31.10.2015

Halloween în România

octombrie 31, 2015 0

Înainte de a ajunge acasă, acum o jumătate de oră, exact la scara mea am văzut o femeie cu o coasă, iar peste stradă era un grup de puști îmbrăcați în drăcușori. Imaginea asta m-a surprins într-un fel. O împingeam pe mama pe la spate strigând la ea hai acasă, mami hai acasă, acum îmi pare incredibil de stupid, dar cumva chiar m-a speriat imaginea acelei femei. Am mai vorbit despre incidentul din capitală de seara trecută și nu aș vrea să mai repet, pentru că toată ziua am auzit de chestia asta și deja m-am săturat. Adică, de ce explozibili? Într-un club? Doar eu cred că asta e o idee extrem de proastă?

În fine, copii costumați pe străzi, petreceri, destrăbălări cu artificii prin cluburi, ce mai, am început bine. Nu avem o astfel de sărbătoare oficială doar din acest motiv, pentru că românii sunt mult prea extremiști când vine vorba de lucruri de genul ăsta. Când eram mică îmi doream să merg și eu la colindat măcar odată, iar acum când am crescut, am început să realizez cât de tâmpită e această idee, mai ales că nici măcar nu avem ce sărbătorii. Fiecare cu tradițiile lui. Sfântul Valentin e doar o tâmpenie comercială, care la noi nu contează decât în marketing, iar din cauza asta tuturor le-a scăpat din vedere și existența dragobetelor, pentru că (da)  avem și noi o zi a îndrăgostiților.  Nimănui nu îi mai pasă de sărbătorile noastre, puține câte sunt, dar sunt. Ai crede că tradiția trebuie păstrată din generație în generație, dar obiceiul ăsta s-a dus de mult timp, încă de când am început să comercializăm și să promovăm sărbători în cinstea cărora nici nu putem petrece în mod legal ( sau moral).

Îmi pare rău că am început să vorbesc despre ziua îndrăgostiților în toiul nopții morților vii, dar firea mea romantică m-a convins cumva să revăd după atât timp filmul Warm Bodies ( Iubitul meu e un zombie ) și deja am ieșit din starea de Halloween după ce am ajuns la concluzia că nu pot vedea un film horror de una singură, plus că nu am avut curaj să mă uit la Silent Hill așa cum plănuiam. Deși nu ar trebui să sărbătorim Halloweenul, îmi permit totuși să vă urez Halloween Fericit! 

30.10.2015

Povești cu fantome ( Partea a 4-a )

octombrie 30, 2015 0

Yey, în final am ajuns și aici. Postarea asta va fi destul de lungă, dar din păcate ( pentru mine, pentru că ador să scriu ) nu va avea prea mult text, cel puțin nu cred. Am pregătit un top de opt filme horror de văzut de Halloween ( știu că inițial am spus cinci, dar mi-am mai amintit câteva și nu am putu renunța la ele)  și niște desene drăguțe pe care le-am făcut săptămâna trecută ( pentru că nu aveam chef de teme și trebuia să îmi ocup timpul cu ceva ), iar pe prima, cea cu mâinile, am făcut-o astăzi la ideea unor colege care au vrut să facă ceva semnificativ Halloween-ul acesta. Nu se vede scrisul de sub minunata mea rună, dar ador runa aia. Neînfricarea, a fost cumva runa mea preferată din Instrumente Mortale încă din momentul în care am văzut-o pentru prima dată ( bine, neînfricarea, puterea angelică și vederea sunt preferatele mele, dar în fine ). Probabil v-am încurcat, dar fanii TMI știu despre ce vorbesc. 

Top 8 filme horror: 
1. From Within 
2. Tomi Unlimited ( e în japoneză, dar pe mine m-a speriat rău de tot ) 
3. The Ring ( cred, nu l-am mai văzut de mult) 
4. Silent Hill ( pare ok, am vrut să îl văd, dar nu mi-a permis lipsa de timp ) 
5. Wrong Turn 1,2,3,4,5 
6. Vineri 13
7. Trick or Treat
8. Halloween 

Mai jos sunt pozele, pe care nu am reușit să le fac mai mici, oricât de mult m-aș fi chinuit, deși așa probabil se vor întinde pe toată lungimea blogului. 





A photo posted by Giulea Andreea (@adaherondale) on

Povești cu fantome ( Partea a 3-a )

octombrie 30, 2015 0

Dacă nu existau anomaliile și toate aceste chestii mușamalizate de guvern nu ar fi existat cărțile și filmele pe această temă, iar mulți adorăm acele cărți. Încă de mici spunem povești cu fantome în fața blocului în încercarea de a vedea cine reușește să ne sperie mai tare, îmi amintesc de acele câteva nopți de vară când stăteam pe marginile acelea cimentate ( habar nu am cum se cheamă ) și le spuneam celorlalți ce s-a întâmplat în filmul pe care îl văzusem ultima dată cu Vineri 13 sau ce văzusem pe Discovery la fenomene stranii. Nu eram o bună povestitoare pe atunci ( și mă îndoiesc că aș fi acum ), dar chiar adoram să stau la povești cu puștii de pe la scară. 

O fi paranormalul o chestie mult prea apreciată? Desigur, e foarte ușor să dăm vina pe chestii care poate nu există în loc să ne gândim ceea ce se întâmplă de fapt. În mitologia și folclorul din toată lumea, ba chiar și legendele urbane sunt simple povești, care, din când în când se pare că se mai adeveresc, în sensul că lumea caută rămășițe de giganți sau lucruri care să confirme în vreun fel sau altul existența lucrurilor anormale. 

Mâine e Halloween-ul și îmi pare nespus de rău că nu m-am încadrat cu postările, dar poate voi reuși anul viitor. Și totuși, cine spune că trebuie să postez toate astea până mâine? Mai am pregătit un top cinci filme de văzut și mai era ceva, dar am uitat ce, desene, desene, desene. gata, am niște desene pe instagram pregătite special pentru ziua de mâine. Le voi încadra în postarea următoare pentru că deja am intrat în pană de idei și nu știu despre ce aș putea să mai scriu. 

Timiditatea, o problemă reală sau niciun motiv de îngrijorare?

octombrie 30, 2015 0

Timiditatea este doar un sentiment de constrângere pe care îl ai în prezența anumitor persoane sau într-un anumit colectiv, cel puțin, asta credeam că e. Nu am avut niciodată probleme de timiditate până în anul în care am intrat în liceu. Atunci erau copii noi ( nu că mi-ar fi plăcut cei din generală, dar oricum ), profesării noi și un loc nou. Cu profesorii m-am înțeles chiar din primele zile, iar cumva era mica tocilară pentru toată lumea, o colegă îmi spunea chiar enciclopedie. Nu am fost niciodată favorita profesorilor, am fost doar un copil ok care învăța ( sau încerca să învețe - nu că acum ar fi vreo diferență- ) și nu făcea probleme. 

Nu vorbeam cu absolut nimeni, adică, într-un fel nu e chiar adevărat pentru că încercam să fac conversații, dar din câte îmi  dau seama dacă mă gândesc acum, socializam cu grupul greșit. Fetele m-au luat sub aripa lor protectoare și cumva nu mai eram fata care citește tot timpul și stă pe telefon, eram altfel. Un an mai târziu, încă mai eram retrasă și cumva am avut nevoie de ajutor psihologic pentru a scăpa de anxietate. Nu mi-au trebuit prea multe ședințe pentru a începe să vorbesc în halul în care vorbesc acum, fiind o persoană care prinde repede, am înțeles cumva că am nevoie de meliță pentru cariera pe care îmi doresc să o urmez. 

Când m-am gândit să scriu o postare despre timiditate, nu intenționam să transform tot textul într-o pagină de jurnal, pentru că, nu. Acum câteva zile, am făcut o oră cu o altă clasă, iar, fiind mixați, a trebuit să stau în bancă cu alte două persoane, acestea fiind un băiat și o fată. Păreau amândoi de treabă așa că mi-am lăsat ghiozdanul acolo cu încredere. I-am întrebat pe amândoi de vorbă, dar cumva doar fata a intrat în conversație cu mine și mi-a dovedit că nu m-am înșelat. El pe de altă parte, mi-a atras atenția într-un mod complet diferit. Era tăcut, foarte tăcut, iar asta m-a făcut să mă simt ciudat într-un fel pentru că nu am scos decât un singur cuvânt de la el, și acela fiind doar numele lui atunci când m-am prezentat, încercând să par prietenoasă în ciuda noului meu aspect de băiat, generat de noua coafură destul de scurtă. 

Credeam că timiditatea apare doar atunci când nu te integrezi într-un anumit loc, dar se pare că m-am înșelat. Copilul respectiv, pare că așa e el de fel, tăcut, retras și misterios. La început am crezut că are o problemă, dar mintea mea neobosită de jurnalistă m-a făcut să mă gândesc și am ajuns la concluzia că el el nu are niciun fel de problemă și, chiar dacă nu scoate niciun sunet aproape niciodată, poate chestia asta îl face să fie cine este și mă bucur că am putut desluși acest mister, mai mult sau mai puțin, pentru că el ca persoană este un mister. Dar trecând peste timiditatea aparentă, nu poți ști cum este o persoană decât atunci când ajungi să o cunoști. 

29.10.2015

Povești cu fantome ( Partea a 2-a )

octombrie 29, 2015 0

În partea întâi am dat exemple de cazuri și întâmplări paranormale, dar și despre legenda călărețului fără cap. Am uitat de chestia asta și probabil la câte am de făcut săptămâna asta nu voi reuși să scriu patru postări legate de Halloween așa cum am promis, dar voi încerca, totuși. Vreau să continui prima parte, pentru că, inițial, trebuia să fie un articol foarte lung, dar nu am vrut să mă lungesc degeaba când arată mult mai ok pe părți. 

Lucrurile greu de înțeles sunt doar o povară pentru mintea umană. care caută mereu câte o explicație complet rațională pentru lucrurile mai puțin explicabile. Goana după necunoscut și curiozitatea pe care o avem din născare a reușit cumva să inspire generațiile viitoare prin literatura de specialitate, dar și cu esee  și opinii personale legate de acest lucru. Toată lumea ar intra într-o casă bântuită dacă ar fi provocată, dar puțini se mai întorc cu viață. Nu știu dacă are vreun sens, dar sper că ați înțeles ce vreau să spun. Sunt povești și legende legate de păduri și bucle temporare. 

În pădurea Baciu din Cluj o fetiță a intrat și când a ieșit timpul trecuse cu zece ani, iar ea era neschimbată. Da Vinci a dispărut fără urmă timp de trei ani ca să apară apoi cu schițe ale unui animal robotizat și a avioanelor din ziua de azi. Sau lucruri care sfidează bariera dintre viață și moarte precum cazul lui Lincoln care a întrebat un paznic cine a murit iar acesta ai-a spus că președintele Lincoln a fost asasinat. De asemenea, de-a lungul istorie mulți președinți ai Americii au crezut în paranormal, de aceea și este istoria Americii mult mai fascinantă decât celelalte. De aceea este istoria sumerienilor, a egiptenilor, incașilor, mayașilor și a celorlalte popoare antice, care au dispărut de pe fața pământului. Sculpturile de pe suprafața insulei Paștelui care se presupune că ar fi fost construite de giganți sau nefilimi ( cât de ciudat e să le spui nefilimilor giganți după ce ai citit orice carte de a Cassandrei Clare ). Piramida din Alaska sau cea din China, nerecunoscute de stat, pentru că dacă ar fi întreaga istorie a lumii s-ar da cu totul peste cap. 

26.10.2015

Ce este de fapt iubirea?

octombrie 26, 2015 0

M-am gândit de multe ori să abordez subiectul ăsta, dar apoi mi-a trecut prin cap că nu sunt persoana indicată să vorbească despre asta și ( mda ) nu oricum niciun fel de experiență ceea ce nu îmi dă niciun drept să mă pronunț. Și totuși oamenii care nu au experiență înțeleg de cele mai multe ori situația. Cum nu ai nevoie de iubire pentru a scrie despre asta nici de moarte nu ai nevoie pentru a desprie transcendența. Desigur, cele mai multe variante sunt pure aberații, dar trebuie să recunoaștem că unele sunt chiar interesante. Fiecare vine cu câte o părere mai mult sau mai puțin. Impersonală, pentru că este probabil să fi preluat informații și de la alte persoane, iar în acest caz nu ar fi în totalitate personale. 

Iubirea nu e pentru toată lumea. Dar chiar și așa continuăm să ne întrebăm ce este ea de fapt? Doar un sentiment greu de definit? Nu prea cred. Încă de mici, visăm la prinți și la prințese, ne imaginăm cum vrem să fie propriile noastre nunți și cum va arăta persoana cu care urmează să ne căsătorim. Dar apoi creștem și înțelegem că lucrurile nu stau chiar așa. Rata divorțurilor e în creștere, iar copii încep să se piardă în alcool și limbaj pe care l-aș putea numi licențios. Cred că e inuman să forțezi un copil să locuiască cu un singur părinte când clar are nevoie de amândoi. De ce se mai căsătoresc oamenii dacă oricum nu se înțeleg și se ajunge oricum la divorț. Desigur, sunt și cazuri izolate când părinții se despart din cauza greutăților vieții de familie și își dau seama de greșeala făcută mult prea târziu. 

Când eram mică nu eram adepta prințeselor, dar ascultam povești pe casetă  și mă uitam la desene. În povești nu mi se părea cine știe ce pentru că nu aveam imaginația chiar atât de dezvoltată încât să îmi pot imagina scenele cu prea multă exactitate, dar la desene era cu totul altă treabă. Îmi doream să fiu adolescentă, să am un prieten , să mă îndrăgostesc. În generală am început să mă axez pe un anumit domeniu pe care vreau să-l urmez și în ziua de azi. La un timp m-am îndrăgostit de romanele britanice, dar și de cele franceze. Literatura britanică mi-a schimbat în totalitate modul de gândire  asupra acestui subiect. E greu să descri un sentiment și e la fel de greu să recunoști că îl simți pentru persoana respectivă. Dar dacă am învățat ceva din toate romanele citite de-a lungul timpului, ar fi că iubirea nespusă este mult mai dureroasă decât cea neîmpărtășită, în sensul că nu știi dacă persoana respectivă simte la fel, iar chestia asta te poate rănii mai mult decât o respingere. 

Există multe tipuri de iubire, chiar dacă de cele mai multe ori aceasta e între două persoane. Poți iubi un câine, în modul necondiționat în care te iubește el sau poți iubi o prietenă/prieten în modul acela amical, îți poți iubi familia, poți iubi un anumit fel de mâncare sau ceea ce îți place să faci ( pentru că încă mai sunt oameni care își iubesc locul de muncă). În concluzie, ce este de fapt iubirea? Un sentiment afectiv care diferă în funcție de caz și un principal factor al poveștilor de dragoste clasice? 

Cum să te organizezi în timpul școlii ( my weekly planner )

octombrie 26, 2015 0

Odată cu trecerea anilor crește nivelul de dificultate în școli și licee ( aici mă refer din primul an până în ultimul, nu în general pentru că în școlile noastre oricum școala e mult mai grea față de restul Europei. La liceele de prestigiu, adică astea unde sunt profile de bun simț ai zice că se face mai bine școală decât la liceele tehnice sau de marină ( asta dacă există așa ceva, pentru că am am auzit, dar în fine). Ideea e că școala devine din ce în ce mai grea, iar materiile sunt din ce în ce mai multe, timpul e limitat și nu avem nici timpul și nici cheful necesar pentru a ne ocupa și de ele, chiar dacă este în joc o notă mică sau ceva de genul ăsta. Internetul ne ocupă mare parte din timp, sau ieșitul pe afară. Suntem adolescenți, unii avem chef de teme, iar alții nu. Ne apucăm să învățăm la o materie, iar după ce memorăm jumătate ne plictisim și trecem la altceva, se întâmplă și nu cred că sunt singura care pățește asta. 

Încă de când a început școala, m-am organizat foarte prost în ceea ce privește școala și timpul liber. Chiar și în vacanța de vară am avut probleme legate de asta. Acum două zile, m-am gândit să îmi fac un planner, și chiar speram să funcționeze, și chiar funcționează dacă îmi pun în cap să îl completez pe tot, dar weekendul ăsta m-am pus pe învățat și pur și simplu nu am putut, am renunțat după cinci ore și m-am dus să citesc ( nu că aș fi citit prea mult, dar mă rog ) . Un planner săptămânal pentru școală este mult mai practic decât unul zilnic, pentru că nu stai în fiecare zi să desenezi tabelul. Sau puteți să îl faceți sub formă de orar cu o căsuță atașată de fiecare materie pe care să scrie temă, test, ascutlare, prezentare sau tot ce mai aveți în săptămâna respectivă. La al meu am atașat și o chestie pentru seriale, dar nu am fost suficient de inspirată și am notat ce seriale am văzut cu o săptămână în urmă, dar o să rezolv asta. Planner-ul meu arată în felul următor:


Cum am spus. este foarte practic și destul de amuzant pentru cei cărora le plane să deseneze, pentru că în căsuța fiecărei materii la care ați terminat de învățat ( sau de făcut teme ) puteți desena cu o altă culoare, iar după va arata chiar drăguț. În planner-ul meu nu am completat decât o singură căsuță pentru că nu am reușit să scap de lene, dar am timp pe parcursul întregii săptămâni. M-am gândit că v-ar ajuta un astfel de mini-planner pentru că începe perioada aia nașpa cu multe teste și ascultări și nimeni nu se poate pregăti suficient pentru ea. Deja am obosit de școală și abia aștept vacanța de iarnă, chiar dacă e mică. Am obosit de atâtea informații complet inutile care nu ne vor ajuta în viață. Liceele de prestigiu poate nu sunt chiar așa de diferite de oricare alte licee, dar măcar acolo înveți despre chestii care te vor ajuta la facultate ( acum depinde de caz, da înțelegeți ce vreau să spun). 

25.10.2015

De ce îi îndepărtăm pe cei de lângă noi?

octombrie 25, 2015 0

Viața e un șir lung de evenimente, odată cu acestea întâlnim oamenii noi pe care sfârșim prin ai plăcea sau prin ai urâ. Ne petrecem atât de mult timp cu anumite persoane și credem că le cunoaștem, dar adevãrul e că nu știm nimic despre ele. Suportăm multe persoane din bun simț, sau pentru că vrem să evităm un scandal. În ultimul timp, am fost foarte irascibilă pentru că am început să fiu mică și delicată în ochii lor. Nu vreau ca lumea să creadă că sunt fragilă, nu vreau să mă vadă nimeni vulnerabilă. M-am stresat atât de mult să fiu populară încât am încetat, iar asta a reușit cumva să mă facă să văd ce cred oamenii cu adevărat.

Când cineva se atașează de noi îl îndepărtăm, mai ales atunci când începe să ne cunoască cu adevărat. Ne e frică de ce ar putea crede despre noi, iar asta ne sperie. Sunt o mulțime de oameni și fiecare dintre ei are câte un defect, defect pe care nu îl putem schimba, pentru cã suntem oameni și nu suntem nici zâne ursitoare, nici Merlin și orice altceva. Dar putem să acceptăm acele defecte, să le comparăm cu ale noastre și în acest mod avem un prieten/ă nou/ă.

Un prieten nou, un prieten pierdut, deobicei așa se întâmplă. Sunt persoane foarte posace cărora nu le pasă decât de ele, în cazul lor nu vă pot spune decât să le evitați. Sunt persoane ciudate cu o atitudine complet ieșită din comun, care, chiar dacă sunt loiale, ca să spun așa, au ieșiri pe măsura loialității, ceea ce te poate bulversa puțin pentru că într-unele situații nu prea știi cum să le răspunzi pentru că devine prea confuz și nu mai înțelegi absolut nimic. Ce nu înțeleg unele persoane este că fiecare vorbește despre ce știe și ce se pricepe, acum hai să judecăm un bucătar pentru că își permite să vorbească despre nu știu ce rețetă pretențioasă de pește de origine indiană sau cum un cântăreț vorbește despre nu știu ce formație despre care nu a auzit nimeni. 

După cum spuneam la început, viața e un lung șir de evenimente (ne)fericite, iar oamenii pe care îi întâlnim nu rămân cu noi decât cu o condiție, aceea de-ai accepta în viața noastră fără să-i judecăm sau răni în vreun fel. Acele persoane care te-au văzut atât vulnerabil cât și invulnerabil, atât îndrăgostit cât și furios. Poate ar trebui să fim mai deschiși când întâlnim oameni noi, mi-a luat mult să realizez asta, dar vulnerabilitatea nu e deloc ceva de care să ne fie rușine. Vrem să fim șmecheri, să arătăm bine și ne mișcăm cu gesturi calculate pentru a arăta cât de manierați sau cât de fițoși suntem. Sunt multe tipuri de oameni în lume, iar cei mai mulți nici nu se vor uita la noi, oricât de cool sau de culți am fi. Consider că cei care trebuie să rămână cu noi nu se vor uia la lucrurile astea și nu îi va interesa decât de noi și de tot ceea ce suntem, iar din această cauză, nu ar trebui să mai evităm oamenii, pentru că și noi putem simții și nu ar fi ok dacă am fi în locul lor. În plus, toată lumea merită o șansă ( sau o a doua șansă ).

24.10.2015

Rocker pur

octombrie 24, 2015 0

Am vrut să fac o categorie numită Interviu cu un rocker, unde plănuiam să iau interviuri unor oameni care cunosc foarte bine acest gen muzical. Din păcate, mi-am stresat colega de câteva ori pentru a accepta propunerea de interviu, iar în cele din urmă am renunțat pentru că oricum nu am timp de așa ceva. Ea a fost de acord și mi-a spus că îi place subiectul, singura problemă e că nu am când să îi iau interviul, mai ales cu programul ăsta dement, în care abia dacă mai am timp de teme și de lectura suplimentară. Poate, într-o bună zi, când voi avea și eu nervii și puterea de-a stresa oamenii astfel încât să îmi accepte un interviu. Categoria rămâne pe lista de idei și sper că mă voi apuca și de ea la un moment dat, probabil cât mai curând ( sper ). 

Voiam să aflu părerea unui rocker adevărat în ceea ce îi privește pe cei care ascultă mai mult punk, dar tot rockeri se numesc. Îmi e frică de metaliști, și totuși nu pot nega cât de fascinanți sunt aceștia, mai ales cei care știu cum să asculte muzica bună. Sunt foarte ușor de găsit pe stradă, dacă vezi pe cineva cu un tricou Rammstein atunci mai mult ca sigur acea persoană e rocker. Ați crede că și pletoșii sunt adepți ai muzicii rock pentru că fiecare chitarist are plete, da, nu chiar. E adevărat că mulți rockeri sunt pletoși, mai ales că un headbang făcut de cineva cu păr scurt nu e la fel ca cel făcut de un pletos. 

Acum nu vreau să judec stilul muzical al nimănui, doar că sunt puștoaice de doișpe ani care ascultă One Direction, Justin Bieber, Demi Lovato, iar dacă au tricou cu Nirvana ( cum e/ sau a fost o modă) și știu refrenul de la Smells like teen spirit automat se (auto)numesc rockeri, iar dacă ei sunt rockeri, ceilalți care chiar știu cu ce se mănâncă muzica rock ce mai sunt? Și eu am câteva melodii mai vechi de ale lui Demi, de acum doi sau trei ani chiar, ascult boyband-uri și chestii de gen, dar frate, nu mă numesc rocker. Știu versurile de la Smells Like Teen Spirit, am logo-ul de la Nirvana pe un semn de carte și ascult Guns and roses, iar cam așa se încheie cultura mea generală legată de muzica rock. 

Un rocker pur, care chiar e legat de muzica asta știe despre ce vorbesc atunci când mă refer la copii care se numesc rockeri pentru că e la modă să fi rocker. Dacă porți negru și fumezi și asculți rock classic- pe care nu îl înțelegi și nu te atrage într-un fel, dar tot îl asculți -  pentru că așa face un rocker asta nu te face și pe tine unul dintre ei. 

22.10.2015

Lumea reală

octombrie 22, 2015 0

Sunt momente în care ne enervăm pe anumite persoane chiar dacă acestea nu merită nici mãcar să ne gândim la ele. Sunt momente de singurătate în care încercăm să lucruri mai mult sau mai puțin importante. Sunt momente în care ne purtăm copilărește. Sunt momente în care ne contrazicem cu oamenii deși știm dacă avem sau nu dreptate. Sunt momente în care interpretăm greșit anumite afirmații sau gesturi. Sunt momente în care luptăm până când reușim. Viața e un lanț de momente, care diferă în funcție de o mulțime de criterii pe care nimeni nu a reușit să le deslușească până acum. Suntem înconjurați de o serie de evenimente nefericite ( precum fimul Lemony Snicket ), o mulțime de întâmplări care ne apar în cale și pe care trebuie să le înfruntăm pentru a ne duce lupta pană la capăt. 

În viață, sunt lucruri mult mai importante de care să ne facem griji, iar acestea nu includ matematica sau o persoană necalificată care reușește să te încurce sau despre faptul că mergi în ploaie fără să știi că ai umbrelă la tine. Sunt momente în care simți că nu mai poți, că tot borcanul cu lucruri nașpa s-a spart în capul tău, iar tu trebuie să rezolvi totul. Lumea reală este cel mai mizerabil loc în care aș putea trăi vreodată, deși este un teritoriu incredibil de nou pentru mulți dintre noi, care abia am început să ne dăm seama care e faza cu toate astea. Azi în stație, am văzut o ramă sau vierme sau ce-o fi fost, care se târa pe marginea străzii. O femeie a călcat pe ciudata creatură, iar aceasta și-a continuat drumul cu atât de multă convingere, chiar dacă era pe jumătate strivită. Uitându-mă la ea, m-am gândit la că noi suntem precum acea ramă/vierme în comparație cu imensitatea viitorului care ne așteaptă, dar și cu vastitatea lumii întregi. 


21.10.2015

Oamenii se schimbă

octombrie 21, 2015 0

Ați observat și voi cât de repede trece timpul și cât de mult se așterne acesta asupra noastră? În sensul că el trece, iar noi trecem odată cu el. Creștem, ne maturizăm, trăim și cumva ne schimbăm de la an la an, în funcție de greutățile sau obstacolele peste care dăm. Dacă ne gândim la cum am fost acum zece ani ne pufnește râsul pentru că eram foarte diferiți. Chiar m-am gândit zilele trecute cât de mult m-am schimbat din clasa a noua, iar odată cu amintirile care sunt parcă încă vii în mintea mea, iar schimbarea e vizibilă. Mă mir întotdeauna ce s-a întâmplat cu mine de atunci și cu cea de acum, e ca un fel de variantă nou nouță, actualizată a persoanei mele.

Credeți sau nu, dar oamenii chiar se schimbă. Poate nu așa cum vrem noi,  dar într-o oarecare măsură da. Creștem și începem să vedem lucruri pe care nu le-am mai văzut înainte, învățăm chestii noi, căpătăm mai multă experiență. Totul ține de careul de ani pe care îl strângem în timp, iar acesta va face multe. Pe lângă faptul că ne întărește caracterul și ne face să vedem lucrurile cu alți ochii ne ajută și la construirea unei cariere de vis ( știu că v-am tot stresat cu chestia asta, dar...mă rog) . Ați fi surprinși dacă ați întâlni după atât timp foști colegi cu fețe la fel, dar un aspect complet diferit. Nu i-ați mai recunoște, credeți-mă. Moda e o chestie pe care toată lumea o urmează, dacă e la modă părul verde ne facem părul verde, dacă e la modă părul roz bombon ne facem în cap roz bombon, nu am înțeles niciodată chestia asta și chiar am avut în păr o șuviță mov temporară, dar aia era doar așa pentru că voiam să fiu cool și nu pentru modă sau ceva, deși a trecut mult timp îmi vine să râd de fiecare dată când mă gândesc la asta.

Începem să ascultăm trupe noi, încercăm să ne uităm la alte genuri de filme sau de cărți, pășim într-o lume complet nouă, care a fost de fapt tot timpul acolo, numai noi suntem cei care am trăit într-un balon de săpun în tot acest timp, și spun asta pentru că zilele trecute așteptam o colegă cu încă două fete și  era în preajma stației o fetiță cu un tub din acela cu baloane de săpun de care aveam și noi când eram mici. Ieri, fetele vorbeau despre băieți, iar eu stăteam în față cu o altă colegă și mă holbam la copaci, interesant, nu? Ideea e că vremea se schimbă în funcție de sezon, iar noi trecem prin fiecare anotimp și ne schimbăm într-un fel sau altul odată cu frunzele. 

20.10.2015

Privire către viitor

octombrie 20, 2015 0

Am venit acasă pornit să scriu un articol de acest fel, apoi mi-am dat seama că  aveam chiar în agendă un articol de felul ăsta și am fost încântată că m-am gândit cândva să abordez acest subiect. Astăzi, directoarea ne-a ținut un discurs legat de maturitate, organizare și în definitiv de înseamnă să fi adult. Ne-a explicat că ce învățăm în școli este strict pentru cultura generală și poate nu ne ajută în viață, nu în ceea ce vrem să facem, dar dacă stăm să analizăm cu atenție situația, unele dintre chestii s-ar putea să ne ajute, cum ar fi fizica sau chimia. Celelalte materii, care ne par inutile acum, sunt pregătitorii, în cazul în care discutăm cu cineva peste un deceniu despre un subiect, să nu ne uităm la acea persoană de parcă vorbește în străineză. Apropo de străineză, avem nevoie de limbile străine, pentru că nu știm niciodată unde ne duce viața și cu ce persoane vom ajunge să conversăm de-a lungul timpului.

Să fi matur e o chestie complicată și obositoare, cândva, într-o bună zi vom avea de lucru, vom avea familii, iar unii dintre noi vom avea și copii ( eu voi avea un câine ), iar toate lucrurile acestea duc la responsabilitate și foarte mult stres, necesită efort fizic și psihic. Visăm să ajungem adulți pentru a putea fi luați în serios de aceștia, dar nu realizăm cât de grele sunt viețile lor până când nu ajungem și noi în aceeași barcă.

Sunt persoane care se angajează într-un loc, fără să le placă lucrul pe care îl fac și se trezesc în fiecare dimineață foarte devreme cu gândul iar merg în locul ăla și își blestemă viața pentru chestia asta, dar sunt și persoane care iubesc pur și simplu ceea ce vor să fac, iar locul de muncă este cel mai minunat loc din lume. Cu familia probabil e mai greu, spun asta din ce văd la părinții mei și la alte familii. Dacă facem ce ne place măcar evităm depresia și anxietatea, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Un loc de muncă mai puțin agreabil aduce cumva de la sine și scandaluri în familie, ceea ce nu e ok, mai ales dacă e vorba de o familie în care se găsește și un copil mic, care va rămâne cu sechele văzându-și părinții certându-se și amenințându-se din diferite motive. Noi ne construim viața, iar firul lucrurilor se va schimba în funcție de trecerea timpului, pentru că timpul ne schimbă într-un mod aproape incredibil ( voi vorbii despre asta într-un articol viitor ).

Am fost fascinată de tot discursul doamnei directoare, pentru că nu a făcut decât să spună adevărul în fața unei clase semi pline de maneliști și, nu le pot spune chiar pițipoance pentru că nu sunt chiar în halul ăla, dar știți la ce mă refer. Nu știu cât au înțeles ei, dar știu că pe mine m-au mișcat cuvintele ei pe care le consider foarte adevărate. Suntem la o vârstă în care suntem distrași de media, internet și cel mai probabil de facebook, iar din acest motiv uităm de lucrurile cu adevărat importante. Suntem deșirați, aiuriți și incredibil de nesiguri și nu avem nicio idee ce se va întâmpla cu noi peste câteva luni sau ani. Dacă ai un punct de vedere și o dorință prostească de-a te face ceva ar trebui să o asculți, pentru că sunt mari șanse să îți placă un lucru, iar dacă îți place ce faci, și continui să faci acel lucru toată viața numai atunci vom reuși să schimbăm lumea și să contribuim cu adevărat la asta. 

Ce ar trebui să avem mereu în ghiozdan

octombrie 20, 2015 0

Cei mai mulți dintre noi nu avem decât cărți, caiete și eventual un pix, pentru asta mai folosim noi ghiozdanele când, de fapt, noi ar trebui să avem și alte chestii în ele, iar prin asta mă refer la lucrurile stricte pe care le cerem atunci când avem nevoie de ele, știți că întotdeauna se strigă după pixuri sau gumă de mestecat atunci când are cineva nevoie. Strigăm ca turbații deși știm că nimeni nu ne va da nimic, fie pentru că nu au, fie pentru că nu vor. 

Eu personal, am o mulțime de chestii în ghiozdan de care nu am niciun habar, firimituri, ambalaje, pixuri de prin clasa a 9-a care nici nu știu dacă sunt terminate sau nu, hârtii mototolite și tot felul de surprize de genul ăsta și recunosc că nu am nici eu chestiile care ar trebui să fie și mai cer câteodată pixuri, gume de șters, creioane, foi și șervețele, dar nu zbier să mă audă tot liceul, pentru că lucrurile asta se fac discret, fetele știu pentru că mereu întreabă alte colege de tampoane când ele uită să își ia.


1. Șervețele ( umede sau uscate ) 

Pentru că nu se știe niciodată când avem nevoie, poate ne julim, tăiem în hârtie sau ne curge sânge din nas sau pur și simplu trebuie să suflăm nasul. 

2. Pixuri în plus

Pentru cazul în care știi că dispar pixuri prin clasă sau ceva de genul ăsta, e bine să umbli cu pixul după tine ( în buzunar sau cizmă/ bocanc ) pentru a fi sigur că ai cu ce să scrii sau doar să ai alte trei pixuri la tine în caz de orice. Mulți profesorii sunt deranjați de momentele în care ne trezim în mijlocul orelor lor pentru a cere un pix, iar din această cauză e bine să ne mobilizăm din pauză pentru a evita orice fel de pierdere de timp. 

3. Pastile de diferite chestii

Chiar dacă farmacia e lângă liceu, știm cu toții că ori nu avem voie să ieșim din campus, ori nu avem starea necesară să ajungem până acolo sau poate e vremea nașpa. De cabinet ce să mai spun, nu e un secret că locul ăla e absolut inutil, dar oricum. Aprovizionarea cu pastile o chestie înțeleaptă pentru că nu știm niciodată când ne ia o durere de burtă sau de cap sau chiar de măsea.

4. Bani de bilet 

( în cazul în care nu avem vreodată cum să ajungem acasă) 

4. Gumă de mestecat 

Toată lumea cere gumă de mestecat, mai ales fumătorii, iar chestia asta este chiar enervantă pentru că se întâmplă aproape tot timpul și a devenit un obicei pentru ei să întrebe chiar dacă știu că nu le dă nimeni nimic. Am spus gumă de mestecat pentru că eu mă concentrez mult mai bine dacă mestec gumă, mai ales la mate.

5. Pachetul cu mâncare

Sanvișiurile alea de la poartă nu sunt bune, deși au un gust foarte bun și probabil ni se par ieftine, dar la calitatea lor ăia 3 sau 5 lei chiar sunt o risipă. Cel mai bine e să aveți la voi câte un pachețel cu mâncare făcută în casă sau vreo măgura sau vreun papi, ceva acolo, dar nu sandvișiurile de la baracă. Toți ne rușinăm când venim cu pachețel de acasă atunci când vedem că x-ulescu are cipsuri d'alea care îți plac și ție sau că y are mâncare de la Mc, ei bine, nu ar trebui să ne rușinăm pentru că, frate, e stomacul nostru până la urmă, iar un sandviș făcut dimineață e mult mai sănătos decât cipsurile alea unsuroase care sunt bune combinate cu floricele când mergi la film.

6. Foarfecă și coli  Și asta ar fi tot strictul necesar de care ar trebui să ținem cont pentru că nu se știe niciodată când ni se face foame și nu avem bani sau din o mulțime de alte cauze. Se pot întâmpla atât de multe în școală/ liceu încât știi doar când și de ce ai nevoie de lucrurile din lista de mai sus, iar atunci realizezi că nu te-ai organizat chiar atât de bine pentru a evita o urgență.

Retardații din autobuz

octombrie 20, 2015 0

Nu știu care e problema lor sau cât de șmecheri se cred, dar copii ăștia au început să mă calce pe nervi. Nesimțirea depășește orice limită, iar cineva ar trebui să facă ceva în legătură cu asta, ar trebui, dar sunt convinsă că nimeni nu va face niciun efort în privința asta, pentru că nimănui nu îi pasă. Băieții vorbesc urât, da, m-am învățat cu asta pentru că nu e cine știe ce noutate, dar frate, să te iei de fete în autobuz e una și să vorbești urât e alta. Cum poți să ciupești o fată de fund sau ceva? Pe bune, cum spun colegele mele, e rău să fi prost? 

Doar pentru că o ciupești sau o lovești asta nu te face doar mai interesant, doar idiot. Nu toți avem educația aia de la părinți, dar ai crede că cineva își poate da seama dacă ceva e greșit sau nu. Prostia e tot o chestie obișnuită, pentru că mulți băieți sunt imaturi și se amuză pe chestii de genul ăsta. Dacă mai văd vreun idiot că se ia de o fată în autobuz cred că voi încerca să concep un plan pentru a evita lucrul ăsta, dacă nimeni nu face nimic măcar noi ar trebui să opunem rezistentă. O fată nu ar trebui tratată în felul ăsta ( nu că ele nu ar da dovadă de prostie), iar lumea chiar ar trebui să înceapă să înțeleagă cum merg lucrurile, pentru că nimeni nu pricepe cum trebuie să acționeze în unele situații. 

Sunt mulți loverboy prin licee și pe străzi, vă puteți da seama după fețe sau după cum se poartă, dar am stat și am analizat situația, ei nu se ating niciodată de o fată dacă ea nu vrea și în niciun caz de o tipă complet necunoscută din autobuz, iar dacă stăm să ne gândim, ei își schimbă prietenele ca pe șosete și nu s-ar da în lături de la nimic pentru a pune mâna pe una mai bună, dar chiar și așa, tot ei par a fi cei mai întregi la minte, sau ăia care au fost educați bine acasă și le atrag atenția ăstora cu un neuron amețit.

De cele mai multe ori, autobuzele sunt pline de adolescenți, mai ales dacă stațiile sunt aproape de un liceu, iar chestia asta poate fi incredibil de incomodă. Sunt o mulțime de colegi de ai mei din liceu care circulă cu același autobuz ca și mine, iar de cele mai multe ori acesta e atât de plin încât stăm toți lipiți unii de alții ca sarmalele, urăsc când se întâmplă asta asta, de aceea vânez întotdeauna câte un loc liber și nu mă mai ridic de acolo până nu ajung la stația la care trebuie so cobor, sau în cazuri mai speciale când cedez locul unei femei cu un copil sau unei persoane bătrâne și prefer să stau în picioare, dar asta se întâmplă numai dacă nu e aglomerat în autobuz. 

Cum să folosești un ruj/ luciu de buze ca armă?

octombrie 20, 2015 0

Probabil vă întrebați cum e posibil să rănești pe cineva cu un luciu de buze, păi ați fi surprinși de ce poți face cu multitudinea de obiecte pe care le folosim în fiecare zi. Fetele încearcă încă din cele mai vechi timpuri să arată cât mai bine, dar și să fie egale cu bărbații. Când Coco Channel a lansat moda pantalonilor bărbătești printre femei lucrurile s-au schimbat iar noi ne-am pierdut din feminitate, cel puțin așa s-ar crede. Produsele cosmetice sunt un lucru foarte important pentru noi, pentru că nu suntem perfecte și dorim să ne acoperim și cel mai mare defect pe care l-am putea avea pe față, fie el o cicatrice în sprânceană sau un mini-coș pe obrazul drept. Fond de ten, rimel,creion de ochi, ruj și alte produse pe care probabil unele dintre voi le cunoașteți mai bine. Nu am văzut prea multe fete cu machiaj prea strident, ( deși am văzut și d'astea ) dar am văzut o mulțime de fete care se dau cu ruj în fiecare zi. 

Ce m-am pus pe gânduri a fost o scenă din Jocurile Minciunii când cineva a lipit capătul unui ruj de spatele Emmei, iar ea a crezut că e o armă și că avea să fie împușcată. E posibil să folosim un ruj pe post de armă? Suntem fete, iar din punct de vedere fizic suntem mai firave decât băieții, care se pot apăra dacă sunt prinși într-un atac surpriză în mijlocul străzii, noi cum să ne apărăm? Îi dăm atacatorului cu geanta în cap, cel mai probabil, dar știți și voi că asta nu ar ține prea mult timp. În astfel de cazuri ne-ar ajuta niște pantofi cu toc cui, care poate fii folosit ca armă, un spray cu piper sau ceva de genul ăsta, dar dacă nu avem toate astea? În cele mai multe cazuri, o fată are la ea un ruj sau un produs de înfrumusețare, încă încerc să încropesc un plan de doborâre a unei persoane cu un ruj. Dacă vorbim de un luciu de buze e mai ușor, pentru că acesta are conținut lichid/ cleios și poate fi aruncat în ochii unei persoane și atunci e mai ușor de imobilizat. 

Mai ales dacă nu avem un prieten care să ne apere sau să ne învețe câteva trucuri de autoapărare ( pentru că mulți băieți au făcut karate când erau mici ), sunt de părere că o fată ar trebui să fie în stare să se apere și singură. 

19.10.2015

Povești cu fantome ( Partea Întâi )

octombrie 19, 2015 0

Ținând cont că la sfârșitul lunii este Halloween-ul, iar majoritatea blogurilor ( fie ele românești sau americane ) au început deja să abordeze acest subiect și m-am gândit că nu are sens să mai aștept până atunci pentru a scrie despre asta. Știu câteva chestii legate de paranormal, dar aș fi vrut totuși să citesc mai mult despre asta înainte de a începe acest articol, însă, nu m-am putut concentra la citit și m-am decis să mă aventurez direct în temă pentru a vedea ce iese. Vor fi patru postări legate de Halloween pentru că acesta e în ultima săptămână, iar suma dintre unu și trei ( de la 31 octombrie ) e tot patru, plus că voiam să scriu cât mai mult. Am pregătit un top 5 filme recomandate de mine, probabil și cărți ( dar aici mă mai gândesc ), decorațiuni, rețele și idei de costume, după cum putem găsi pe blogul Amandei Bootes și postate de alți bloggeri și foarte multe chestii legate de folclor, fie el din România sau din străinătate. 

În această partea, precum și în următoarea aș vrea să mă leg de legende și folclor. Toți am auzit de la bunici de noțiunea de strigoi sau moroi, încă nu mi-am dat seama care e diferența, dar am înțeles că e o mare diferență. În fiecare regiune a țării există câte o variantă diferită a acestei creaturi, într-o emisiune pe care am văzut-o acum multă vremea cineva povestea despre o familie, unde murise un tată/ bunic ( nu mai țin minte exact ) au făcut toate cele necesare pentru a-l înmormânta, iar după ceremonie și tot, familia s-a întors acasă pentru a-l plânge în liniște pe răposat. În noaptea aia bărbatul a intrat în casă și i-a întrebat pe ceilalți de ce plângeau. Ziua următoare familia l-a dezhumat pe om și au văzut că nu mai era în poziția normală. Acest lucru s-a întâmplat și la alte familii. 

Un alt caz ar mai fi cu un taximetrist care a primit în mașină o femeie bătrână, acesta nu a vrut să îi spună unde vrea să ajungă, iar șoferul i-a cerut să coboare, ea a coborât, iar omul a observat un lucru mai mult decât înfricoșător, femeia respectivă avea copite de cal în loc de picioare. Și mai sunt o mulțime de exemple, mai ales că folclorul român e plin de astfel de povestiri. Poate îi conving pe bunicii mei să îmi povestească despre asta, pentru că e altfel dacă aud de la ei în loc să citesc de pe net, e ca și cum ai știi direct de la sursă. Ați auzit toți de legenda Călărețului fără cap? Sunt sigură că da, dacă nu ați văzut filmul sigur știți din Scooby Doo. În Sleepy Hollow este legenda unui soldat decapitat în războiul civil ( sau ceva de genul ăsta ) fiind o variantă tipic americană a versiunii clasice. În Germania călărețul are un felinar în loc de cap, iar acesta ( cât și celelalte versiuni pe care nu le-am ținut eu minte sau poate mi-a fost prea lene să citesc ) este considerat de multe culturi o întruchipare a morții, pentru că știi că nu mai ai scăpare în cazul în care dacă îl vezi. 

Idea de posedare sau bântuire este prezentă încă de cele mai vechi timpuri, iar atunci oamenii dădeau vina pe supranatural pentru lucrurile pe care nu le puteau explica, indiferent dacă exista o explicație rațională sau nu, de aceea au apărut zeii în antichitate și de aceea oamenii de la țară ( sau din trecut ) au atât de multe teorii și povestiri legate de paranormal. 

17.10.2015

De ce e lumea așa de crudă cu animalele?

octombrie 17, 2015 0

Câinii de pe stradă nu sunt ceva cu care ne-am putea mândri, mai ales că țara asta e plină de ei. Nu pricep cum ar putea cineva să lase un câine în stradă? Cred că autoritățiile ar trebui să se ocupe de asta prin deschiderea mai multor adăposturi, sau măcar dacă ajung la decizia de a-i eutanasia măcar să nu mai dea asta pe posturi. 

Știu că problema asta a fost cumva fumată încă din 2013, dar chiar și așa încă mai sunt câini pe străzi și încă destul de mulți. Ieri seară am văzut în stație un câine micuț, care tremura încolăcit într-un colț și avea pufuleți lângă el. Drăguț că cineva a avut milă de el și i-a dat pufuleți, dar totuși, nu prea cred că săracul de el  a mâncat din pufuleții ăia. Înafară de el, am mai văzut și alți câini vagabonzi prin oraș și nu mi se pare ok starea în care sunt, mai ales când vezi unul mort în stradă până când cineva îl ia de acolo și îl aruncă într-o grădină, iar atunci acolo rămâne, fără să știe nimeni, până când începe să se descompună și apare și mirosul ăla  minunat de mortăciune. 

În plus, îți e și frică să stai în parc sau la stație când vezi vreunul, nu știi dacă e agresiv sau prietenos și ne trezim odată cu pantalonii sfâșiați sau mai rău. Din acest motiv îi putem considera un pericol pentru societate, dar nu e ca și cum autorităților le-ar păsa în vreun fel de ei, decât în cazul în care unul dintre cei care lucrează acolo să fie atacat de unul dintre ei că altfel nimeni nu va face nimic. 

Când eram mici  le făceam adăposturi în scară sau la intrarea în scară câinilor și pisicilor pe care le găseam, ba chiar le luam și în casă dacă aveam părinți binevoitori. Acum mă întristez când văd un câine într-o cutie, pentru că îmi amintește de cât de tristă poate fi viața lui. Nu sunt cine știe de disperată după animale, dar chiar consider că ar fi corect, dar și un semn de bunătate să facem ceva în privința lor, cum ar fi să îi ducem în locuri speciale sau să îi dresăm pentru a fi folosiți de către poliție și tot felul de alte variante. Cu puțină imaginație și efort putem rezolva orice problemă. 

Cum să te organizezi când ai de făcut un proiect de grup

octombrie 17, 2015 0

Probabil vi s-a întâmplat să fiți implicați în proiecte de grup, iar ce cele mai multe ori fie ați făcut voi toată treaba, fie ceilalți au făcut toată treaba. Când am intrat la liceu, eu făceam proiectul pentru toată lumea, iar acum, colega mea de bancă insistă să facă totul singură. Am primit săptămâna asta o temă la română care constă într-un proiect despre viața dacilor, iar fiecare membru din echipă și-a ales câte un criteriu ( la recomandarea dirigintei ) pentru a ne organiza mai bine. 

Pentru a evita orice conflict atunci când lucrezi într-o echipă, trebuie să fi sigur că te înțelegi bine cu toate persoanele din grup, pentru că în cazul în care este vreuna/unul care să te calce pe nervi și ești conștient de același lucru mai bine migrezi către o altă echipă. Scandalurile sunt ușor de iscat, dar la fel de ușor de evitat. Într-o echipă puteți face totul împreună sau să lucrați separat și să faceți schimb de opinii mai târziu ( e o idee și asta ). 

În cazul în care unul dintre membrii echipei este leneși sau prea enervant, nu știu ce să spun în cazul ăsta, eu aș încerca să vorbesc despre asta cu ceilalți membrii ai echipei pentru a vedea dacă se vor lua sau nu măsuri în privința asta. 

De preferat, ar trebui cineva lăsat să aranjeze scrisul, imaginile și în definitiv să se ocupe cu toate detaliile care țin de aspectul proiectului respectiv. Redactarea ar trebui făcută de cel care se pricepe cel mai bine la scris pentru a reuși cumva să stilizeze textul, iar cititul/ prezentatul acestuia pot fi, fie pe rând ( fiecare membru citește ce a scris) sau prezentat de cel mai persuasiv din grup. 

16.10.2015

Biroul perfect

octombrie 16, 2015 0

Cândva, într-o bună zi ar trebui să îmi voi face și eu ordine pe birou. Îmi place să îmi ordonez cărțile, dar numai atât. Când e vorba de curățenie generală sunt un real dezastru. La birou îmi petrec aproape fiecare secundă în scurtul timp când mai stau pe acasă, așa că m-am decis că am nevoie de o reorganizare și m-am documentat puțin în privința asta. Sunt fană a bilețelelor, cartonașelor și a biblioraftelor, adică a unei întregi librării ( aș locui într-un astfel de loc ) . 

Revenind, iubesc ordinea printre rechizite și chestii de genul ăsta, iar asta reușește cumva să mă calmeze într-un fel, înafara faptului că biroul ar arăta mai drăguț și ar fi în mod clar mult mai spațios. Singura chestie care mă împiedică să îmi fac ordine prin lucruri ar fi lipsa de timp și ( mda ) lenea de care nu mai pot scăpa încă de când a început școala, mai ales acum că am uitat cu desăvârșire de carnețelul în care îmi organizam eu fiecare chestie pe care trebuie să o fac pentru școală, iar din cauza asta îmi pierd prea mult timp online și sunt mereu cu gândul la alte chestii. Fiind distrasă de diferite chestii nu mai am timp decât pentru teme, iar asta nu e bine. Mi-am propus în acest an să învăț numai la materiile importate pentru bac și facultate, iar la celelalte o să încerc să nu rămân corigentă. Singura problemă e că nu m-am putut menține pe linia de plutire ( deși nu e încă prea târziu ) și deja s-a strâns ceva materie. 

Din câte am înțeles, curățenia în cameră este un lucru important atunci când înveți, iar asta poate fi o problemă pentru persoanele leneșe, dar în fine, voi reuși să fac și asta. M-am gândit să pun câteva cărți ( ediții de buzunar ) pe o parte a biroului ca să arate drăguț, dar după nu ar mai fi loc pentru păhărelul cu instrumente de scris, iar asta ar fi cel mai important. Am o cutie cu post it-uri și cartonașe, care ar arăta și ele drăguț puse într-un anumit fel. Când îmi voi aranja biroul voi vrea să arate perfect, pentru că sunt foarte fixistă, iar dacă ceva nu e pus unde trebuie mă opresc din orice fac pentru a îndrepta acea problemă. Dacă aș sta să văd cum arată fiecare lucru pe birou ar dura o veșnicie, așa că mă gândesc să fac o schiță sau ceva de genul ăsta și cumva probabil ajung să așez totul cum trebuie, în funcție de ce îmi trebuie. 

15.10.2015

Cum te lovește norocul cand faci ce trebuie

octombrie 15, 2015 0

Norocul este chiar o chestie de noroc, adică nu știi niciodată când se ivește o veste bună sau o întâmplare fericită în viața ta. Dacă ești mereu fericit şi le arăţi acest lucru şi celor din jurul tău nu se mai poate întâmpla nimic rău, sau nu prea rău, dar când tratezi până şi cea mai mare nefericire din viaţa ta cu voie bună automat totul devine mai bun. Tot ceea ce facem se întoarce împotriva noastră, dacă suntem răi cu oamenii asta ne poate afecta mai devreme sau mai târziu. Uneori nu trebuie să facem decât ce considerăm că e bine, chiar dacă e greşit, din asta învăţăm, corect? De ce trebuie să ne enervăm pe chestii mărunte când ele nu contează? Pe vremuri, oamenii nu aveau computere sau telefoane, le era mai bine şi fără, singura diferenţă dintre ei şi noi reprezintă doar anii care ne despart şi evoluţia omenirii de-a lungul lor. Oamenii au găsit leacul pentru boli pe care medicii de pe vremuri nici măcar nu se oboseau să le vindece, pentru că ştiau că nu există un asemenea lucru pentru poliomielită sau cancer ( sau nu l-am găsit noi încă ) . 

Poate nu mă credeţi, dar dacă faceţi o faptă bună nu e neapărat toată chestia care ţine de religie cu mântuirea şi aşa mai departe, nu că nu ar fi la rândul lui un subiect discutabil şi chiar interesant, voi ajunge într-o zi şi despre asta, dar cu altă ocazie. Ideea e că, o faptă bună ne face să fim mândrii de fapta noastră şi cumva ne face să zâmbim, bucuroşi că am putut ajuta o altă persoană înafară de noi. Fericirea te face să zâmeşti, iar zâmbetul, ăla sincer, este unul dintre cele ma bune medicamente sau remedii. O profesoară ne-a spus că râsul secretă o substanţă în organism care repară tot ce e stricat. Chestia asta mi s-a părut foarte interesantă şi consider că asta ar trebui să învăţăm în şcoli, lucruri de cultură generală, uşor de reţinut şi interesante. Cu cât e mai interesant ceea ce ni-se spune cu atât devenim mai interesaţi de materie, ar trebui, dar nu se va schimba nimic până când generaţia mea va absolvi liceul. 

Fericirea e unul dintre cele mai frumoase sentimente pe care le poate simţi o fiinţă vie. Atunci când simţi acea bucurie sinceră când primeşti o veste bună sau când afli că ai luat o notă bună la un test la care nu ai învăţat/ sau ai învăţat, depinde. Credeţi-mă pe cuvânt, când ne comportăm ca nişte oameni buni şi civilizaţi aţi fi uimiţi de cât de mult se poate schimba firul vieţii voastre. Fără probleme, conflicte sau supărări în ceea ce priveşte un laptop stricat sau un mail netrimis. Ştiţi cât de uşor dispare acel sentiment de fericire, iar asta nu e bine. Ne scapă pur şi simplu printre degete de parcă nu ar fi venit niciodată şi apoi iar suntem trişti şi morocănăşi. Cred că cea mai mare provocare în viaţă este să faci ce îţi place şi să încerci cumva să faci acel sentiment de fericire să rămână cu tine pentru totdeauna,  

14.10.2015

Excursiile singur

octombrie 14, 2015 0


Ne place să fim înconjurați de prieteni. Avem siguranța si confortul unei vieți relativ ok, primim susținere celor din jur și încercăm să fim cât mai invizibili cu putință. Ne facem viețile în așa fel încât nu reușim să înțelegem adevăratul sens al vieții. Poate că nimeni nu știe care e cu adevărat sensul vieții, dar poate căutarea aceasta ne îndepărtează cel mai mult de răspunsuri, cu cât privești mai mult, cu atât înțelegi mai puțin. Dacă noi suntem cei care ar trebui să trăim după propriile noastre idei și principii? Dacă tot ce ne înconjoară este doar o iluzie a unei vieți bune pe care pretindem că o avem cand de fapt sunt oameni care au văzut mult mai multe lucruri decât noi și ( indiferent de vârsta lor ) își permit să dezbată cu oamenii bătrani lucruri legate de filozofie sau pur și simplu de umanitate. Prietenii sunt oamenii care se presupune că ar trebui să ne încurajeze, dar în anumite situații nu fac decât să ne influențeze propriile păreri, schimbând astfel impresia personală, care contează cel mai mult atunci când ne referim la noi. 

Ieri seară am deschis televizorul și după nu știu cât timp m-am uitat la știri. Pe observatorul special a fost un reportaj despre o fată care străbate de una singură toate cotloanele lumii. M-a interesat ideea, pentru că iubesc pădurea si muntele și aș merge acolo zilnic. Călătoria e un remediu pentru suflet, cel puțin, asta cred eu. Când vezi un oraș noi sau într-o zonă complet diferită de cartierul rău famat în care ai crescut, începi să te gandești la cât de mică e lumea față de noi, iar pe langă asta, totul pare că se află acolo de când lumea ( ceea ce poate și e ). Un loc nou, plin de cultură și o istorie atât de bogată încât ți-ar lua o veșnicie să te documentezi cu adevărat. Totul e absolut magic, iar când treci prin această experiență de unul singur e diferit , e ca și cum lumea ar fi la picioarele tale. Singura problemă, după cum spuneau și în reportaj, este depășirea acelei temeri, cum că nu am putea merge nicăieri fără prieteni. Acum ar trebui să vă trantesc un argument de genul: e foarte ușor, luați un bilet si plecați oriunde ați visat vreodată. Nu e chiar așa, e mult mai greu decât pare, mai ales că toți am început cumva să depindem de oameni. Dacă mergem însoțiți nu facem decât să pierdem imaginea de ansamblu, pentru că toți avem ideile și părerile noastre, care pot fi foarte ușor influențabile de un factor extern. 

Ce e în neregulă cu oamenii ăștia?

octombrie 14, 2015 0

Nu vom fi niciodată roboțeii ăia mici și inocenți pe care societatea vrea să fim. Nici măcar oamenii nu sunt cum ar trebui să fie. Avem pretenția ca elevi să se poarte civilizat în școli și licee, avem pretenția la o generație educată când rata analfabetismului în țară e de 60% și știm cu toții că nimeni nu mai învață cu adevărat în școli, nici măcar elevii inteligenți. Tot sistemul de învățământ e complet dat peste cap, iar nimeni nu face nimic în legătură cu asta.  Ne sunt băgate pe gât informații de care pur și simplu nu avem nevoie. Avem posibilitatea de a alege după liceu, de-a ne specializa pe domeniul care ne atrage. 

Înafară de sistemul de învățământ prost structurat, ar mai fi oamenii, adică, cine îți închide telefonul în nas în timpul conversației? Oamenii ascultă când se vorbește și își spun părerile, dacă nu le pasă pot doar să spună acest lucru, pentru că doare mai tare dacă îți dacă îți dai seama singur că vorbești cu pereții. Dacă noi le facem asta lor e urât, iar când ne fac ei asta nouă contează? Pentru ei sigur nu. Ce căutăm într-o astfel de societate când este clar că lumea nu ne vrea? Dacă îndrăznim să spunem ceva sau să dăm dovadă de inteligență automat suntem puși sub semnul întrebării. Inteligența înseamnă putere, iar dacă ei ripostează avem un avantaj. Nu știu ce e în neregulă cu oamenii ăștia, dar nu ar trebui să ne afecteze, pentru că noi avem un plan în ceea ce privește viața, vrem să facem ceva cu viitorul nostru, să schimbăm ceva, să facem lumea mai bună decât este și să îndrăznim să ne exprimăm atunci când nu ni-se permite. 

Poate sună ca un plan malefic, dar nu vreau să cuceresc lumea sau ceva, vreau doar să schimb anumite lucruri pe care oamenii le-au pierdut din vedere, iar asta e frustrant, pentru că unii dintre noi încă ne mai purtăm ca niște oameni când ceilalți nu își văd decât de prostia lor. Nu e ok să vorbim urât, nu e ok să înjurăm, nu e ok să ne luăm de alții și nu e ok să ne victimizăm fără rost. Poate nu vi-se pare important, dar este. Dacă priviți pe stradă nimeni nu mai zâmbește când vede un stăpân cu un câine, nimeni nu mai salută când trece pe lângă colegii de clasă, când vedem un profesor îl ocolim pentru a nu intra în discuție cu acesta. E ca și cum toți ar trăi într-o sferă de plastic, fără să fi pășit niciodată în lumea reală. Aș putea da vina pe telefoane și internet, dar și eu am telefon și nu cred că e ok să ne construim întreaga viață în jurul acestuia. Nu tehnologia este de vină pentru asta, ci oamenii. 

Miroase a scandal

octombrie 14, 2015 0

Nu credeam că mica schimbare de argumente de pe grup mi-ar putea aduce probleme ( deși la început chiar începeam să îmi fac griji în legătură cu asta ). Și totuși ce e așa de grav? Nu am înjurat-o, nu am plesnit-o, nu am făcut decât să îmi spun punctul de vedere. Dacă tac sunt prea retrasă, dacă spun ceva iese cu scandal, frate, nu știu ce e în neregulă cu lumea asta, dar cu siguranță m-am săturat de ea. După cum am mai spus, replicile mele nu erau chiar comentarii acide, nici prin cap nu mi-a trecut să mă iau de copila aceea ( care a făcut pe victima ieri la ora de română din cauza acelei conversații ) a făcut scandal și chestii de genul ăsta din cauza acelor mesaje. Ok, dacă eram în locul ei analizam situația și nu comentam în cazul în care nu aveam dreptate, pentru că, frate, mi se pare o tâmpenie să te plângi ca un copil de grădiniță pentru atât lucru. Îi știți pe copii aceia care se aruncă singuri din leagăn și după îi învinovățesc pe cei de lângă ei că vai, au fost împinși

Scandalul ăsta probabil se va termina cu mine, ținând un discurs despre cum a fost vina mea și prostii de genul ăsta, noroc că mă simt mai bine. Nu îmi plac scandalurile și nici acuzațiile pe nedrept, dar sincer, chiar nu mai am pretenții de la copii ăștia, obișnuiam să am încredere că se vor schimba și că le vor veni mințile la cap, ( da, nu se va întâmpla ). Încerc să îmi fac planuri cum voi supraviețui restul anilor de liceu și mă bucur că am cărți și twitter în telefon, îmi pot face de lucru. 

Întrebarea mea e: de ce apelează toată lumea la scandal în loc să lase situațiile așa cum sunt și să se după de la sine? Oricum nimeni nu își va aminte un lucru atât de nesemnificativ ca patru replici pe un grup al clasei. Nimănui nu îi va mai păsa de chestia asta după un timp. Toți iubesc scandalurile, încă din cele mai vechi timpuri bârfa a fost un fel de divertisment pentru oamenii acelor vremuri, pentru că nu aveau televizor, internet sau telefoane pentru comunicare, aveau doar cărți, mulți oameni în casă și vecini. Ce puteau face în timpul în care nu lucrau pământul sau coseau? Stăteau și ei de vorbă cu vecinu' de la deal despre vecina de nu-știu-pe-unde. Dacă vecina afla, și nu îi convenea ce se spunea despre ea ieșea cu scandal, mai ales dacă femeia respectivă era temperamentală. Acum nimănui nu îi mai pasă, pentru că sunt șanse mici să știi ce se vorbește despre tine, singura diferență e că acum toată lumea vorbește despre tine sau alte persoane, doar că acum e online și nu mai ascultă nimeni niciun telefon, iar dacă se citesc mesajele, nimănui nu îi pasă, iar dacă îi pasă iese urât. Toți trebuie să arătăm că suntem șmecheri. dacă îi știi pe toți din liceu crezi că ești tare, dacă mergi la sală crezi că ești tare, toate acestea nu țin de cât de cool ești, țin de alte principii care nu au nicio legătură cu a fi sau nu un/o tip/tipă tare.  Un eventual scandal pe care îl provoci nu face decât să arate chestii despre tine pe care tu vrei să le ascunzi. 

13.10.2015

Atunci când ajungi să citești oamenii ca pe o carte

octombrie 13, 2015 0

Era vorba să mă opresc la a patra postare și chiar sper că mă voi opri aici. Nu pot sta la laptop o veșnicie, mai ales că am început deja să dârdâi din nou, în plus, îmi pierd inspirația după ce scriu vreo opt postări, deci la asta trebuie să mă opresc. Tata m-a chemat să mănânc la bucătărie, unde e frig de tremuri și fără să ai frisoane. E groaznic de frig în locul ăla și totuși nu am comentat în fața tatei, chiar dacă nu s-a gândit că acest lucru îmi poate accentua febra. Am mâncat tremurând și am fugit de acolo direct în camera mea mică și caldă cu gândul să mă bag sub păturică și să încerc să citesc sau să adorm, orice lucru care să mă facă să uit de frig și de stările de căldură pe care le am după ce simt că îngheț. 

În timpul când am degerat la masă, m-am gândit la chestia asta de-a citi oamenii. Pot spune dacă cineva e frustrat sau nervos după tonul vocii acelei persoane, sau după gesturi, mimică și toate astea. Nu știu cum, dar de ceva timp continui să mă holbez la oameni cu nerușinare și observ o mulțime de sentimente noi, care fac parte tot din latura umană, chiar dacă noi nu le cunoaștem chiar așa de bine încât să le fi trăit prea mult. Am văzut nesiguranță, invidie, plictiseală, indiferență, nepăsare. Poate holbatul ăsta nu mă prea ajută, dar îmi place să observ oamenii. Aș sta ore în șir la o masă de la Mc și m-aș uita la lume fără niciun motiv, sau pe o bancă în parc, îmi place să stau în parc, e plăcut.

Când învățăm să citim oameni uneori dăm de chestii pe care aceștia vor să le ascundă. Poate îți e frică de persoana de lângă tine, dar acționezi cu nonșalanță, sau invers, arăți că îți e teamă dar în interiorul tău nici că îți pasă.  Putem citi greșit o persoană, exact cum putem citi greșit un cuvânt ( șosete în loc de șosele- am pățit asta și foarte târziu am realizat că șosetele nu aveau nicio legătură în toată chestia), depinde de adâncimea în care privești și cât de mult sapi atunci când vrei să știi ce se ascunde cu adevărat în interiorul unei persoane. Cu cât suntem mai expresivi suntem mai ușor de citit, iar dacă încercăm să nu dăm nici un semn de limbaj corporal e mai greu pentru că efortul în sine poate fi vizibil de către ceilalți. Totul iese la suprafață, minciunile, nesiguranța. absolut tot. 

Defectele noastre și cum ne definesc ele

octombrie 13, 2015 0

Sper că nu v-am supărat sau ceva, nu ăsta e scopul meu. Dar am pretenții ca lumea să fie mai bună, vreau ca lumea să fie mai bună și știu că unii dintre voi sunteți de acord cu mine. Lumea are nevoie de o schimbare, țara asta are nevoie de o schimbare. Înainte de toate, schimbare aceea trebuie să vină din noi, să simțim acea scânteie care ne determină să facem pasul important, să facem ce trebuie. 

Toți avem probleme, toți avem defecte, dar ne afectează acestea viața? Sigur că nu, pentru că nimeni nu e perfect. O persoană înțeleaptă m-a întrebat odată cunosc oameni care să fie perfecți? Vă spun în cel mai sincer mod posibil că m-am gândit la Ariana Grande, dar nu am răspuns. Voiam să răspund, dar nu am făcut-o, pentru că știam că avea să fie un răspuns eronat pentru că nu știut totul despre ea și pot fi sigură că are o viață perfectă, nici măcar ca aspect pentru că o mulțime de cântărețe arată groaznic fără machiaj. Perfecțiunea este doar atunci când imperfecțiunea ajunge la perfecțiune. Nu știu dacă m-ați înțeles, dar am zis să încerc un joc de cuvinte. Atunci când ne împăcăm cu propriile noastre defecte nu mai există nesiguranță sau teamă că cineva se poate lua de noi. Suntem geloși, enervanți, tocilari, urâți, handicapați, timizi. toate acestea se pot transforma în ceva minunat. De exemplu, cei mai mulți oameni care au fost ignorați prin liceu sau considerați ca fiind neimportanți de către profesori sau colegi au ajuns oameni celebrii, nu e obligatoriu la toată lumea, dar în unele cazuri e chiar adevărat.

Defectele noastre ne definesc prin nenumărate moduri încât nici nu ne dăm seama. Suntem prea concentrați pe acestea și pe schimbarea lor, când singurul lucru de făcut este acceptarea lor în viețile noastre, pentru că ele fac parte din noi orice am face pentru a le înlătura. Dacă nu ne iubim pe noi atunci cine să o facă? Asta a sunat foarte narcisist, dar sper că ați înțeles ce vreau să spun. În unele culturi, oameni sunt crescuți în așa fel încât să nu suporte evreii sau europenii sau orice alt fel de rasă. A fi rasist, înseamnă limitarea umanității, iar asta nu e ok, pentru că suntem toți uniți și speciali în felul nostru. Acceptarea, bunătatea și încrederea ar trebui să fie principalele caracteristici ale firii umane, iar dacă le ai pe acestea, lumea te va trata exact la fel, nimeni nu își va permite să se ia de culoarea pielii tale sau de naționalitatea ta. Defectele, precum diferențele rasiale sunt lucruri care ne despart, dar ne și aproprie de ceilalți, găsind astfel persoane bune, care privesc dincolo de principii și prejudecăți și care sunt deschise să accepte oamenii exact așa cum sunt. 

Atunci când ne pasă

octombrie 13, 2015 0

Urăsc să fiu bolnavă, nu îmi place, vreau să dispară. De simțit bine sunt oarecum ok, dar am momente în care mă doare capul atât de tare încât zici că încearcă cineva să îmi crape țeasta, e nasol. Și sunt și stările alea de vomă pe care încerc să o opresc pentru a nu strica covorul urât din camera mea, Cum poate lumea să spună că mă dau bolnavă când trec prin cele mai groaznice momente pe care le-am trăit vreodată? Nu îmi amintesc să mai fi fost atât de bolnavă, dar sunt sigură că nu e normal. Răceala asta nu e normală, vremea asta nu e normală, oamenii nu sunt normali. Nimic nu e cum ar trebui să fie și totuși zilele continuă să treacă, transformându-se în ani, iar aceștia în milenii, apoi ajungem istorie, chiar dacă ajungem în manualele de istorie a viitoarelor generații sau nu, chiar dacă nu ajungem cunoscuți. 

Unora dintre noi chiar nu pasă de stările altora, ne pasă într-atât încât să fim ascultători buni. Toată lumea se plânge, toți avem problemă, dar mulți dintre noi ignorăm pur și simplu chestia sta. Oamenii au încetat pur și simplu să mai asculte și au devenit ignoranți. În generală mi-am dorit să fiu și eu ignorantă, dar când am intrat la liceu am realizat că nu ăsta e răspunsul, oamenii trebuie să fie alături unii de alții, nu să facă pe nesimțiții și să nu le pese, mai ales atunci când știu foarte bine că le pasă, dar nu vor să arate asta pentru a nu fi considerat semn de lașitate din partea celorlalți. 

Aseară m-am gândit la basme și cât de mult de mult se potrivesc acestea cu viața reală, fiecare prințesă sau personaj ar putea fi interpretarea unui tip de persoană. Mie îmi pasă, întotdeauna mi-a păsat. Aveam momente în care primeam o mulțime de mesaje în același timp, făceam în așa fel încât să nu rămână nimeni pe dinafară. Când ies cu fetele mereu întreb de cele care nu au venit, dacă și ele au fost invitate sau chestii de genul ăsta. Sunt mereu interesată de stările celorlalți, uitând chiar de mine de cele mai multe ori, iar când îi văd pe oamenii ăștia atât de ignoranți și dezumanizați mă simt atât de insipidă, de nelalocul meu încât nu știu ce aș mai putea face. Dacă aș fi o prințesă, aș fi o combinație între Rapunzel și Belle și aș locui într-o casă la munte, având o bufniță ca animal de companie și o mulțime de cărți în jur. O mamă vitregă care mă pune să fur din sat lucruri pe care ea le vinde apoi. Prințul meu ar fi Robin Hood și apoi ar fi fericirea până la adânci bătrâneți. Ce înseamnă de faptă fericirea până la adânci bătrâneți? E un termen mult prea general, chiar și pentru basm. Se pot întâmpla mult în această perioadă te timp care reprezintă tot restul vieții până la moarte. Nu sunt cine știe ce axată pe prințul din poveste cât sunt pe eliberarea prințesei și dobândirea libertății acesteia. 

În viață nu ar trebui să fim constrânși, nu ar trebui să fim conservatori sau egoiști. Nimeni nu mai dă bani unui cerșetor din motive pe care le știm cu toții, fie pentru că acel cerșetor nu are de gând să cheltuiască banii cu cap, fie nu e un cerșetor adevărat. Nimeni nu se mai gândește la fata care stă singură în curtea liceului în pauze, deși probabil că a observat-o toată lumea și poate chiar au și început să vorbească despre ea. Nimeni nu are curaj să intre în vorbă cu ea, iar dacă îndrăznește cineva nu va dure prea mult această prietenie. Anii trec, iar tot liceul își va aminti de fata care încă din primul an își petrecea pauzele pe aceeași bancă din curtea liceului, chiar dacă nimeni nu o va fi cunoscut cu adevărat. În adâncul nostru, tuturor ne pasă, simt asta, în fiecare dintre noi mai există câte un gram de umanitate care ne mai face oameni. Nepăsarea este doar un înveliș al încercării tuturor de-a fi cool, de-a încerca să ne integrăm într-o societate în care nu aparținem, iar acest lucru ne schimbă în oameni care nu suntem, care nu ar trebui să fim. Atunci când ne pasă, reușim cumva să scăpăm de toată superficialitatea din jur și să le arătăm celorlați cum e cu adevărat o ființă umană, pentru că în viață trebuie să fi om înainte de toate. 

Cum să vorbești cu oamenii

octombrie 13, 2015 0

Nu îmi place că trebuie să vă spun chiar eu asta, pentru că ar fi o chestie pe care o învățăm de mici. Cum să vorbim cu o persoană adultă, cum să vorbim cu cineva de vârsta noastră, să nu vorbim cu străinii. Suntem învățați toate astea, dar nu se spune nimeni cum să vorbim cu cei mai mici decât noi, sau cu cei pe care nu îi suportăm. La cei din urmă e mai simplu, pentru că pe ei îi ignorăm cea mai mare partea a timpului. Dar ce ne facem când lumea vrea să vorbească cu noi, dar suntem prea tăcuți sau rușinoși pentru a articula câteva cuvinte? Nu prea știu cum să răspund la asta, pentru că mi s-a întâmplat destul de des ca lumea să vrea să stea de vorbă cu mine, iar eu să nu am ce vorbi cu ei.  Poate ăsta e principalul motiv pentru care nu comunicăm suficient, timiditatea, lipsa de subiecte comune, neînțelegerea, toate pot duce la scandaluri și conflicte pe care am prefera să le evităm. 

Cum îi puteți spune unei persoane în față lucruri urâte cu riscul ca aceasta să înceapă să plângă. Nu vreau să plângă nimeni. Sinceritatea e un lucru bun, foarte bun și toată lumea trebuie să apeleze la el, dar acum depinde de natura adevărului, iar oricât de oribil ar fi acesta nu trebuie evitat, Îi poți spune unui copil că i-a murit peștișorul într-un mod mai discret, mai frumos, care să îl facă într-un fel să realizeze singur că acel pește nu era important și că oricum nu avea nevoie de el pentru a putea fi fericit. Când ești pe afară cu prietenii, iar unul dintre ei lipsește automat ceilalți încep să îl bârfească, iar asta se întâmplă în cazul fiecărei persoane, mă bucur că au găsit subiect de conversație, dar nu e nevoie să comenteze anumite defecte ale unei persoane care nici măcar nu e de față, care e de fapt și cumva parte din gașcă. Un alt exemplu ar fi fetele obsedate de băieți, frate, unele din ele sunt atât de discrete încât nici nu știi dacă îi place de un tip sau nu, iar altele se comportă ca turbatele de parcă nu ar mai fi văzut vreodată un băiat în viața lor.  Lor nu le pasă de ce trebuie să facă sau să spună pentru a vedea/cuceri un băiat, iar asta e obositor. Dacă ne luăm de ele neagă, iar negatul ăsta te duce într-o groapă fără fund, lăsându-te fără vreun argument solid. 

De ce trebuie să ne purtăm de parcă am știi totul atunci când facem o afirmație? Nu avem de unde știi că e corectă. Nu putem știi dacă nu ni-se confirmă, iar atunci când cineva spune că greșim ne sare muștarul că vai, dar ce am spus noi e complet adevărat și chestii de genul ăsta. Am învățat cumva să accept toate părerile critice ale celorlați, în funcție de cum îmi sunt servite sau de persoana care mi-le aruncă în față, pentru că am întâlnit multe persoane care mi-au aruncat în față argumente pentru a mă contrazice, având atitudini superioare, iar asta nu suport pentru că nimeni nu e superior, indiferent de vârstă. Un polițist poate fi blând cu un câine sau cu un copil, noi de ce nu putem fi cu cei din jurul nostru atunci când vrem să facem lucruri spre binele lor? Totul ține de tonul vocilor noastre și de blândețea modului în care acționăm, nimic nu e întâmplător, dar bunătatea și umanitatea sunt lucruri pe care le dobândim în viață, fie dacă le descoperim noi sau ne sunt insuflate de către alte persoane. 

PODCAST

Popular Posts

AMP gtag demo

Make it so.