EMOJI INFINITE: 5. ALINA



Începuse să se întunece, iar eu și Cătălin eram încă la cafenea. Continua să îmi explice de ce nu vrea ca Diana să plece, iar eu încercam să nu adorm cu capul pe masă. Uneori mai ajutăm pe la cafenea, dar atunci au fost atât de mulți clienți că abia am făcut față. Mă dureau picioarele de la atâta urcat și coborât de scări. Eram la o masă de la etaj, unde începuse să se elibereze mai repede, ba chiar atunci plecau doi tipi care stăteau în tăcere să învețe, posibil pentru vreo admitere. Unul din ei avea hanorac negru și avea părul blond închis, asemănător cu al Dianei înainte să se vopsească roz în cap. Era simpatic, genul de tip care te făcea să zâmbești când treci pe lângă el pe stradă. 

-Ai înțeles acum? M-a întrebat Cătă pe un ton mult mai calm decât îi stătea în fire.

-Te-am înțeles de când mi-ai explicat prima dată, iar de oricâte ori mi-ai spune tot nu o să îmi schimb părerea. E o oportunitate până la urmă, Diana nu îi poate da cu piciorul, iar tu ar trebui să o susții înloc să fii un alt factor de stres pentru ea. 

-Te urăsc când ai dreptate, știi asta, nu?

Am zâmbit. 

Pe scări s-au auzit pași, dar nu m-am întors presupunând că era mătușa lui Cătă care voia să ne anunțe că urmează să închidă. Atunci am auzit o voce pe care nu îmi doream să o aud atunci.

-Bună! Cătă, mătușa ta mi-a zis că ești aici, vreau să te întreb de poziția de barista.

-Vrei să aplici? A întrebat Cătă pe un ton la fel de calm precum era cu câteva minute mai devreme. 

Mi-am ridicat privirea, iar Dominic a zâmbit pe jumătate.

-Da, cam am nevoie de un job pe vara asta. E ziua lui Teo în august și vreau să strâng bani pentru Untold.

Am pufnit, iar ochii lui căprui mă priveau cu surpriză. 

-Untold e scump, am spus simplu, ridicând din umeri.

-Știu, și nici nu cred că merită, dar Teo vrea să meargă și vreau să îi fac o surpriză.

-Asta e drăguț! A spus Cătă. Păcat că Dianei nu îi plac festivalurile. 

Acum a venit rândul lui Dominic să zâmbească.

-Poți merge cu Alina, a spus el.

-Clar nu, Alina o să se plângă tot timpul despre cât de proaste sunt decorațiunile și o să găsească toate cusururile de pe acolo. Am pățit asta la un concert, în plus, pleacă de lângă mine și trebuie să stau să o caut. 

Am zâmbit și mai tare, uitându-mă de la unul la altul, ridicând mâinile în glumă de parcă m-aș preda. Dominic a pufnit, iar telefonul lui a început să bâzâie. L-a scos din geacă și a început să tasteze, iar când nu era atent Cătă se strâmba la mine. M-am uitat și eu la telefon, dar nu aveam nicio notificare. Speram că Maria o să îmi scrie, nu știam de ce. Îmi doream să mai vorbim, dar mi s-a mai întâmplat să întâlnesc oameni de treabă care să rupă complet legătura. 

-Nu e așa că e nașpa când cunoști o persoană, vă înțelegeți bine și apoi nu mai vorbiți niciodată? Am spus fără să vreau.

-Aprob, a zis Dominic cu privirea încă în telefon. Mi s-a întâmplat și mie să...făcu o pauză de tastat...să îmi fac planuri cu foști colegi, gen planuri mari de viitor cum ar fi că o să îi invit la nuntă sau că o să îi ajut să își mobileze casele și chestii de genul ăsta când se vor muta.
 
-La fel și eu, am zis odată cu Cătă.

-Viața e nașpa uneori, a spus Dominic lăsând telefonul. Dar ce să faci, oricum nu știi ce te așteaptă în viitor, așa că poți să trăiești prezentul cât mai poți. 

-Ce poetic, a spus Cătă râzând. Dar ai dreptate, și totuși faci planuri de viitor pentru Teo. 

-Ironic, nu-i așa? A zis și Dominic zâmbind. Deci, cum rămâne cu postul? Trebuie să plec acum, mă așteaptă prințesa afară. 

Prințesa? Am zi în sinea mea, aproape că îmi ve, nea să râd. Toată lumea îi zice lui Teo că e prințesită, semăna într-un fel cu Diana în privința asta, doar că Dianei nu îi plăcea așa de mult atenția, ea are mai degrabă probleme de furie.  

-Poți să treci mâine să îți fac instrucția, dar în principiu trebuie să servești cu noi la mese și ce o să mai stai la intrare să servești oamenii, depinde de zi și de cheful fiecăruia. 

-Am înțeles, păi...atunci îmi spui mâine o oră și ne vedem aici. Și-a luat la revedere și a continuat să bocăne pe scări, nu am auzit ce i-a spus Ramonei, dar am auzit vocea Teodorei când s-a deschis ușa. 

Cătă a luat o gură din cafeaua lui și a început să strângă lucrurile de pe masă, un carnețel cu model de pachet de țigări Lucky Strike pe copertă, atât de mic că putea fi confundat cu un pachet real. Avea atât de multe desene făcute de mine că abia mai avea loc să scrie.

-O să fie interesant să îl avem pe Dominic pe aici vara asta, a spus el în timp ce îmi puneam geaca. 

-Așa se pare, am spus simplu. 

-Cum te simți? M-a întreabat.

-Puțin emoționată, dar mă bucr că stă cu noi vara asta. Suna a minciună, dar nu îmi dădeam nici eu seama dacă era un adevăr sau doar nu voiam să îl fac pe Cătă să caute altă persoană pentru post. Ramona, mătușa lui Cătă, avea nevoie de oameni, mai ales vara când erau seri în care chiar nu puteau face față doar ei doi. Dacă la Illusion abia călcau trei persoane în magazin, aici deci era plin aproape tot timpul. 

Cătă m-a bătut pe spate.

-Ai reacționat bine să știi, nu ți s-au văzut emoțiile. Aș putea chiar să îți iau un interviu în care să îmi povestești cum faci să fi atât de calmă în situații de criză. 

-Ce glumă bună.

-Vorbeam serios la partea cu calmul, nu îmi iese asta când sunt pus sub presiune. 

În timp ce coboram scările am auzit o voce familiară, mami stătea lângă casa de marcat și vorbea cu Ramona. Când ne-a văzut a dat puțin din cap și s-a întors spre noi. 

-Acum mă întorceam acasă, am spus. 

Afară a început să se facă gălăgie, iar Cătă a ieșit înaintea tuturor. L-am urmat la fel de repede, dar nu puteam să văd ce se întâmplă, erau foarte mulți oameni. Pe stradă era îmbulzeală, era vis a vis de parc și se strânseseră atât de mulți oameni că nu ne puteam da seama care era motivul spectacolului. 

Cătă se întindea să vadă mai bine, dar, deși înalt, eram prea departe pentru a vedea ce se întâmplă. Eram gata să mă întorc în cafenea când l-am văzut că se apropie de oameni. Avea deja carnețelul în mână când am ajuns lângă el, nu scria, dar se uita cu o privire șocată către ceva ce nu vedeam. S-a întors spre mine și a început să mă împingă înainte să văd despre ce era vorba. 

Dar am văzut ambulanța și o geacă lăsată pe stradă. Știam geaca aia! Cătă nu mă lăsa să înaintez, știa că nu îl puteam clinti și stătea așa intenționat pentru a nu vedea mai mult decât trebuia. Am simțit instant cum mă lua durerea de cap, trebuia să mă așez, dar nu voiam să plec de acolo, am refuzat și eu să mă mișc atunci când a început să mă împingă spre cafenea. 

-Nu, am spus încet.

-Hai să ne întoarcem în cafenea, a spus Cătă aproape strigat. 

Nu am simțit când m-a luat pe sus, vedeam doar luminile de la salvare și freamătul mulțimii. Nu mai erau așa mulți, dar îmi părea că erau mai mulți, unii plângănd și alții șușotind de grozăvie, surprinși și ei de întâmplare. Mai sunt vitezomani în oraș, o spus o doamnă pe care am auzit-o foarte clar. 

-Nu era vitezoman, am spus atât de încet încât abia mi-am simțit buzele. Simțeam atât de
multe emoții la un loc că nu mai știam ce era cu mine. 

Am auzit ușa de la cafenea și vocea mamei cum ne întreba ce s-a întâmplat. Cătă m-a lăsat jos și s-a pus în fața ușii în cazul în care aveam să plec, dar nu îmi doream asta, nu voiam decât să înțeleg ce se întâmplă. 

-De ce mai ești aici? L-am întrebat pe un ton foarte calm, dar și îndurerat. Ești jurnalist, ar trebui să fi acolo și să pui întrebări. 

-Nu plec nicăieri până nu știu că ești ok. A răspuns pe un ton autoritar, dar sincer. 

Mami s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat, uitându-se la Cătă. 

-Dominic...mașină..., nu a spus ultima parte, dar l-am văzut când gesticula și nu era un semn bun. 

Refuzam să plâng, am respirat adânc și am încercat să mă ridic. Cătă încă îmi bloca ieșirea, așa că am renunțat repede și m-am așezat la o masă liberă, încercând să îmi controlez respirațiile. Ramona mi-a întins o ciocolată caldă și am acceptat-o, iar gestul m-a făcut să zâmbesc puțin. Nimeni nu vorbea, mi-am scos telefonul și atunci am văzut o notificare de pe twitter. 

Maria: Sper că te distrezi acolo cu prietenul tău.

Am dat să îi spun toată povestea, dar apoi am realizat că încă era un fel de străină și că nu îi puteam spune toată întâmplarea dintr-un singur mesaj, adică, puteam, dar nu aveam ce poveste să spun până nu aveam să aflu mai multe detalii, așa că nu i-am scris decât:

Alina: Nu e prietenul meu.

Maria: Cum nu?

Alina: E prietenul meu cel mai bun, dar nu în sensul ăla.

Cătă s-a așezt lângă mine, notând ceva în carnețel peste un desen făcut de mine cu o versiune ciudățică a unui personaj din Ciudățeni. Nu știam dacă își notează eveniemntele întâmplate sau chiar încearcă să redacteze o știre, nu am vrut să citesc. Eram supărată și tristă, ba chiar supărată că eram tristă, nu îmi explicam de ce, dar am fost atât de surprinsă că nici nu mai știam ce simțeam, totuși era un amalgam de emoții și de imagini în mintea mea care așteptau să se așeze. Dar un lucru știam sigur, că îmi repetam în continuare că lucrurile vor fi ok. 


~~~***~~~

Găsiți lista cu toate capitolele și prezentarea poveștii AICI. Și capitolul următor: 6. MARIA

0 Comments