu acela ( nu că aș avea cine știe ce experiență în ceea ce privește localurile din oraș ). Era atât de bine decorat încât te făcea să te uiți numai pe pereți și pe tavan, sau poate eu sunt singura care face asta. Pe tavan sunt lilieci de hârtie și poze oarecum horror, iar unul dintre pereți ( în locul în care se afla masa noastră) era un poster cu o trupă de rock, găseai așa ceva până și la fereastră, ceea ce era absolut genial.

Ce m-a încântat este faptul că mi-a venit ideea să scriu acest articol și fără să îmi dau seama, cu o determinare de care n-am mai dat dovadă până acum, am luat singurul caiet pe care îl aveam în ghiozdan și m-am pus pe scris. Scrisul, a fost minunat, era ca și cum inspirația plutea în aer, purtată de aerul cald și de fumul din jur. Nu știu dacă e de la liliecii de hârtie sau din cauza posterelor sau a muzicii bune ( nu prea sunt în măsură să spun cum e muzica bună, dar mi-au plăcut personal toate cântecele care au fost pe tot parcursul șederii noastre acolo). 

Inițial, nu eram sigură dacă să îmi însoțesc colegii sau să merg acasă să citesc prețioasa carte de care m-am apucat de curând. Am decis să merg cu ei în pub-ul de rockări și nu regret nimic, pentru că a fost o experiență frumoasă și chiar m-am distrat. Dacă mai sunt ieșiri d'astea de grup, fără dar și poate voi călca din nou în acel loc. Din câte am observat ( și înțeles ) cumva toată lumea se împrăștie, iar dacă cei din grup nu sunt în număr par mereu rămâne unul singur. Și eu am rămas singură la un moment dat, dar eram atât de fascinată de tot ( mai ales că abia atunci observasem liliecii și pozele de pe tavan ), iar poate asta m-a făcut să mă pun pe scris, asta, inspirația, faptul că eram singură și oricum stăteam degeaba. 

A fost grozav, și chiar dacă nu sunt genul de persoană care să se dea în vânt după așa ceva ( șoricelul de bibliotecă din mine ar trebui să se simtă în acest moment ), pot spune că acel local de rockări poate fi ,,un refugiu” , cum spune una dintre colegele mele și îi dau dreptate.

14.12.2015

În pielea unei zeități


Cumva, nu mă întrebați cum, am început azi să îmi întreb colegele ce fel de zeități ar fi și unele dintre ele nu au știut să îmi răspundă, sau nu au vrut să spună, lucru care m-a făcut să le dau singură nume de zei. De la bun început, deloc surprinzător am spus că aș fi Hecate, pentru că îmi place de ea. E așa de misterioasă cu toate cele trei capete și tot tacâmul. Mi-ar fi plăcut să ne prefacem că suntem zeități, e oarecum amuzant și destul de complicat, dar ar ieși totuși un fel de joc destul de interesant. Facem o poveste, iar asta e tot ce îmi place și tot ce știu să fac. M-am implicat atât de mult în chestia asta încât am început să le cer fetelor să mă strige Hecate. 

Eram chiar îngrijorată că Herne ar putea fi amorezat de Artemis, fiind amândoi spirite ale pădurii și chestii de genul ăsta, iar fata care a vrut să fie Artemis mi-a spus că nu îi permite acestuia să se îndrăgostească de ea. Pe lângă Hecate, îmi place la nebunie de Herne, iar cei doi ar face cumva un cuplu drăguț, nu că aș avea pe cine să pun drept Zeul cu coarne în toată povestea asta, dar poate într-o zi cei doi vor fi împreună, poate poate poate, pot să visez, nu?. Zeița înțelepciunii, una dintre muze, Persefona, Hecate, Artemis și Isis completează un fel de sabat vrăjitoresc care cumva ajută oamenii care cred în magie să se vindece de diferite boli. 

Stând toate în fața unui foc, discutând despre minunea iubirii, roadele naturii, arte și, ei bine vrăjitorie, Artemis se ridică în momentul în care aude un foșnet în pădure. Își ia arcul și se năpustește în frunziș. Muza s-a ridicat, iar rochia ei albă făcută din raze de lună, pe care o primise cadou de la Artemis era intactă. Hecate nu se aștepta ca aceasta să rămână atât de curată. Muza a început un cântec mut, pe care celelalte fete nu l-au prea înțeles. Zeița care a părăsit lumea umbrelor pentru a sta pentru o seară în compania prietenelor sale se bucura copios de spectacolul care se derula în fața ei. Ea și Atena erau singurele care râdeau, pe când Hecate și Muza începeau să se îngrijoreze pentru siguranța fetei. Doar Isis era indiferentă, studiind accesoriul din aur pe care îl avea la mâna stângă. Era frumos, îl primise cadou de la un muritor de rând cândva, de mult și îi plăcea să se gândească la el, o făcea să se simtă din nou umană, nu că ar fi fost vreodată așa, cunoștea lumea încă de la începuturile ei, la fel ca și fetele din jurul ei. Atena s-a ridicat de pe bușteanul pe care ședuse în tot acest timp și încercă să o smulgă pe Artemis de pe Herne. Zeul cu coarne s-a ridicat, privind-o pe fată pe sub masca sa făcută din craniu de cerb. Fata părea incredibil de furioasă NE SPIONA, strigă ea încercând să îl lovească din nou, dar Atena a convins-o să se întoarcă la locul său. Herne a ieșit din tufișuri împreună cu cele două fete, scrutând chipul celorlalte zeițe prezente în cerc. NU A VENIT PENTRU A NE SPIONA, o asigură zeița înțelepciunii. Herne s-a așezat lângă Hecate, privind unul dintre capele fetei. Unul dintre câinii ei demonici a început să mârâie, iar zeița răscrucilor i-a făcut semn să se liniștească. Până atunci, Hecate își dorea ca Baset să fi fost de față, dar zeița pisică nu a putut fi prezentă în seara aceea. Prezența lui Herne i-a atras atenția și cumva zâmbea când îi privea capul de cerb. Îl putea vedea dincolo de acesta.Trecuse atât de mult timp de când aceasta a citit ultima dată în sufletul băiatului.

Isis era fascinată de cei doi, modul în care se priveau pe ascuns. Hecate nu își arăta niciodată fața, cum nici Herne nu făcea niciodată acest lucru, chipul lui fiind pe jumătate ascuns de capul de cerb pe care îl purta. ĂSTA DA SPECTACOL, a spus Persefona aruncând o privire spre Atena, care îi zâmbi. Artemis avea o presimțire rea cu privire la intențiile băiatului, dar Isis era cea care se pricepea când era vorba de astfel de lucruri, iar ea părea încântată de cei doi. Nu le vedea ochii, dar puteau simții fericirea dintre ei, toate puteau simți acest lucru și nu puteau nega faptul că poate Herne chiar venise pentru a o vedea pe Hecate. Artemis era îngrijorată pentru zeița răscrucilor și era gata să o apere dacă avea să fie rănită., însă Herne nu făcea decât să o privească pe sub craniul său de cerb. Muza a început să cânte din nou, iar fetele s-au ridicat, începând să danseze așa cum am mai dansat și până atunci. Cu excepția lui Hecate, care s-a ridicat împreună cu zeul pădurii și au început să danseze și ei. Isis a început să cânte împreună cu Muza și cu Atena, gândindu-se că făcuse o treabă mai mult decât bună, dar ce nu știa era că Artemis și Persefona îi ascultau gândurile. AI AVUT CEVA DE-A FACE CU ASTA? o întrebă Artemis pe zeița căsniciei. Isis nu a făcut decât să dea din umeri cu indiferentă, fără să încerce să își ascundă încântarea. NU A TREBUIT SĂ FAC ABSOLUT NIMIC.

V-am spus că ar putea ieși o poveste drăguță din toată chestia asta. Iubesc mitologia și legendele și tot ce ține de asta, iar dacă aș trăi într-o astfel de lume clar aș fi acel gen de zeiță întunecară și complicată precum e Hecate. Zeitățile au fost create de lumea antică ca personificare a diferitelor îndeletniciri, sentimente sau meșteșugiri, lucru demn de admirat, că au avut atâta imaginație, adică. Imaginație care m-a ajutat să creez această mică povestioară de mai sus. Probabil că sună ciudat, și mi-am înspăimântat colegele într-un fel sau altul când am început să îmi manifest încântarea cu privire la zeitățile mitologice. Pentru o secundă vorbeam de Dumnezeu cu colega mea de bancă și apoi a pocnit un balonaș în capul meu când m-am gândit la toată chestia asta cu Hecate. Dacă tu ai fi un zeu din mitologie sau folclor care ai fi? Poate iese o poveste grozavă despre acel zeu, poveste total diferită de cele cunoscute până acum.

Buffy, super erou sau doar erou de ficțiune?


În vacanța aceasta am de făcut, printre altele, un referat de o pagină despre super eroul meu preferat, iar cei mai mulți colegi de-ai mei vor scrie despre super eroi de genul lui Batman, WonderWoman, CatWoman, SpiderMan, Arrow și toți cei care mai sunt ( și sunt mulți ) pentru că sunt mai cunoscuți și așa mai departe. Și eu aș fi scris probabil despre unul dintre ei dacă nu era imaginea lui Buffy în cartea de engleză. Pe lângă faptul că profesoara nu ne-a lăsat ( sau nu m-a lăsat ) să o prezint din diferite motive știute doar de aceasta, personal cred că nu o consideră erou și nu crede că merită să își piardă câteva minute din oră vorbind despre ea. Se afla alături de Superman, Batman și Superman, care sunt aproape la fel de clasici ca și ea, într-un fel, oarecum pentru că ei au apărut în jurul războaielor și ea abia prin '97, dar nu contează.

E judecată de toată lumea și nimeni nu îndrăznește să o considere un ,,erou” pentru generația noastră. Am copilărit cu Jurassic Park; Buffy, spaima vampirilor; Starwars, Sabrina vrăjitoarea adolescentă și chiar Lizzie McGuire. Într-adevăr am văzut seriile astea puțin după unșpe ani pentru că nu aș fi înțeles nimic înainte de atingerea acestei vârste. La Buffy mă uitam în clasa a 8-a, pe vremea când se difuza pe Diva și erau reluări de la 7 am. Îmi mâncam cerealele în timp ce mă holbam la ecranul televizorului din sufragerie. Mă uitam la episodul care se difuza în diminețile respective până când venea momentul mă plec la școală. Nu știu cât de mult mi-a marcat copilăria, dar adoram pur și simplu seria asta și făcusem chiar un fel de pasiune pentru Spike( dar tipic nouă, tipii răi sunt mereu fascinanți) și nici acum nu mi-am dat seama dacă e de partea întunecată sau nu, cum ar spune un fan StarWars care face parte dintr-un multi-fandom care o include și pe Buffy.

Poate nu poartă capă, mască, colanți, costum mulat sau din piele și nu are cine știe ce puteri supranaturale( înafară de super-agilitate, chestie pe care o are și un atlet, ceea ce nu e ceva chiar atât de ieșit din comun). Vrea să salveze lumea și cumva asta e ceea ce o face un erou, ceea ce face ca lumea ei să fie interesantă, ceea ce ne atrage de fapt la ea. O eroină simplă, clasică, prototipul unui Van Helsing feminin contemporan, ca să spun așa, iar asta e impresionant. Buffy este imaginea perfectă a frumosului într-o lume în care răul umblă nestingherit pe pământ, iar ea ( ca orice erou care se respectă ) trebuie să salveze lumea deoarece ea este The Slayer, sună aiurea în română, dar înțelegeți voi. Odată la o generație sau ceva de genul ăsta se naște câte un slayer pentru a purifica lumea de forțele întunecate. Dacă stăm să ne gândim e o chestie gen Charmed ( Farmece, alt serial clasic), dar este un serial care merită văzut, iar Buffy nu este doar un erou de ficțiune, poate nu se compară cu noii super eroi despre care se fac noile producții MARVEL, dar asta nu înseamnă că nu este la fel de importantă și interesantă ca ei. 

13.12.2015

Călătorii cu prietenii



Încă de mică mi-a plăcut să călătoresc, ba chiar am fost într-o mulțime de excursii cu familia până în
clasa a șasea, atunci când părinții mei au rupt legătura cu prietenii lor de familie, iar odată cu ea, a murit și tradiția. Ador excursiile și drumețiile, dar nu aș fi în stare să plec de una singură, pur și simplu nu simt că pot face așa ceva. Dacă e vorba de o excursie cu clasa sau cu prietenii e mai mult ca evident că sunt de acord, până realizez că nu pot merge din diferite motive, dar chiar și așa, uneori e bine să ieși din rutină pentru a păși pe meleaguri ne mai văzute. Sunt atât de multe locuri de vizitat, atâtea muzee, obiective turistice, peisaje și tot felul de chestii de genul ăsta. Poate nu toți suntem amatori ai excursiilor sau poate suntem mult prea ocupați sau doar nu avem posibilitatea de-a împlini acest aspect.

Mirosul aerului rece de munte, ploile spontane de vară care încep atât de brusc că nici nu îți dai seama când se întâmplă, chelnerițele drăguțe care îți zâmbesc în timp ce îți iau comanda și îți dau chiar și indicații cu privire la drum sau lucrurile din împrejurimi. Oamenii de la masa de lângă tine care vorbesc de Hunedoara, Brașov, Sighișoara și o mulțime de alte locații de prin țară pe care le-au vizitat sau sunt pe cale să urmeze un traseu care să le includă pe toate trei. Te uiți la prietenii tăi și vă faceți semne din care reiese că trebuie să mergeți și voi în acele locuri, dar apoi vă amintiți că nu aveți suficienți bani pentru un astfel de drum și trebuie să ajungeți acasă în mai puțin de o zi. Dacă nu vine niciunul dintre voi cu o idee trăznită care să salveze situația puteți lăsa totul baltă totuși, doar vor mai fi ocazii. Data viitoare vă puteți organiza mai bine. Vă ridicați de la masă și o salutați pe una dintre chelnerițe, apoi vă îndreptați către camerele voastre, care bineînțeles sunt una lângă alta. Probabil celorlalți oameni din pensiune o să le lipsească gălăgia pe care o făceați în fiecare seară după cină. Muzica tare și strigătele isterice și amuzate. Probabil nu tuturor o să le pară rău de plecarea voastră, dar oricum o să vă simtă lipsa.

Asta a sunat probabil ca o reclamă la o agenție de turism, ceea ce e puțin aiurea pentru că nu asta voiam să spun de fapt. Ideea e că o excursie cu prietenii este mult mai interesantă decât una cu familia, în sensul că în momentul în care ești cu oamenii cu care îți petreci timpul în afara cercului familial te distrezi mult mai bine. Poți arăta cât de responsabil ești ( până se întâmplă o minune de genul să pierzi o sumă destul de măricică de bani), cât de independent și sigur pe tine. Ok, suntem adolescenți și poate suntem dezordonați și aiuriți și ce cele mai multe ori ignoranți, iar asta îi face pe oameni să nu prea aibă încredere în noi, dar asta este din cauza societății în care trăim și acesta e modul în care ne-am adaptat. Nu cred că un grup de fete ar putea sparge un perete în felul în care s-ar putea întâmpla în cazul unui grup de băieți. Și totuși nu am auzit ca cineva să fi distrus vreo cameră de hotel sau ceva, nu în țara asta, cel puțin. Sunt conștientă că suntem în mijlocul iernii ( aproape, mă rog) iar eu vorbesc de vară, dar într-un fel aceea e cea mai bună perioadă pentru mersul în excursii ( pentru că iarna nu poți decât să schiezi și să bei o ciocolată caldă la terasa stațiunii) . Călătoriile cu prietenii sunt amuzante, active și un mod numai bun de relaxare după susținerea examenului de bacalaureat.

11.12.2015

Cu gândul la vacanță


Am început acest articol acum două săptămâni și cumva nu am putut să îl termin. Pentru că nu îmi place să rămân cu articole nepostate, m-am decis să termin cu el astăzi pentru a mă putea apuca de altele fără să uit de el, pentru că astfel nu aș face decât să îl pun la cutie pentru anul următor. 

Mai e o săptămână până la Crăciun și mulți dintre noi ne-am apucat deja să ne plănuim vacanța mai în glumă sau în serios. Poate vrem să mergem într-un loc drăguț în iarna asta, poate vreo cabană printr-o zonă de munte pe unde s-a întâmplat să ningă sau doar să stăm acasă împreună cu familia ( pentru că e frumos și un Crăciun în familie, mai ales dacă nu îi incluzi pe acei membrii pe care nu îi suporți), oricum ar fi mulți dintre voi știți ce vreți să faceți. Tezele tezele tezele tezele, mă scuzați.  Nu ne putem permite să ne pierdem concentrarea pe lucrurile cu adevărat importante ( cu toate că temporare), și anume, tezele. Unii probabil că ați terminat cu ele și suflați ușurați acum când noi ne stresăm, ne bucurăm pentru voi, mai ales că sunteți de fapt singurii care își permit să viseze la sărbători. 

Am putea oare să învățăm și să ne simțit în spiritul Crăciunului în același timp? Cu siguranță! Putem decora camera așa cum vrem noi sau ne putem înconjura cu citate și muzică de Crăciun. Nu știu dacă se poate numi ajutor la învățat și nu sunt dispusă să testez teoria, poate la alte teste care nu vor fi atât de importante, cândva, poate anul viitor voi încerca și asta, poate.

La televizor au început deja să se difuzeze filme și muzică de sărbători. Nici nu au început bine, iar eu m-am săturat deja de atâtea colinde. Să le asculți în fiecare an de sute de ori devine mai mult decât stresant. Dar să privim partea bună, când vom intra în vacanță nu ne va mai păsa de școală și cumva vom fi doar noi și bucuria generată de datul cadourilor ( sau auto-dăruitul, cum îmi place să spun, pentru că atunci când nu ai de la cine să primești un cadou îți cumperi singur unul). Pentru că e perioada aceea minunată a moșului secret, sunt din ce în ce mai descurajată pentru că nu îmi plac surprizele și chiar sper să nu primesc parfum sau ceva de genul ăsta. Majoritatea colegilor mei știu cine e moșul lor secret, iar moșul meu și al câtorva colege a rămas complet nedeslușit, ceea ce nu mi se pare corect  față de noi pentru că ceilalți știu și nu ne spun și nouă. Sunt egoistă, nu îmi plac surprizele, iar în secunda în care voi afla mă voi uita urât la colegele mele care au știut. Îmi vine să fac o glumă, în sensul să cumpăr o chestie nașpa și ceva drăguț, doar așa, dar știm cu toții că nu aș fi în stare de asta. În plus, probabil nu ar trebui să mă răzbun pe copilul căruia îi dau cadou datorită simplului fapt că mie nu îmi spune nimeni cine e moșul meu. E stupid, știu, dar nu am niciun motiv să mint când de fapt asta simt.

Faza cu moș crăciunul secret ține în mare parte de secret, iar când acesta dispare se duce și farmecul, dar poate că nu avem nevoie de acel farmec, poate, nu știu, poate nu vream să simțim bucuria surprizei care va avea să se întâmple în momentul în care vom afla cine ne dă cadoul și mai exact, ce cadou vom primi. 

04.12.2015

Avantajul de-a fi într-un grup


Indiferent că este vorba de un grup școlar sau ceva în genul unei găști, cred că cel mai fascinant lucru e colaborarea, în sensul că fiecare e bun la câte un lucru, iar asta e foarte util în cazul în care ai nevoie de ceva. E drăguț să știi că e cineva care te poate ajuta cu problemele la fizică, cineva pe care poți conta când simți nevoia să împărtășești un secret și nu ai suficientă încredere că le poți spune tuturor, atunci când nu știi cu ce să te îmbraci și trimiți o poză cu ținutele pe care le ai în față și întrebi pe grup pe care ar trebui să o porți sau chiar atunci când avem un nou crush iar toată lumea te susține într-un fel sau altul sau nu te încurajează spunând că nu merită și chestii d'ăstea. Eu mereu am făcut așa cum am vrut, dar mereu am luat în considerare și părerile celorlalți chiar dacă părea că nu îmi pasă de ele sau ceva. 

Pe lângă asta, ai cu cine să îți petreci timpul și cu cine să dezbați non-stop despre anumite lucruri care ți-se vor părea total neimportante peste o săptămână, dar pe moment simți că trebuie să vorbești despre ele. Am avut o lecție la engleză care se numea WITH FRIENDS LIKE THIS sau ceva de genul ăsta și pot spune că a fost cât se poate de interesantă, mai ales că pe mine nu mă prea atrag subiectele predate în școală, deși la engleză sunt destul de interesante unele dintre ele ( cu excepția orei de română unde sunt mai mult decât atentă deși nu pare așa și în ciuda indiferenței și gramului de lene de care dau dovadă). În lecție erau descrise mai multe tipuri de prieteni, cel de petreceri, de teme, cel căreia-îi-spui-tot și mai erau, cred, dar oricum, ideea e că într-un grup sunt diferite persoane cu diferite personalități, unii sunt mai tocilari, pe când alții sunt sufletul petrecerii, alții sunt primii când se deschide un magazin nou de produse care conțin ciocolată sau jeleu, persoane care sunt sau nu interesate de modă dar merg la prezentări pentru a-și susține prietenele dar și din bucuria de-a explora o lume nouă, nemaiîntâlnită. Suntem diferiți, dar ceva ne unește, ceea ce e incredibil de minunat mai ales că apare sentimentul acela de bucurie că ești apreciat de persoane care nu sunt ca tine, iar acesta este cel mai bun sentiment pe care îl poate simți o persoană, pe lângă iubire și așa mai departe.

Sunt o mulțime de avantaje, dar și dezavantaje în a fi într-un grup și vreau să vorbesc despre asta altă dată pentru că nu mă simt în stare să spun o chestie nașpa acum. Probabil negativismul și dorința de atenție ar putea fi ceva care ar putea distruge un grup. Dacă cineva poartă pică pe cineva, asta afectează întregul cerc de prieteni într-un fel sau altul, chiar dacă nu ne dăm seama apar taberele și persoana care a început toată chestia devine cumva auto-exclusă, iar asta nu e ok pentru că nimeni nu ar trebui să se simtă lăsată din afară sau ignorată, mai ales când nu e deloc cazul. După cum am zis, avem firi și personalități diferite, unii suntem mai receptivi, alții distrași, alții observăm și auzim tot ce mișcă, iar alții suntem incredibil de ignoranță, dar asta nu e ceva ce putem controla, e ceva din noi, ceva ce ne definește. Nu mă deranjează să repet de zece ori același lucru cum nu mă deranjează să ascult de mai multe ori aceleași povești. Poate asta e problema noastră, ni se pare că oamenii spun un lucru într-un fel și pur și simplu o luăm razna din diferite motive pentru că nu ne convine atitudinea persoanei respective. Poate o persoană are looping-uri în voce pentru că așa e accentul sau vocea ei, uneori avem o anumită tonalitate pentru că suntem prea fericiți sau dezamăgiți sau doar triști. 

Mereu am vrut să fiu într-un grup și nu aș schimba nimic. Mereu a existat acel prieten separat de grup pe care mă pot baza și mereu voi avea încredere în oameni, pentru că am zis să încerc chestia asta și chiar am avut o surpriză plăcută. Mă uit la lume pe stradă și încerc să îmi imaginez ce îi așteaptă când ajung acasă sau cum cel mai mic detaliu pe care l-aș putea ghici despre persoana respectivă, e un exercițiu oarecum amuzant, mai ales dacă începi să te gândești la miile de lucruri care se pot întâmpla în viața acelei persoane. Știu când pot avea încredere în cineva și simt pur și simplu dacă îmi place sau nu o persoană. Poate nu am o viață perfectă și fața mea de spiriduș nu arată așa cum aș vrea, sau silueta și toate detaliile astea de care nu e nimeni de acord atunci când e vorba de propria persoană, dar sunt recunoscătoare pentru tot ce mi s-a întâmplat, sunt înconjurată de oameni minunați și am libertatea de-a face ceea ce iubesc, chiar dacă nu scriu prea bine și alte prostii de genul ăsta. Un grup, chiar dacă e întreg sau nu ( în sensul că membrii acestuia nu fac parte chiar din cerc, dar cumva sunt importanți pentru tine) este atât de eliberator din atât de multe motive. Să fi înconjurat de oameni care știi că sunt lângă tine atunci când ai nevoie e cel mai minunat lucru care i-se poate întâmpla unei persoane, pentru că în generală, liceu, facultate sau locul de muncă nu se vor păstra niciodată grupuri cu adevărat, iar asta pentru că nu e colectivul prea unit sau pur și simplu membrii acestuia se urăsc reciproc. Țin minte zilele de naștere ale tuturor, dar încerc să le iau cadouri numai celor cu adevărat importanți  ( și mă disperă faptul că nu am cum să iau cadouri pentru toți, mai ales pentru că vreau cu adevărat asta) . Îmi împart ursuleții gumați numai cu oameni care consider că merită și care vor să mănânce ursuleți gumați. După cum am mai spus și în alte articole,  totul este un tipar și nimic nu este întâmplător, dar noi alegem cum vrem să trăim. 

01.12.2015

Prinși în propriul basm


Mulți iubim magia, poveștile, basmele, întâmplările scrise, auzite de la alte persoane sau inventate chiar de noi. Încă de când eram mică, aveam revistele acelea de la Erc Press care veneau împreună cu niște casete care conțineau un audiobook pentru basmul ilustrat în revista respectivă. Nu știu ce s-a întâmplat cu acele casete, dar știu că mai am revistele, cred. E ciudat cum de un singur obiect te poate înduioșa, făcându-te să îți amintești de-o anumită parte a copilăriei tale. Curioși din naștere, ascultam poveștile într-un fel sau altul, crescând practic odată cu ele. Nu pot spune sigur ce ar putea înțelege un copil din originalele basme ale fraților Grimm, care sunt puțin prea brutale pentru un copil micuț. Variantele pe care le-am auzit noi și pe care le-au auzit și alții de-a lungul timpului sunt simplificate tocmai din acest motiv, pentru a nu rămâne traumatizați, sau ceva de genul ăsta ( ăsta e și cazul desenelor animate și al episoadelor pierdute , care nu s-au difuzat niciodată la tv ).

De fapt, basmele reprezintă în mare lupta dintre bine și rău, după cum scrie și în culegerile de comentarii pentru bac. Iar facă este vorba despre bine și rău, un copil nu înțelege decât următorul lucru eroul rămâne cu fata după ce o salvează din ghiarele monstrului mare și rău, pe lângă asta, basmele și poveștile auzite din copilărie îi dau speranța că lucrurile nu sunt chiar atât de imposibile pe cât credem noi. Speranța la o viață mai bună, plină de aventură și fericire, așa cum au eroul și prințesa după moartea monstrului, dar cum știm că acel fericiți până la adânci bătrâneți e adevărat sau doar un eufemism pentru a nu ne distruge speranțele fragile? Nimeni nu știe dacă prințul s-a înțeles cu fata până când moartea avea să îi despartă, sau dacă a părăsit castelul pentru că au început să se certe, iar el încerca să evite orice fel de scandal. În acest caz povestea nu e terminată, iar acest gând poate fi deziluzionant pentru noi, dar dacă stăm și analizăm bine lucrurile este chiar interesant. 

Lumea de basm e un loc fantastic, unde toate minunile devin realitate, unde putem face tot ce vrem fără să sfidăm niciun fel de lege, fizică sau morală.  Peter Pan poate zbura, zânele pot zbura, în poveștile cu pirați sunt sirene, vrăjitoare, blesteme...Dacă ar fi să le combinăm așa cum au făcut producătorii serialului Once upon a time, care au reușit să combine și să interpreteze totul într-un mod atât de original și unic încât serialul se bucură de un mare succes, atunci ar ieși cu siguranță o carte de povești care au legătură între ele într-un fel sau altul. Sunt o mulțime de seriale apărute, legate de tema fantasy, urban fantasy, dark fantasy, care împrumută elemente din basme, folclor și mitologie, cum ar fi Supernatural, Grimm, Sleepy Hollow etc... În fiecare dintre noi există câte un personaj de basm, fie dacă acesta e o prințesă, unul dintre prinți, dublura magică a eroului ( animalul de companie și cel mai bun prieten care îl scoate din belele. ) Viețile noastre sunt tot niște basme, doar că nu e ca și cum am vedea dragoni umblând liberi pe străzi , dar există vrăjitoare, care poate nu fac vrăji în felul în care vă așteptați, dar totuși ( aici ar veni iluzioniștii, magicienii, mentaliștii, chimiștii, arhitecții, pictorii... Zânele ursitoare ar veni profesorii, educatorii, bibliotecari... 

Indiferent ce ați auzit, orice e posibil, chiar dacă nu avem lucrurile interesante din cărți și toate poveștile apărute de-a lungul timpului. Magia poate nu există în formă fizică, magia depinde de cât de fantastici putem fi atunci când facem ce ne place. Cât de arcuiți putem fi în realitate, dar și cât de detașați putem fi de aceasta. Unii părinți încurajează visele unui copil, pe când alții sunt indiferenți, iar fără susținere acel copil devine monoton și indiferent, trecând prin viață ca o mașină motorizată concepută special pentru a face același lucru la nesfârșit, asta doar dacă își deschide ochii cât mai are timp. Imaginația ne poate aduce o mulțime de lucruri, ne putem desena pereții din cameră exact cum ne trece prin cap, sau putem scrie pe ei, sau putem lipi tablouri făcute de noi pe ei. Putem asculta muzica preferată fără să ne îngrijorăm de posibilitatea că ceilalți o detestă, la fel și filmele, serialele, sau cărțile pe care le citim, poeziile pe care le scriem, cântecele pe care le scriem, schițele pe care le facem, muzica pe care o compunem, pasiunea noastră pentru fizică care ne face puțin tocilari, dar care ne duce la descoperirea unei noi teorii incredibile. Toate aceste lucruri aduc magia în lume, făcând astfel diferența dintre fiecare dintre noi. Poate nu vom fi prinți sau prințese, dar într-o bună zi vom putea face ceva ce niciun cap încoronat nu a reușit să facă vreodată fără să se ridice de pe tronul său prăfuit sau proaspăt curățat, vom reuși să schimbăm lucrurile, să facem lumea un loc mai bun, plin de magie și bucuria de-a trăi. Nimeni nu ar trebui să ne spună ce să credem sau ce să ne dorim, ar trebui să încercăm să facem lucruri care ne fac fericiți și să nu ne lăsăm influențați de persoanele care au eșuat sau care nu au încercat niciodată.