23.05.2020

Cum a ajuns o melodie să îmi devină reminder

mai 23, 2020 0

Sunt melodii care te fac să plângi și melodii care te fac să te deconectezi de lume. Melodii care te fac să trăiești momentul și melodii care îți dau speranță. Pentru mine, muzica pe care o ascult se schimbă în funcție de momente, dar și de ceea ce simt. Unele melodii au trecut de proba timpului, pe când altele continuă să îmi trezească amintiri, dar numai atât. Alte melodii nu fac decât să meargă împreună cu mine prin viață, când dau play la cântec, viața prinde sunet, iar toate amintirile se leagă în ceva frumos, unitar și așa se creează o poveste frumoasă. 

Mi-ar plăcea să spun că aș putea asculta o melodie toată viața, (am scris despre asta aici) , dar pe măsură ce am crescut am realizat că nu poți construi o viață cu o singură melodie, pentru asta îți trebuie un întreg playlist, din care adaugi mereu câte o piesă și elimini altele. 

Într-un restaurant din Sighișoara, în urmă cu câteva luni am auzit după ceva timp melodia ,,another love” de la Tom Odell, melodie pe care am tot ascultat-o în ultimii ani și căreia nu i-am înțeles sensul din prima, deși îmi plăcea. Cântecelul a avut suficient timp să își facă loc în diferite momente din viața mea, iar atunci, în restaurant, mi-a amintit de liceu, persoane triste care o ascultau, dar și de mine când studiam cele două clipuri pentru că nu înțelegeam de ce sunt două. 

Eram acolo, la masă, cu mâncarea în față și cântam încet, alături de Tom, fără urmă de tristețe și cu o ușoară nostalgie. Atunci am realizat pentru prima dată că ,,Another love” nu e o piesă de despărțire, așa cum o văzusem în tot acest timp, era o piesă reminder care mi-a amintit că există mereu ceva mai bun, ceva care să nu te facă să te îndoiești de tine sau de oamenii de lângă tine. Doar pentru că ceva se termină nu înseamnă că s-a sfârșit totul, ci doar că nu mai era locul tău acolo, în acel moment din viața ta. Mi-a dovedit că amimtirile nu ar trebui să fie o durere, ci o lecție din care să înveți cum lucrezi cu tine însuți și cum să te dezvolți ca persoană.

Anul trecut am scris despre ce am învățat de la băiatul din autobuz, dar și despre faptul că Broken Strings nu e melodie de despărțire în adevăratul sens al cuvântului (articol pe care îl puteți citi aici) . I se alătură și melodia lui Tom care vorbește despre lacrimi consumate și despre despre un soi de resemnare, de iubire care încă există, dar la care trebuie să renunți pentru că nu este acea relație în care trebuie să fi. 

Dar despărțirea nu e un sfârșit, ci un început spre  o relație viitoare, mult mai bună, în care lacrimile nu vor mai fi ,,used up”.

16.05.2020

Care e tunsoarea care te face cine ești?

mai 16, 2020 0


Povestea părului meu începe cu un poster cu Will Vandom din W.I.T.C.H. Aveam 8-9 ani și mi-am dorit să mă tund ca ea. Îmi amintesc și acum când i-am arătat rușinoasă posterul doamnei care m-a tuns. Mi-a zis că am pus-o în dificultate cu desenul, dar m-a tuns, în cel mai apropiat mod posibil de imagine. Și mi-a plăcut, eram așa de fericită că nu mă puteam opri din zâmbit. Nu am realizat totuși că decizia asta avea să devină un obicei. Un fel de atenție pe care o fac pentru mine, atunci când am nevoie și la care apelez de fiecare dată când simt că am nevoie de o schimbare. 

Coco Chanel are un citat tare drăguț la care m-am tot gândit încă din momentul în care l-am citit pentru prima dată ,,O femeie care își taie părul, este pe cale să-și schimbe viața.” Atunci nu am înțeles, dar în timp am început să îmi dau seama cât de bine este descris, în doar câteva cuvinte, ceea ce simt atunci când mă decid să îmi tund părul. Vorbesc despre schimbare. Adesea când o situație scapă de sub control și nu mai poate fi controlată, e mult mai bine să încerci să te schimbi pe tine decât lucrurile din jur, aceasta este o lecție de care mă tot lovesc și pe care nu o învăț niciodată, cel puțin nu atunci când trebuie. 

Schimbarea nu e neapărat un lucru rău, iar părul este exact modul în care o fată se poate adapta în societate. Indiferent că e tuns bob, pixie, ras, în coadă, în bucle, în dreduri, acesta ne definește, iar din ultimii ani de când îmi tot tund părul, am învățat că asta ne definește. Tunsorile bob mă fac să zâmbesc și să mă simt bine cu mine însumi, pe când pixie va rămâne coafura care îmi dă curaj și care reușeștesă îmi țină anxietatea departe. Este schimbarea majoră totuși, un mare imbold pentru încrederea de sine și cumva, o palmă pe care mi-o dau singură când trebuie neapărat să înțeleg o situație. Pixie e mereu o surpriză atunci când te vezi în oglindă, mai ales dacă alternezi între stiluri ca mine.

Sunt fete care riscă mai mult decât mine în ceea ce privește părul, mai ales că sunt atâtea moduri creative și/ sau impulsive de a-l aranja. Impulsivul meu este tunsoarea pixie, iar tunsoarea care îmi va rămâne mereu dragă și la care sper că nu voi renunța niciodată este bob-ul, pentru că îmi este familiar și știu că îmi pot tunde mereu părul în acest mod când simt că am nevoie, fără constrângeri și fără anxietate. 

Care e tunsoarea voastră preferată? 

09.05.2020

EMOJI INFINITE: 6. MARIA

mai 09, 2020 0


Dimineața era liniștită, puteam auzi păsări ciripind, o melodie vagă venită de undeva dinpensiune și niște voci de pe coridor. M-am ridicat din pat și am aruncat o privire către Robert care încă mai dormea. Mă bucuram atât de tare că eram încă în călătorie și nu în mașină în drum spre casă, aș fi vrut să îl trezesc să pornim la drum, dar mă simțeam cumva vinovată că a rămas cu mine, așa că tot ce puteam să fac era să îl las să doarmă. 

Soarele strălucea, dar nu suficient de puternic încât să umple camera de lumină. M-am ridicat spre fereastră și am văzut norii care se îndreptau încet. Nu știam dacă Elena și Alex conduceau sau dacă s-au oprit pe undeva, dar nici nu voiam să le dau mesaj, eram încă supărată că Elena a renunțat și voiam să îmi văd de restul excursiei atâta timp cât mai puteam. Aveam vederea în curtea din spate, unde era un balansuar pe care era așezată o pătură care semăna cu covorul nostru din blană de urs din cameră. Iar lângă, era terasa, unde două doamne fumau o țigară și discutau între ele, un băiat mai tânăr, cam de vârsta noastră le-a așezat pe masă două cafele și a dispărut repede în interior. Nu puteam vedea toată terasa, dar suficient încât să observ că erau doar acele doamne, destul de zâmbărețe în ciuda vremii mohorâte. Lângă terasă era un loc de joacă pustiu și o piscină de copii în care erau așezate diferite sticle, puteam vedea și câteva pătrățele de gheață care pluteau pe lângă sticle. 

Am luat telefonul și m-am așezat pe covor, aveam un emoji de la Alina și un mesaj de la Elena în care îmi trimitea un meme. Un tunet s-a auzit de afară și am rămas așa, cu privirea îndreptată într-un punct fix din perete și cu gândurile puse pe pauză, apoi am început să mă gândesc dacă era o idee bună că am rămas, poate Elena avea dreptate și trebuia să ne întoarcem acasă, văzusem suficient încât să o numim excursie, nu trebuia neapărat să vedem toată țara, dar voiam să văd toată țara și mă omora ideea de a renunța. Cumva, nu mă deranja dacă plecam acasă, dar știam că avea să îmi pară rău că am renunțat atât de ușor la o excursie pe care mi-o doream de atât de mult timp.

Fără să îmi dau seama, am deblocat  telefonul și i-am scris Alinei.

Maria: Mă plictisesc, prietenul meu doarme și ceilalți au plecat acasă. O să ducem călătoria solo. 

Nu mi-a răspuns, așa că am început să mă uit în feed după ceva interesant. După câteva minute, m-am trezit cu setul lui Robert de chei în brațe. M-am uitat în direcția lui, dar părea să doarmă. M-am apropiat de el și i-am pus perna pe cap, nu mare mi-a fost mirarea când m-am trezit în mijlocul unei bătăi cu perne. 

-Gata! Am strigat eu, destul. 

-Te predai? M-a întrebat Robert iar eu mi-am dat ochii peste cap, încercând să îl mai lovesc odată, mi-a răspuns în același fel și m-am ridicat din pat, aruncând din nou o privire pe fereastră în momentul în care s-a auzit un alt tunet. Un mic fir auriu s-a văzut în depărtare, părea destul de aproape. 

-Numără, a spus Robert. 

M-am uitat confuză la el.

-E o chestie marinăreasacă, mi-a spus-o un pescar din Deltă când am fost în excursie acum câțiva ani. Când auzi tunetul începi și numeri și numărul la care ajungi în momentul în care apare fulgerul marchează distanța unde a lovit, sau ceva de genul ăsta. E cam singura chestie pe care am ținut-o minte din excursia aia, omul vorbea prea mult și oricum eram prea fascinat de ce era în jur ca să mai fiu atent la toate poveștile marinărești care ni s-au spus în zilele alea, dar asta a rămas cu mine.

-Și așa nu ești tu prea atent când povestește lumea chestii, am zis în glumă, fără să mă uit la el. 

-Cum mă?

-Glumeam, nu mai fi așa sensibil. Vrei să rămânem în cameră azi să ne gândim la o nouă destinație sau plecăm de acum?

-Mai bine rămânem, ne facem un traseu și poate suntem și noi mai organizați așa. Încă mă enervează gândul că am sărit județe ca să ajungem în altele când puteam să le luăm pe rând și să le vizităm pe toate. 

-Cred că atunci am fi ajuns prin Brăila când ar fi cedat Elena.

Robert pufni.

-Cumva e amuzant că a renunțat, dar dacă nu a mai rezistat, nu o puteam obliga să rămână. 

-Ar fi rămas dacă nu era de acord Alex să o ducă înapoi, ai văzut aseară că el ar fi vrut să mai stea, am spus cu privirea spre terasă.

Nu mai era niciun cup de gheață în piscină și doamnele de la terasă plecaseră, în locul lor era o familie cu un copil mic care încerca să își țină singur paharul. A urmat un alt tunet, iar copilul a început să plângă, undeva în depărtarea un câine începuse să latre și să alerge spre pădure, după nu îl mai puteam vedea, dar încă se putea auzi lătratul lui. 

-Douăzeci și trei! A spus Robert.

-Kilometri poate, am spus, iar el aprobă din cap. Cred că merg să îmi iau o ciocolată caldă, am continuat, ne vedem jos. 

M-am desprins de fereastră, iar Robert a aprobat din cap, iar eu m-am îndreptat spre terasă. 

~~~***~~~

Găsiți lista cu toate capitolele și prezentarea poveștii AICI. Și capitolul următor: 7. ALINA


04.05.2020

LITTLE THINGS AFTER THE PANDEMIC

mai 04, 2020 0


  Maybe we were too blind before the pandemic, too blind the see that the most important things were right on our nose, to see how loved we are and we didn't noticed how much appreciated we are. And we forget to be grateful for the people who are always here for us when we need them the most. Maybe this pandemic was a wake up call, a way to make us stop for a second and just smell the flowers. To made us to close our eyes and listen to the rain and the song of the birds in the morning, to connect us to the world again. 

At the beginning of this I've heard a lot of things about the virus, about the situation and also a lot of conspiracies. I decided to ignore any kind of outside influence and i choose my family and friends, but above all, i choose myself, i choose to get distant for my own health so i won't get hit by all of that panic wave that started to rise. I choose to stay real and to get back to the things i loved and everything that mattered to me, everything that makes me happy and everything that's worth having around. 

I've always been a fan of small things, but there were times when I wasn't able to see them, or maybe I didn't appreciate them enough. After the pandemic, we are going to see the things different and maybe we won't be the same, but there will still be something that we are missing right now and we cannot do. Like traveling or reading in the park, even hugging the loved ones you cannot get in contact. Zoom and skype, those are nothing for some people, they won't even know to tell you what are those if you ask them. They are still holding on to the old ways and we all know that we cannot change.

After the pandemic every sunrise and sunset will become a miracle, along the stars and the sound of the rain, among the freedom of going out again and getting your normal life back. But it will be the normal we will afford to have and not the normal we know.  We need to keep our hopes up and do our best to adapt and to remain sane, for our friends, family and for ourselves. After the pandemic we are going to be different, but that doesn't mean it will be bad. After the pandemic we'll see how the little things matter, because the most beautiful things are the ones you can barely notice. Every smile, every hug, every pat on the back, every kiss on the forehead and every text matter

02.05.2020

EMOJI INFINITE: 5. ALINA

mai 02, 2020 0


Începuse să se întunece, iar eu și Cătălin eram încă la cafenea. Continua să îmi explice de ce nu vrea ca Diana să plece, iar eu încercam să nu adorm cu capul pe masă. Uneori mai ajutăm pe la cafenea, dar atunci au fost atât de mulți clienți că abia am făcut față. Mă dureau picioarele de la atâta urcat și coborât de scări. Eram la o masă de la etaj, unde începuse să se elibereze mai repede, ba chiar atunci plecau doi tipi care stăteau în tăcere să învețe, posibil pentru vreo admitere. Unul din ei avea hanorac negru și avea părul blond închis, asemănător cu al Dianei înainte să se vopsească roz în cap. Era simpatic, genul de tip care te făcea să zâmbești când treci pe lângă el pe stradă. 

-Ai înțeles acum? M-a întrebat Cătă pe un ton mult mai calm decât îi stătea în fire.

-Te-am înțeles de când mi-ai explicat prima dată, iar de oricâte ori mi-ai spune tot nu o să îmi schimb părerea. E o oportunitate până la urmă, Diana nu îi poate da cu piciorul, iar tu ar trebui să o susții înloc să fii un alt factor de stres pentru ea. 

-Te urăsc când ai dreptate, știi asta, nu?

Am zâmbit. 

Pe scări s-au auzit pași, dar nu m-am întors presupunând că era mătușa lui Cătă care voia să ne anunțe că urmează să închidă. Atunci am auzit o voce pe care nu îmi doream să o aud atunci.

-Bună! Cătă, mătușa ta mi-a zis că ești aici, vreau să te întreb de poziția de barista.

-Vrei să aplici? A întrebat Cătă pe un ton la fel de calm precum era cu câteva minute mai devreme. 

Mi-am ridicat privirea, iar Dominic a zâmbit pe jumătate.

-Da, cam am nevoie de un job pe vara asta. E ziua lui Teo în august și vreau să strâng bani pentru Untold.

Am pufnit, iar ochii lui căprui mă priveau cu surpriză. 

-Untold e scump, am spus simplu, ridicând din umeri.

-Știu, și nici nu cred că merită, dar Teo vrea să meargă și vreau să îi fac o surpriză.

-Asta e drăguț! A spus Cătă. Păcat că Dianei nu îi plac festivalurile. 

Acum a venit rândul lui Dominic să zâmbească.

-Poți merge cu Alina, a spus el.

-Clar nu, Alina o să se plângă tot timpul despre cât de proaste sunt decorațiunile și o să găsească toate cusururile de pe acolo. Am pățit asta la un concert, în plus, pleacă de lângă mine și trebuie să stau să o caut. 

Am zâmbit și mai tare, uitându-mă de la unul la altul, ridicând mâinile în glumă de parcă m-aș preda. Dominic a pufnit, iar telefonul lui a început să bâzâie. L-a scos din geacă și a început să tasteze, iar când nu era atent Cătă se strâmba la mine. M-am uitat și eu la telefon, dar nu aveam nicio notificare. Speram că Maria o să îmi scrie, nu știam de ce. Îmi doream să mai vorbim, dar mi s-a mai întâmplat să întâlnesc oameni de treabă care să rupă complet legătura. 

-Nu e așa că e nașpa când cunoști o persoană, vă înțelegeți bine și apoi nu mai vorbiți niciodată? Am spus fără să vreau.

-Aprob, a zis Dominic cu privirea încă în telefon. Mi s-a întâmplat și mie să...făcu o pauză de tastat...să îmi fac planuri cu foști colegi, gen planuri mari de viitor cum ar fi că o să îi invit la nuntă sau că o să îi ajut să își mobileze casele și chestii de genul ăsta când se vor muta.
 
-La fel și eu, am zis odată cu Cătă.

-Viața e nașpa uneori, a spus Dominic lăsând telefonul. Dar ce să faci, oricum nu știi ce te așteaptă în viitor, așa că poți să trăiești prezentul cât mai poți. 

-Ce poetic, a spus Cătă râzând. Dar ai dreptate, și totuși faci planuri de viitor pentru Teo. 

-Ironic, nu-i așa? A zis și Dominic zâmbind. Deci, cum rămâne cu postul? Trebuie să plec acum, mă așteaptă prințesa afară. 

Prințesa? Am zi în sinea mea, aproape că îmi ve, nea să râd. Toată lumea îi zice lui Teo că e prințesită, semăna într-un fel cu Diana în privința asta, doar că Dianei nu îi plăcea așa de mult atenția, ea are mai degrabă probleme de furie.  

-Poți să treci mâine să îți fac instrucția, dar în principiu trebuie să servești cu noi la mese și ce o să mai stai la intrare să servești oamenii, depinde de zi și de cheful fiecăruia. 

-Am înțeles, păi...atunci îmi spui mâine o oră și ne vedem aici. Și-a luat la revedere și a continuat să bocăne pe scări, nu am auzit ce i-a spus Ramonei, dar am auzit vocea Teodorei când s-a deschis ușa. 

Cătă a luat o gură din cafeaua lui și a început să strângă lucrurile de pe masă, un carnețel cu model de pachet de țigări Lucky Strike pe copertă, atât de mic că putea fi confundat cu un pachet real. Avea atât de multe desene făcute de mine că abia mai avea loc să scrie.

-O să fie interesant să îl avem pe Dominic pe aici vara asta, a spus el în timp ce îmi puneam geaca. 

-Așa se pare, am spus simplu. 

-Cum te simți? M-a întreabat.

-Puțin emoționată, dar mă bucr că stă cu noi vara asta. Suna a minciună, dar nu îmi dădeam nici eu seama dacă era un adevăr sau doar nu voiam să îl fac pe Cătă să caute altă persoană pentru post. Ramona, mătușa lui Cătă, avea nevoie de oameni, mai ales vara când erau seri în care chiar nu puteau face față doar ei doi. Dacă la Illusion abia călcau trei persoane în magazin, aici deci era plin aproape tot timpul. 

Cătă m-a bătut pe spate.

-Ai reacționat bine să știi, nu ți s-au văzut emoțiile. Aș putea chiar să îți iau un interviu în care să îmi povestești cum faci să fi atât de calmă în situații de criză. 

-Ce glumă bună.

-Vorbeam serios la partea cu calmul, nu îmi iese asta când sunt pus sub presiune. 

În timp ce coboram scările am auzit o voce familiară, mami stătea lângă casa de marcat și vorbea cu Ramona. Când ne-a văzut a dat puțin din cap și s-a întors spre noi. 

-Acum mă întorceam acasă, am spus. 

Afară a început să se facă gălăgie, iar Cătă a ieșit înaintea tuturor. L-am urmat la fel de repede, dar nu puteam să văd ce se întâmplă, erau foarte mulți oameni. Pe stradă era îmbulzeală, era vis a vis de parc și se strânseseră atât de mulți oameni că nu ne puteam da seama care era motivul spectacolului. 

Cătă se întindea să vadă mai bine, dar, deși înalt, eram prea departe pentru a vedea ce se întâmplă. Eram gata să mă întorc în cafenea când l-am văzut că se apropie de oameni. Avea deja carnețelul în mână când am ajuns lângă el, nu scria, dar se uita cu o privire șocată către ceva ce nu vedeam. S-a întors spre mine și a început să mă împingă înainte să văd despre ce era vorba. 

Dar am văzut ambulanța și o geacă lăsată pe stradă. Știam geaca aia! Cătă nu mă lăsa să înaintez, știa că nu îl puteam clinti și stătea așa intenționat pentru a nu vedea mai mult decât trebuia. Am simțit instant cum mă lua durerea de cap, trebuia să mă așez, dar nu voiam să plec de acolo, am refuzat și eu să mă mișc atunci când a început să mă împingă spre cafenea. 

-Nu, am spus încet.

-Hai să ne întoarcem în cafenea, a spus Cătă aproape strigat. 

Nu am simțit când m-a luat pe sus, vedeam doar luminile de la salvare și freamătul mulțimii. Nu mai erau așa mulți, dar îmi părea că erau mai mulți, unii plângănd și alții șușotind de grozăvie, surprinși și ei de întâmplare. Mai sunt vitezomani în oraș, o spus o doamnă pe care am auzit-o foarte clar. 

-Nu era vitezoman, am spus atât de încet încât abia mi-am simțit buzele. Simțeam atât de
multe emoții la un loc că nu mai știam ce era cu mine. 

Am auzit ușa de la cafenea și vocea mamei cum ne întreba ce s-a întâmplat. Cătă m-a lăsat jos și s-a pus în fața ușii în cazul în care aveam să plec, dar nu îmi doream asta, nu voiam decât să înțeleg ce se întâmplă. 

-De ce mai ești aici? L-am întrebat pe un ton foarte calm, dar și îndurerat. Ești jurnalist, ar trebui să fi acolo și să pui întrebări. 

-Nu plec nicăieri până nu știu că ești ok. A răspuns pe un ton autoritar, dar sincer. 

Mami s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat, uitându-se la Cătă. 

-Dominic...mașină..., nu a spus ultima parte, dar l-am văzut când gesticula și nu era un semn bun. 

Refuzam să plâng, am respirat adânc și am încercat să mă ridic. Cătă încă îmi bloca ieșirea, așa că am renunțat repede și m-am așezat la o masă liberă, încercând să îmi controlez respirațiile. Ramona mi-a întins o ciocolată caldă și am acceptat-o, iar gestul m-a făcut să zâmbesc puțin. Nimeni nu vorbea, mi-am scos telefonul și atunci am văzut o notificare de pe twitter. 

Maria: Sper că te distrezi acolo cu prietenul tău.

Am dat să îi spun toată povestea, dar apoi am realizat că încă era un fel de străină și că nu îi puteam spune toată întâmplarea dintr-un singur mesaj, adică, puteam, dar nu aveam ce poveste să spun până nu aveam să aflu mai multe detalii, așa că nu i-am scris decât:

Alina: Nu e prietenul meu.

Maria: Cum nu?

Alina: E prietenul meu cel mai bun, dar nu în sensul ăla.

Cătă s-a așezt lângă mine, notând ceva în carnețel peste un desen făcut de mine cu o versiune ciudățică a unui personaj din Ciudățeni. Nu știam dacă își notează eveniemntele întâmplate sau chiar încearcă să redacteze o știre, nu am vrut să citesc. Eram supărată și tristă, ba chiar supărată că eram tristă, nu îmi explicam de ce, dar am fost atât de surprinsă că nici nu mai știam ce simțeam, totuși era un amalgam de emoții și de imagini în mintea mea care așteptau să se așeze. Dar un lucru știam sigur, că îmi repetam în continuare că lucrurile vor fi ok. 


~~~***~~~

Găsiți lista cu toate capitolele și prezentarea poveștii AICI. Și capitolul următor: 6. MARIA

30.04.2020

Too naive to care for myself

aprilie 30, 2020 0


Every girl wants to be seen as a princess, to be loved and cherished. Life is not a fairy tale and that's ok, because is more fun this way, even with the pain. It hurts to give all of you to someone that doesn't share the same emotions. It hurts to give it all and to get less and less every single day. What started as some cute hang outs in the park and hand in hand walks ended with silence and lack of confidence. With pain and insecurities, but with the hope that there is still something worth fighting for. The hope that the person next to you worth the pain you are going through and they worth every single scar you got to protect your relationship.

They may worth it, but you don't! 

And your poor heart doesn't have to be in this alone. It doesn't have to stand for someone that doesn't show the same amount of feeling. You don't have to save your relationship and you don't have to stay if thing doesn't work out. You have to put on your best smile and to let it go, so someone better can find it's way to you, to your heart and to your pure soul. Because you want to be loved after all and you want to be cared for, you want to be loved as much as you love and there is nothing wrong with that. If things doesn't work, they don't and is time for you to go. 

I know you are strong enough to leave, because you've got this far and faced all this storms alone just to end up in a blind spot, but you are still standing, and that makes you even stronger than the person who's been giving up on you. And never forget that. Maybe this is not a fairy tale but it can be if they treat you right. It can be the story you always wanted and you can have the best person by your side. 

Maybe the one who left was in your life to show you that you were too naive to care for yourself, too naive too see through the illusion of the love you wanted, that was longer gone, along with him and all the moments you are missing. You were too naive to love him that you forget how beautiful you are and you'll always be, even when he is gone. You were too naive because you cared too much, because you loved him so much that you forget about you and your own life. I've been there too and i know how strong this can make you.

25.04.2020

EMOJI INFINITE. 4. MARIA

aprilie 25, 2020 0

Elena se uita urât la mine când Alex a oprit mașina la primul popas pentru a ne lua câte ceva de mâncare. Când am deschis portiera am început să mă întreb dacă eram încă în Sibiu sau în vreo zonă mărginașă județului. Am dat să caut pe internet, dar nu mai aveam semnal și nici baterie. Era seară, soarele se pregătea să apună. Mi-am luat bagajul și am dat să ies când am auzit un poc. Pe podeaua mașinii era punga cu suvenirurile Elenei, iar crema de la Illusion s-a rostogolit afară și s-a oprit într-un șanț.

Capacul era cu fața în jos, iar cutia era cu totul în șanț. Speram sincer că era sigilată bine și că nu intra apă în ea. Robert a coborât în șănțuleț și a luat crema, verificând capacul. L-a șters de tricou și mi-a întins cutia. Speram să ajungă cadoul întreg acasă și să nu apuc să îl stric în timpul excursiei. Mai bine treceai prin Sibiu la întoarcere, a spus vocea din mintea mea. Da, poate era mai sigur în felul ăsta, dar știam că nu puteam. Grupul era oricum dezorganizat, iar Alex și Elena voiau să se întoarcă acasă.

-Mulțumesc, i-am spus lui Robert în timp ce puneam crema în rucsac. Alina o împăturise, dar mă plictiseam în mașină și am rupt hârtia de împachetat pentru a inspecta ambalajul.

Mi-am luat rucsacul în spate și mi-am încolăcit brațele în jurul taliei lui Robert, iar el a făcut la fel, aruncând o privire spre Alex care încă se decidea dacă să își scoată sau nu rucsacul din mașină. Elena a înaintat spre poarta de lemn din fața pensiunii, iar noi am urmat-o, privind pădurea.

-Grijă la scări, a zis Elena înainte de a dispărea dincolo de ușă.

În restaurant nu era multă lume, doar un grup de șase persoane care discutau la masă despre cât este de important pentru țară Cimitirul Vesel. Mi-am zis că o adaug pe lista locurilor de vizitat și Maramureșul. Pe scaune erau așezate blănițe albe, iar în mijlocul mesei era o statuetă drăguță cu model de cerb făcută din lemn. 

-Deci unde mergem până la urmă? Întrebă Elena. 

-Păi, oamenii aceia vorbesc despre Cimitirul Vesel, poate ajungem acolo, am propus eu. Oricum ținta noastră e să vedem toată țara. 

-Hai să luăm și noi județele pe rând că Maramureș e departe. Propun să mergem la Cluj să vedem pădurea Baciu, a propus Alex.

-Sunt multe locuri pe care le putem vedea, a început Elena, apoi a făcut o pauză scurtă. Ce naiba, Cluj e mai departe de Maramureș.

-Nu este! A ripostat Alex.

-Este, a spus și Robert. 

Elena se uita urât la ei în timp ce aștepta ca ei să tacă.

-Dacă tot am ajuns până aici, nu văd de ce să nu profităm de asta, am spus spre exasperarea Elenei care a încercat tot drumul să ne convingă să ne întoarcem acasă.

Încă de când le-am zis de plan au fost nesiguri, iar acum, când am ajuns fix la jumătatea drumului au început să se plictisească. Nu îmi dau seama dacă era din cauza responsabilității de a alege o nouă locație sau din cauza presiunii de a străbate toată țara în câteva luni.

-Da Maria, dar parcă am ajuns deja prea departe, dacă înțelegi ce vreau să spun. Suntem destul de obosiți și nu vrem decât să stăm acasă pe plajă fără să ne îngrijorăm că nu avem unde să dormim nopțile. În plus, rămânem și fără bani. 

Am făcut ochii mari. Elena renunța oficial! Speram că nu vorbea în numele tuturor, dar când Alex a încuvințat din cap știam că excursia s-a termiant. Și totuși, nu puteam renunța atunci. Eram mult prea departe pentru a renunța atât de ușor. Robert s-a uitat la mine și apoi a luat cuvântul, în timp ce mă jucam involuntar cu ciucurașii feței de masă. 

-Dacă vreți să vă întoarceți acasă nu aveți decât, puteți lua mașina și să faceți cale întoarsă, dar noi rămânem. M-am uitat la el fără să îmi vină să cred. Îmi citise gândurile. Știa cât de importantă era excursia pentru mine și cât de hotărâtă eram să mă duc până la capăt chiar dacă aveau să mă amenințe că mă lasă singură.

-Sunteți siguri? Întrebă Alex puțin surprins de decizia luată de prietenul meu. Nu a fost niciodată mai hotărât și îmi plăcea la nebunie decizia pe care a luat-o. O excursie pe jos doar noi doi, fără niciun ban și cu bășici pe picioare, poate chiar și cu haine găurite, dar nu conta. Era cea mai strașnică chestie pe care am auzit-o vreodată.

Robert a dat din cap, iar eu m-am ridicat când o chelneriță a trecut pe lângă noi. Avea părul șaten, prins în coadă la spate, avea un hanorac gri, simplu, băiețesc, și o bandană pe cap, pusă pe post de basma. Carnețelul ei era plouat, iar scrisul era dezordonat. Doar ce a luat comanda celor de la masă când m-am apropiat de ea. S-a oprit și m-a privit pentru o secundă, apoi mi-a zâmbit.

-O să trec imediat să vă iau comanda, a spus ea.

-De fapt, voiam să vă întreb cât costă o noapte de cazare, pentru că am vrea să rămânem aici în seara asta și nu e nimeni la recepție cu care să putem vorbi.

A aruncat o privire spre un pupitru gol, nu știam că nu e nimeni la recepție, dar era în general o scuză care funcționa oricând. S-a strâmbat și apoi s-a întors din nou spre mine, iar zâmbetul i-a revenit.

-O să văd ce pot face, a spus ea. Vă anunț când vin să vă iau comanda.

-Desigur, am zis. Mulțumesc!

-Nicio problemă!

Când m-am întors la masă, Elena stătea pe telefon, iar Alex începuse să se joace cu brățara pe care o avea l amână. Robert stătea inert și privea într-un punct fix. M-am așezat și am încercat să îmi găsesc cuvintele, erau toți așa de pierduți încât puteam să simt cum se duce toată excursia de râpă. Îmi părea rău că voiau să renunțe, chiar speram că aveam să ne distrăm în călătorie, dar nu mă așteptam să renunțe, mai ales că erau atât de entuziasmați când am plecat din Constanța. Pe Elena a apucat-o atacul de panică undeva aproape de Sinaia, nu a plecat niciodată așa de departe și îi e greu să se acomodeze cu ideea.

-Deci? a întrebat Elena, iar Alex și-a pus capul pe masă.

-Ok, mergem, dar o să facem pauze lungi pe la benzinării și probabil că o să dormim în mașină. Știi că nu pot să conduc toată noaptea.

-Păi îmi pare rău că nu am luat carnetul, a spus Elena.

-De parcă e vina mea că te-ai panicat tu și că vrei să te întorci acasă, a spus și Alex pe un ton nervos.

-Nu eu te-am obligat să mergem în excursie.

-Nici noi nu te-am obligat pe tine să vii ca apoi să renunți și nici nu pot să te las să te întori singură acasă.

-Pot să iau un autocar sau ceva până la Constanța.

Alex își revenise, se uita la cei doi cum se certau, în timp ce m-am întins după meniu și am început să scanez meniul. Când am văzut cuvântul bulz m-am trezit zâmbind. aș fi vrut să comand, dar după ziua aceea, plină de certuri voiam ceva ușor, poate o pizza. Robert a luat meniul și a început să îl răsfoiască, în timp ce Elena și Alex continuau să se ciondănească.

Ni s-a luat comanda și am mâncat fiecare în liniște și puteam auzi clar discuțiile de la masa de alături. Grupul de șase avea un copil care avea un recipient interesant de suc, precum sucurile cu pai în cutii pătrate, doar că era din plastic și mergea refolosit. Am vrut să îi arăt Elenei, dar era nervoasă și nu știam cum avea să reacționeze.

Alex în schimb a observat sucul și i-a făcut semn lui Robert care a zâmbit. După masă, am rămas doar eu cu Robert, iar grupul de șase a rămas grup de trei.

-Deci unde vrei să mergem? A întrebat Robert analizând cu atenție sculptura de pe masă.

-Tu de ce nu ai renunțat? L-am întrebat.

-Dacă te ajută cu ceva, nici Alex nu voia să plece, doar că nu o putea lăsa singură pe Elena să se întoarcă acasă.

-Și nici tu nu mă puteai lăsa singură pe mine, am continuat.

-Nu neapărat, a spus el. Doar că nu puteam spune nu excursiei, mai ales că am văzut multe locuri faine. Și e mult mai distractiv în grup decât singur.

Mi-am scos telefonul și i-am făcut lui Robert o poă în timp ce se juca cu un șervețel. Când a observat că îl fotografiez și-a pus materialul pe post de mască, fără să îl găurească. A scos un pix din ghiozdan și a desenat o față de mikey mouse. Am încărcat fotografia pe twitter, iar aproape imediat am primit un like de la Alina.

-Parcă nu aveai baterie la telefon, mi-a spus el.

-Nu prea mai am, dar dacă tot ne cazăm aici o să am unde-l pune la încărcat.

-Trebuie să ne economisim bateriile externe ca să îți poată ține bateria, fată cu pozele. Am zâmbit când mi-a spus așa. Știe cât de mult îmi place să fac fotografii, dar nu am putut pune niciodată mâna pe un aparat foto de marcă pentru că erau prea scumpe, o avere pe care nu mi-o permiteam. Din banii de excursie îmi putea lua un Nikon, dar decât să am un aparat pe care să îl folosesc doar acasă, am ales să mă plimb prin țară pe unde mă poartă vântul și să capturez fiecare moment cu telefonul mobil. Era un avantaj pe care un aparat nu mi mi-l puteam aduce în acel moment. Îți dai seama că ei nu vor putea urmări călătoria decât pe contul tău de twitter? Mă întrebă Robert, iar eu am dat din cap, deși nu m-am  gândit la acel lucru.

-Ca Alina, am spus într-o doară.

-Ce e cu fata  asta până la urmă?

-Am întâlnit-o la Illusion când am fost să iau crema pentru mama, știi de când mă bate la cap să îi fac rost de așa ceva? E chiar de treabă, să știi, Alina adică. Nu mama, pe mama o cunoști, știi că ea nu e deloc de treabă.

-Ce vrei să spui? Îmi place de mama ta, este o femeie minunată și mă bucur că sunt împreună cu fiica ei.

I-am dat un brânci.

-Lingușitorule!

Telefonul meu a ciripit, iar eu mi-am coborât privirea spre ecran. Speram să fie Alina, dar probabil că încă nu căpătase suficientă încredere în mine încât să îmi scrie prima. Era okay, în fond, abia mă cunoaște. Dar asta nu înseamnă că nu aveam să sparg eu ghiața și să îi scriu prima.

Maria: Sper că te distrezi acolo cu prietenul tău.

Răspunsul veni aproape imediat.

Alina: Nu e prietenul meu.

Maria: Cum nu?

Alina: E prietenul meu cel mai bun, dar nu în sensul ăla.

Am ieșit din mesaje și am intrat pe profilul ei, l-am mai accesat odată în mașină înainte să mi se descarce telefonul. Acolo erau poze cu ea și cu un băiat înalt, mult prea înalt. Părea așa de micuță pe lângă el, dar apoi m-am gândit cum aș fi arătat eu pe lângă el la statura mea minionă. Robert e doar cu un cap mai înalt ca mine și probabil e aproape de statura Alinei, dar chiar așa mi se părea înalt.

Plătisem nota cu câteva minute înainte și așteptam să fim cazați. Cineva eliberase o cameră de două persoane exact când am ajuns noi, semn că aveam noroc. Chelnerița s-a întors la masa noastră și ne-a trimis la recepție unde să plătim și să completăm nu știu ce registru în care se ține evidența tuturor turiștilor care s-au decis să se cazeze acolo. După ce ne-am semnat și plătit, bărbatul de la recepție, care părea în jur de 30 și ceva de ani s-a oferit să ne conducă până în cameră, mai mult pentru a ne familiariza cu locul.

Camera era micuță, perfectă pentru noi. Cu două paturi de o persoană. Mă bucuram că dormeam separat pentru că am mai dormit cu el și de fiecare dată îl găseam pe canapea pentru că îl tot lăsam fără pătură sau îl împingeam. Mi se părea amuzantă chestia asta, chiar mă imaginam cum încercam să îl îmbrâncesc în somn. Din câte știam, nu eram somnambulă, dar cine știe până la ură ce fac în somn.

S-a așezat pe pat, iar eu am ieșit pe balcon pentru a admira priveliștea. Mirosea a munte și adormam mirosul ăla, chiar dacă îmi amintea de marea mea dragă de acasă, continua să fie un miros unic de care nu aveam să mă bucur în fiecare zi. Pentru o secundă am început să mă întreb dacă ne puteam angaja acolo pentru a face câțiva bani pentru drumul de întoarcere, dar și pentru că nu știam exact cum ne încadram cu banii.

-La ce te gândești? M-a întrebat când a ieșit și el pe micuțul balcon de la mansardă. E frumos locul, a continuat aproape pentru sine.

-Poate vorbim cu administratorul să ne angajăm aici pentru câteva zile până mai strângem niște bani. Știu că nu mai avem prea mulți, dar tot mi-ar plăcea să mai mergem măcar într-un loc.

-De ce într-un loc? Excursia nu e compromisă! Putem merge oriunde ne trece prin cap. Banii nu sunt o problemă, doar nu ai uitat că nu ne-am atins încă de cei de pe card.

Avea dreptate! Nici nu folosisem banii de pe cardurile de credit, toate alocațiile care s-au strâns în ultiml an, cât și economiile noastre și ce am căpătat de pe la rude, toate depozitate cu cap pe un mic card pentru acea ocazie.

Am zâmbit, iar el m-a sărutat, bucuros că m-a făcut să zâmbesc.

-Să știi că am pus totul la încărcat ca să fie gata dimineață.

-O să stau la noapte pe telefon să vorbesc cu Alina, l-am atenționat.

-Fie, dar sper să nu fie nevoie să trag de tine prea mult dimineață, vom avea ceva de mers.

Am oftat. Chiar voiam să stau pe telefon și nici moartă nu aveam să mă opresc. Și ce dacă nu dormeam bine în seara aia? Nu ar fi prima dată.

-Merg să despachetez, m-a anunțat el. Eu nu aveam chef să despachetez. Nu voiam decât să stau pe balconul acela mic și să încerc să văd ceva în întunericul serii.  

~~~***~~~

Găsiți lista cu toate capitolele și prezentarea poveștii AICI. Și capitolul următor: 5. Alina

18.04.2020

EMOJI INFINITE. 3. ALINA

aprilie 18, 2020 0

La câteva minute după ce  am terminat de lipit toate etichetele noi, clopoțelul s-a auzit din nou, iar Diana a intrat furioasă în magazin, urmată în curând de Cătă, prietenul meu cel mai bun de când eram mici. M-am uitat la ei în timp ce Diana s-a așezat, luând un borcănaș de pe masă. Părul ei rozaliu era prins era împletit, iar coada era legată într-un fel complicat pe care nu l-am înțeles, dar arăta frumos. Nu mai era furioasă, dar avea o stare de neliniște care începea să mă sperie și pe mine.

-Respiră, a spus Cătă, iar Diana a început să facă exerciții de respirație.

-Ce s-a întâmplat? Am întrebat mai mult speriată decât curioasă, când Diana avea toane nu îmi doream niciodată să fiu în preajmă. Cătă era calm, dar după felul în care o privea părea la fel de furios ca ea. 

M-am uitat de la unul la altul încercând să îmi dau seama care ar fi putut fi cauza furiei lor. Arătau ca doi căței care așteptau ca celălalt să facă o mișcare bruscă. Ușa de la întrare s-a crăpat puțin, dar nu a intrat nimeni, m-am ridicat să o închid cum trebuie. Afară încă bătea vântul.

-Voi doi începeți să mă speriați, am declarat eu în timp de închideam ușa.

-Diana a intrat la Standford! A spus Cătă aproape strigat. Atâta formalitate pentru o tâmpenie, nu am mai văzut așa ceva, continuă el.

Am rămas cu gura cască. Nu îmi venea să cred ce auzeam, Diana a intrat la o facultate din America? Mă bucuram pentru ea, știu când a aplicat, dar nu avea nicio idee că aveau să o accepte, și nici ea nu avea vreo așteptare în privința asta. M-am apropiat să o îmbrățișez, dar gestul ei a fost aproape mecanic. Când m-am desprins, cei doi se uitau la mine de parcă eram cel mai ciudat lucru pe care l-au văzut vreodată.

-De ce sunteți așa supărați? Sunt vești bune, am spus.

Diana a deschis gura să spună ceva, dar Cătă i-a tăiat vorba.

-Nu vreau să pleci, a zis simplu, de parcă ar fi fost după el.

-Dar trebuie să merg. E America! O ocazie unică în viață.

-Dar te vreau aici, cu mine! A insistat el, iar fata și-a pus capul pe umărul lui.

-Nu cred că aveți discuția asta. Parcă erai de acord când a aplicat, i-am spus lui Cătă. 

El s-a uitat urât la mine, dar eram prea surprinsă de atitudinea pe care o avea, nu îi stătea în fire.

-Cătă, a apus Diana. E important pentru mine. 

-Nu! a spus simplu, fără urmă de nervi în voce. 

Părea obosit, s-a uitat în jos până când Diana s-a desprins de el. I-a aruncat o privire înainte de a se îndrepta spre ușa. M-am uitat în urma ei confuză, apoi l-am bătut pe amicul meu pe braț de încurajare. 

-Nu vreau să te aud, a zis când clopoțelul s-a auzit din nou, iar în magazin a intrat mami cu două sacoșe pline de materiale pentru etichete și decorațiuni. 

Cele două tuburi de hârtie de împachetat care ieșeau din pungă au fost primele pe care le-am observat. Unul era alb cu buline, iar celălalt negru, fără niciun model. Știam exact ce aveam să fac cu cel din urmă, puteam să împachetez normal și să desenez cu marker alb numele magazinului și câteva chestii de legătură, frunze, idee de poțiuni poate, floricele sau chiar o mandala. Dar pentru că nu sunt șa de prezentă în magazin încât să le personalizez mi-am zis că le voi decora în seara aceea.

Cătă s-a apropiat să o ajute pe mami cu sacoșele, în timp ce eu am strâns borcănașele împrăștiate pe canapea și le-am lăsat pe măsuță. 

-Mulțumesc Cătă, a spus mami în timp ce despacheta împreună cu amicul meu. Vezi Alina, nu a fost așa de rău să rămâi aici câteva ore. 

-Aveți nevoie de ajutor cu magazinul azi? A întrebat Cătă pe un ton rugător. Vreau să vorbesc cu Alina despre ceva și vrem să mergem la Misty Bean.

A oftat. Se vedea că ar fi preferat să rămân la magazin, dar niciodată nu i-a putut spune nu lui Cătă. 

-Desigur, Alina și-a făcut datoria pe ziua de azi, puteți merge. O să trec și eu pe acolo mai târziu să discut cu Francesca despre un produs nou. 

M-am apropiat de ea și i-am lăsat o cutie de cremă. S-a uitat la ambalaj și a zâmbit, apoi mi-a făcut semn să plec, acesta fiind felul ei de a spune pleacă până nu mă răzgândesc. 

~~~***~~~

Găsiți lista cu toate capitolele și prezentarea poveștii AICI. Și capitolul următor: 4. MARIA

PODCAST

Popular Posts

Analytics- să nu ștergi asta că jar mănânci