30.11.2018

Summer Hunt

noiembrie 30, 2018 0

Când ea a plecat la facultate nu a mai rămas nimic de făcut pentru mine. În acea vară ne-am sărutat pentru prima dată, apoi ea a plecat și nu am mai văzut-o de atunci. Poate am făcut ceva greșit, ceva suficient de rău încât să plece din oraș, asta sau pur și simplu nu am fost niciodată tipul potrivit pentru ea.
Nora a fost mereu genul de persoană care voia mai mult, iar din acest motiv nu se mulțumea niciodată cu ce avea. Nu ar trebui să fiu supărat sau dezamăgit în vreun fel de decizia ei. Și-a văzut de viață, așa cum ar trebui să fac și eu, doar că fiecare moleculă care face parte din mine continuă să se gândească la ea. Doar trecuseră doi ani și trebuie să recunosc că mi-a fost teamă să merg să o văd în momentele în care venea în oraș. Sunt un fricos, știu deja asta, vă mulțumesc frumos. Aveam o problemă, și totuși nu îmi trebuia decât puțin mai mult timp pentru a mă îndrăgosti de altă fată, una care nu va fugi din oraș după o iubire de-o vară.
Anul ăsta!
Vara asta!
Va fi diferit!
Simt asta!
M-am apropriat de raftul de romane de dragoste zâmbind ca un idiot, astfel încât cei care mă vedeau probabil credeau că sunt nebun. Iar fac asta, continui să repet cuvinte precum probabil și poate , dar nu am ce face, e la fel ca atunci când o persoană își cere scuze sau mulțumește frecvent, tot aia.
Cotorul lucios al romanului lui Jane Austin strălucea în lumina caldă a soarelui de vară, iar asta aproape că m-a convins să încep să răsfoiesc cartea. Nu m-am gândit niciodată la Mândrie și prejudecată ca la o carte care să merite citită, deși am descoperit literatura clasică cu doar un an în urmă, când m-am angajat la librăria unchiului meu, Phill. I-am citit pe Dickens, Shakespear, Wild, Emerson, Thoreau, Byron, ba chiar și pe surorile Bronte, nu sunt cine știe ce fan al clasicilor sau ceva, dar sunt mult mai liniștit atunci când citesc, e singurul mod care mă face să nu mă mai gândesc la Nora.
- Carter! Mă strigă Patrick de la intrarea în bibliotecă. Era un tip scund și mult mai slab decât majoritatea copacilor din zonă, iar asta pentru că era atât de pretențios la mâncare încât începeam să îl credem anorexic. Bine că am dat de tine. Tocmai am vorbit cu băieții, vor să ne strângem la casa abandonată.
- Vorbești serios? Nu am mai ieșit cu ei de la plecarea Norei și a lui Cassie, nici măcar nu ne băgam în seamă când ne vedeam pe stradă.
- Ei bine, în seara asta se vor întâmpla multe. Hai să mergem, insistă Patrick, apucându-mă de braț.
Am clătinat din cap, refuzând să mă mișc.
- Sunt în tură, nu pot pleca, am încercat eu.
- Frățică, unchiul tău nu se va supăra. Acum ține-ți gura și urmează-mă. Dacă nu vii cu mine acum vei regreta toată viața.
Nu am făcut decât să mă uit la el, înainte de-l asculta. Ceva din mine îl credea, pentru am avut încredere în el încă din clipa în care l-am cunoscut și nu m-a dezamăgit niciodată. Era ceva cu adevărat mare dacă trebuia să îl însoțesc până la casa abandonată.
Nimeni nu merge acolo, e o legendă veche despre fantoma unui copil care a murit în interiorul acelei case cu mult timp înainte ca noi să ne fi născut. Era curios faptul că băieții voiau să ne întâlnim acolo, dar și gândul că vor să reunim gașca mă încânta într-un fel, deși îmi era mult mai bine când îmi petreceam zilele în librăria unchiului Phill.
- Nu ai de gând să îmi spui și mie ce se întâmplă acolo, nu?
- E surpriză, frățică! Ce prieten ți-aș fi dacă ți-aș spune? Întrebă Patrick când am ieșit din librărie. Soarele bătea atât de tare încât a trebuit să îmi mijesc ochii înainte de-a mă obișnui cu acesta, în librărie era destul de întunecat și destul de răcoros. Voiam să mă întorc, dar orice ar fi vrând Patrick să îmi arate la casa abandonată părea ceva incredibil de important pentru el.
- Știi că nu îmi plac surprizele, am spus oftând.
-Asta, îți va plăcea! Crede-mă!
- Okay, în regulă! Fie ca tine, dar să ne mișcăm mai repede până nu mi se arde pielea de tot.
Patrick zâmbi, apoi își încolăci brațul în jurul gâtului meu. Pielea lui era caldă și ușor lipicioasă din cauza transpirației. Nu l-am mai văzut niciodată atât de fericit, iar curiozitatea creștea în mine mai rău decât căldura. Soarele cobora la orizont, luându-mă prin surprindere. Nu realizasem că se făcuse atât de târziu. Mă aflam de la librărie încă de la primele ore ale dimineții și nu m-am uitat la ceas pentru nici măcar o secundă. Probabil au venit clienți, nu știu, sunt mereu printre rafturi și nu toată lumea știe că trebuie să strige după mine pentru a cumpăra ceva. Nimănui nu îi place să stea după vânzător, dar cine ar rezista să lucreze într-un astfel de loc și să nu se piardă printre rafturi?
Când am ajuns în locul în care Patrick dorea atât de mult să fiu, am fost dezamăgit, mai ales că nu era nimeni în afară de ruinele unei vechi case printre care bântuie un băiețel fantomă. James, Carl, Cassie, Jenny și Shawn au tăbărât pe mine ca o echipă de fotbal adevărată. Mi-au trebuit câteva minute pentru a mă dezmetici.
- Dă-mi voie să te ajut! Vocea aceea, nu i-am putut vedea bine fața, dar nici nu era nevoie pentru a știi cine era persoana care îmi întindea mâna. M-am ridicat dintr-o mișcare și am îmbrățișat-o cât de tare am putut. Nu am realizat niciodată că mi-ar fi putut fi atât de dor de o persoană. Și mie mi-a fost dor de tine, Carter! A spus ea bătându-mă pe spate.
Nu am spus nimic pentru că în clipa în care aveam să deschid gura aveam să pufnesc în plâns. Și nu puteam plânge în fața Norei. Pur și simplu nu puteam.
- Se simte bine? A întrebat Cassie, iar Patrick dădu din umeri.
Nora își lipi palma de obrazul meu, iar eu am privit în jos, direct în ochii ei de culoarea alunelor. Simpla ei prezență nu mă făcea decât să îmi doresc să plec de acolo și să stau cât mai departe de ea. Nu mă înțelegeți greșit, chiar mi-a fost dor de ea, doar că a fost un șoc mult prea mare pentru a mă putea descurca cu așa ceva. Viața mea tocmai începuse să se refacă după plecarea ei și îmi plăcea slujba mea de la librărie, poate într-o zi aveam să găsesc o fată care să îl citeze pe Thoreau și poate aveam să mă căsătoresc cu ea. Sau, asta obișnuiam să sper, până în clipa în care am auzit după atâta timp vocea Norei.
- Am reunit gașca, strigă Jenny din brațele lui James. Toți cei din grup se cuplaseră unul cu celălalt, înafară de mine și Patrick, nu că el ar avea mai puțin succes decât mine la capitolul fete, dar uneori cred că mereu există un prieten care să fie pe placul fetelor mai mult decât celălalt.
Nu m-am uitat niciodată la altă fată și asta pentru că am avut ochi doar pentru Norah. Chiar și când era plecată continuam să mă gândesc la ea de parcă am fi fost încă pe acoperișul casei ei, discutând despre mix-ul ei preferat de înghețată și de fiecare persoană care ne-a frânt inima. Sărutul acela a fost incredibil de spontan, mai ales că a venit din partea ei. Nu aș fi avut niciodată curajul să mă aproprii de ea mai mult decât era nevoie, asta până în clipa aceea care a schimbat totul.
- Cum vom sărbătorii? Mergem la bar sau ceva? Întrebă Carl, iar Cassie își dădu ochii peste cap.
- Fi serios! A spus ea începând să își studieze unghiile.
- Oameni buni, strigă și Patrick. Suntem aici, în locul ăsta aflat în paragină cu un motiv. A spus el dând din mâini ca un apucat.
Nora s-a așezat cumva între mine și ceilalți, fiind gata să îl completeze pe Patrick.
- În seara asta, vom participa la vânătoarea verii! A spus ea pe un ton hotărât. Nu o mai văzusem atât de entuziasmată, dar îmi plăcea când era așa. În numai câteva minute, atunci când va apune soarele, Patrick va aprinde lampa cu gaz care se află pe verandă.
Arăta de parcă Nora ar fi exersat mult timp acele cuvinte înainte de a-le spune cu voce tare. În acel moment, când o ascultam, am realizat un lucru care mi-a frânt inima mult mai mult după plecarea ei. Stăteam acolo și îi priveam corpul frumos conturat, întrebându-mă dacă mi-a plăcut de ea în tot acest timp sau a fost doar iluzia unui lucru care ar fi putut fi iubire, dar de fapt m-am lăsat pradă unor sentimente care nu sunt nici pe departe atât de dureroase pe cât le-am simțit eu.
M-am așezat pe una dintre treptele șubrede ale verandei, încercând să pun totul cap la cap. Nu am iubit-o niciodată pe Nora, iar ea nu m-a iubit niciodată în felul în care voiam ca ea să mă iubească. Patrick și James s-au așezat lângă mine, încântați de faptul că grupul a fost reunit.
- Va fi o noapte grozavă, a spus James uitându-se la mine, deși făceam un efort vizibil să nu îi prind privirea. James are darul de-a citi oamenii și cumva chiar nu simțeam nevoia de-a vorbi cu niciunul dintre ei despre nimic, plus că era și Nora acolo și aveam o vagă bănuială că asculta tot ce ne spuneam. Ce părere ai, frate? E o idee suficient de strălucită pentru tine?
- Ar trebui să fiu la muncă, am șoptit eu privind fix o rămurică aflată undeva la picioarele mele.
- Muncești prea mult, Carter! A spus Patrick. Uneori ai nevoie și de puțină distracție. Iar după cât m-am chinuit să îi strâng pe toți aici acum, te poți arăta și tu măcar puțin încântat.
I-am zâmbit, răsucindu-mi brațul în jurul gâtului său înainte de-ai ciufuli smocul de păr pe care-l avea în cap.
- În regulă, Patrick! Am spus pe un ton voios, care era atât de evident că era fals încât nici nu știu de ce am continuat. Rămân aici pentru tine.
- Pentru mine nu? Întrebă James bosumflat.
Am dat din umeri în direcția lui.
- Îmi pare rău, frate, dar nu cred că am mai vorbit așa cu tine de multă vreme.
- Ai dreptate, ne-am cam distanțat unii de ceilalți. Niciunul dintre noi nu a păstrat cu adevărat prietenia aceea. James părea dezamăgit. O privea pe Jenny cu o sclipire în ochi de parcă nu s-ar fi depărtat toți polii din grupul nostru.
Am oftat în încercarea mea de-a culege de pe trotuarul spart al casei rămurica care ședea în aproprierea teneșilor mei. M-am prefăcut că e o baghetă magică și am făcut pe zâna ursitoare, lucru care l-a amuzat serios pe Patrick.
Nora și Cassie s-au uitat la noi, înainte de a-și da ochii peste cap. Nu credeam că joaca cu un bețișor poate fi ceva atât de imatur încât să atragă de la sine indiferența fetelor, mai ales că Jenny a râs la fel de tare ca și Patrick.
Soarele cobora la orizont, dispărând din ce în ce mai mult, iar umbrele noastre se măriră considerabil, odată cu ele, crescând și nerăbdarea de-a intra în acea casă în bezna nopții de vară. Dacă se întuneca, probabil era deja trecut de ora 9 pm, iar tura mea se terminase la 8. M-a amuzat gândul că aș fi putut sta acolo mai mult decât era nevoie, dar după cum i-am spus unchiului meu, aș putea probabil să locuiesc acolo fără nicio problemă.
Când s-a întunecat complet, lumina de pe verandă s-a aprins fără niciun avertisment, precum și o lumină venită de departe, de undeva din spatele casei, ne-am aliniat toți în fața verandei într-o linie dreaptă. Patrick și Nora erau în dreapta și în stânga mea, neîndrăznind să facă nicio mișcare.
- Credeți că putem face asta? Întrebă Cassie. Adică, putem jefui un magazin sau ceva de genul ăsta. Putem face chestia asta, dar să intrăm în casa care a înspăimântat jumătate de oraș este deja nebunie curată!
- Cassie! Nu îmi spune că dai înapoi, o repezi Nora. Nu am plănuit totul pană la ultimul detaliu ca să renunți tu acum. Intrăm toți sau niciunul.
Fata nu părea prea deranjată de modul în care prietena ei vorbea cu ea, dar eu eram, și chiar am rupt rândul, așezându-mă în fața ambelor fete.
- Nu e nevoie să intri dacă îți e frică, Cassie! Am spus privind-o pe Nora, deși mă adresasem celeilalte fete. Rămân cu tine! Am continuat.
Nora încerca vizibil să rămână calmă. Poate plănuise ea toată tâmpenia asta și poate nici nu ar mai fi fost acolo dacă nu ar fi convins-o Patrick, niciunul dintre ei nu ar fi fost acolo dacă nu era el. Chiar și așa, Cassie dădea înapoi din cauza unui lucru tipic omenesc numit frică, iar Nora nu făcea decât să țipe la ea că îi ruinează planul. Oare mai știe toate acele momente în care ne-am uitat la filme de groază și mă ruga să sting televizorul pentru că nu suporta să vadă așa ceva, dar și pentru că îi era teamă?
Frica se poate manifesta în multe feluri, unele din ele sunt chiar foarte greu de explicat, dar nu putem face decât să trecem peste asta sau să renunțăm. Nu poți să obligi un hidrofob să înoate fără să facă un atac de panică. Cassie nu avea o fobie, asta din câte știu eu, dar totuși eram hotărât să rămân cu ea afară în cazul în care nu ar fi îndrăznit să treacă de verandă.
- Foarte bine, scuipă Nora cuvintele. Rămâneți aici, cum o fi.
Mi-am înfășurat brațele în jurul meu, într-o încercare zadarnică de-a mă încălzi, iar Cassie făcu același lucru. Carl și-a dat jos hanoracul și l-a așezat ușor pe spatele fetei, apoi o sărută încet pe nas.
- Să te asiguri că e în siguranță, îmi ordonă el, iar eu am aprobat din cap.
Prietenii noștri au intrat pe rând, iar Patrick a rămas în urmă, privindu-ne pentru o secundă înainte de-a intra și el în casa abandonată. Cassie continua să tremure chiar și sub hanoracul prietenului său. Când m-a luat în cele din urmă în brațe, mă strângea de braț atât de tare încât eram convins că aveam să rămân cu semn, dar nu i-am spus să îmi dea drumul, pentru că eram la fel de speriat și de înfrigurat ca ea.
O siluetă albă, se îndrepta spre noi cu pași înceți. Cassie a văzut că am început să tremur și s-a uitat în direcția aceea. Ne-a trebuit o fracțiune de secundă pentru a intra după prietenii noștri. Patrick a intrat în vestibulul prăfuit holbându-se la noi cu niște ochi de om speriat, pe care probabil că îi aveam și noi după ce văzusem. Dacă Cassie nu ar fi văzut și ea silueta mi-ar fi fost mult să îmi închipui acel lucru ca un produs al imaginației mele.
- Ce s-a întâmplat? A spus Patrick privindu-ne din cap din picioare pentru a se asigura că suntem reali. Am încercat să îi explic, dar nu știam cum, așa că m-am oprit. Când ceilalți au început să țipe, aruncându-se afară pe ușă, Cassie nu și-a mai putut ține spaima și a strigat împreună cu ei.
Nora era pe verandă, încercând să se liniștească, iar asta se întâmpla cu puțin după ce am ajuns toți înapoi în curtea din față. În mod normal aș fi încercat să o îmbrățișez și să îi spun că nu e chiar așa de rău și că era în siguranță, dar nu am făcut asta. Nu făceam decât să stau să mă uit la ea.
- Se simte bine toată lumea? A strigat James care părea cel mai întreg dintre toți. Ar trebui să plecăm de aici, locul ăsta îmi dă fiori.
- Eu mă întorc cu Carter la librărie, declară Patrick lângă mine înainte de a mai apuca cineva să spună ceva. Nora părea dezamăgită, dar orice ar fi avut pe suflet, era mai mult decât evident că nu avea de gând să împărtășească asta cu noi.
Când eu și Patrick ne-am decis în sfârșit că ar fi mai bine să plecăm, Nora a venit la mine, privindu-l urât pe băiat. Tremura abia vizibil, iar părul ei, de obicei aranjat era împrăștiat în toate părțile, de parcă ar fi trecut și el prin spaima pe care tocmai o simțisem.
- Ăăă, băieți, ne-a atras atenția Shawn, care nu a spus nimic până atunci. Ne-am uitat toți cu uimire la el. A mai observat cineva că nu Patrick a fost cel care a aprins lampa aia? Întrebă el îndesându-și mâinile în buzunar. Nora făcu ochii mari, apoi clătină din cap, refuzând să se gândească la posibilitatea ca aceasta să se fi aprins de una singură. Patrick era cu noi când s-a luminat locul ăsta, iar pe verandă nu călcase absolut nimeni.
Ne holbam la el, încercând să reconstituim momentul în mințile noastre. Pe fețele tuturor se aprindea o teamă sinceră, care ne făcea să plecăm cât mai repede din acel loc. Patrick se încruntă, întrebându-se probabil ce se întâmplase. Era atât de prins în șirul de evenimente care se desfășura în mintea lui încât a rămas singurul care încă se mai afla în fața verandei. L-am tras de braț până pe trotuar.
- Eu zis să plecăm de aici! A spus Carl, iar toți am fost de acord, îndreptându-ne către casă.
Orice s-ar fi întâmplat în seara aceea, chiar dacă a fost real sau doar un produs al imaginației noastre împietrite de frică, Nora și Patrick nu au încercat decât să readucă vechiul grup împreună, așa ca pe vremuri, dar intenții bune sau nu, nici anunțat nu aș fi fost pregătit pentru așa ceva.

adică aici.

18.11.2018

Watch out Sherlock

noiembrie 18, 2018 0

Outside was even colder than it was before and Peyton knew the fall was on it's way to Fallen Cliff before even being able to say goodbye to her friends. Looking at her glass of juice she noticed that even her drink wasn't the same as it was when she arived in this place. She didn't want to go back to that old and boring life of her. She would like to stay and hang out with her summer friends a little bit longer. Also, she couldn't even think of saying goodbye to her grandparents. 
''I still can't believe the summer is already over! Usually time is passing by so slowly on summer, you know, the longest days in the year kinda thing!" Deborah said with a dramatic gesture with her hand in the air. "but then Connor told us about you and we were so curious, we don't get many strangers around here."
Peyton laugh, "you guys aren't good at welcoming people at all! I can't even imagine what would you do if you find around a cat that doesn't belong here!" 
"That, my friend, is a very different shit! A cat is always welcomed here, even if it's an alien kind." Deborah's voce never sounded that serious before, but still, that couldn't stop Peyton for laughing even louder. "I am really going to miss you this year, you've been my best friend this summer...in a place surrounded with...you know this kind of people!" 
She knew what her friend was saying. All of those people she meet in Fallen Cliff were either too cold or too mean, if it wasn't Deborah and her group of friends she would've stayed locked up in her grandparents house with a tone of books and with no intention of getting out. 
"At least you got your brother and Connor!" Payton said trying to smile. 
"Talking of brothers, they are outside, playing with Sherlock! You should talk to them before going home. Connor hates goodbyes, but he will get sad if you'll go wihout talking to him."
"I will! Thank you, Deborah!" Payton said as she get up of her chair.
Sherlock is Debrah's dog. They named it after her favorite fictional character. Of course, she also like Damon from The Vampire Diaries, but it can't be compared with Sherlock. Peyton get out of the coffe shop, thinking about the first day she got there, it was so warm and she felt so awkward and unwanted in that place. Now is cold and sad, the way the nature starts to die and she had to get back home because school has already started. She talked to her father in the morning and he told her he will be coming for her around 2pm, which was in a half an hour.
Connor fell down and Sherlock jumped on his back like he was planning to sleep there. Peyton couldn't stop a smile "Down, sly dog!" the boy yelled. "Looks like you need a little help" said Peyton when she opened the gate. Connor get up as fast as he could when he heard her voice. "I can't believe you have to go! This place will be so empty without you!" he sight.
"Funny, but Deborah just told me the exact same thing!"
"Maybe because it's true!" he replied.
"I found a stick!" Jerry yelled like a savage person as he ran into the garden.
"What the hell is wrong with you, man?" Connor asked and Jerry's excitement turned into sadness when Peyton turned to him. "I don't want you to go, Peyphone! You belong with us!" He looked at Sherlock for a second before throwing him the stick. "We are the dream team!"
"Say that one more time and i'll beat you up with the stick you found!" Connor said with a serios tone, and Peyton start laughing. She loved his jokes so much that she couldn't even imagine how her life will be without hearing him saying something weird, eerie or too dumb. Jerry also had funny jokes, but in that moment he was too sad to even find something smarter to say than "Dream team".
A minute of silence followed by Sherlock trying to catch their attention. Peyton got the stick and pet him when he looked like he was smiling. At least he won't miss me that much, she thought, he's surrounded with great people that will keep him busy.
"How much time do you have?" asked Connor and Peyton looked up at him. His hair was as blonde as hers but much golder in sunlight when hers seems to be brown sometimes. "Half an hour or something, why?" she replied. "I want to get you through the cave so you can have access to the road. After all, I should bring you back where I found you."
Peyton rolled her eyes, but couldn't help but smiling. "What thoughtful of you!" she said. Jerry took the dog in his arms, and went to the coffee shop, but not after waving his hand in their direction. "See you next summer, Peyphone!" he said and she waved back.
Connor raised his eyebrow "you know, nobody told me why is he calling you payphone. You like payhones or what?". Peyton looked at him as she start walking. "A few weeks after I came here I was walking in the forest and I was singing payphone from Maroon 5 and I found Sherlock that was just walking around and soon after I saw the dog Jerry came from the hill and he heard me sing."
"I am in payphone trying to call, and all of my tears I've spend on you. La la la is over...I can't remember the lyrics." Connor said with a serios voice, like the fact that he forget the lyrics is a very important thing that he should prevent. 
"Keep it for karaoke night!" Peyton said. 
He looked at her and she raised her eyebrows at him.
"I will miss your humour, Peyphone!"
Peyton rolled her eyes before getting on the road. He followed her with a big smile on his face. Sherlock barked in the yard, like he was trying to say goodbye like everyone else. Connor took a random stick on the ground and yelled at the dog "Whatch out, Sherlock!". The stick flew in the air and the dog got it from the ground and jumped the gate, leaving the stick on Peyton's feet. 
"That's so frustrating!" Payton said when Connor raised his eyebrow. "I should i could stay a bit longer!"
The boy raised her had so gently as the clouds were crossing over the sky. When her eyes looked into his she felt something she knew she was going to miss when she'll be back home. When he made a funny face she couldn't hold a smile.
"Can you imagine how much i get to play with this little guy when you'll be gone? Don't worry about missing us, you can text us all the time."
"Thank you, Connor!" she whispered.
"For what?" He asked.
"For the best summer i ever had"
That was the moment when, despide the feeling of emptyness she got in her stomach, all the memories and smiles of that summer exploded inside of her head, letting her know that she'll be always welcomed there!


adică aici.

16.11.2018

To the younger version of me

noiembrie 16, 2018 0

I came across an article a while ago about the younger version of yourself. So i asked myself what would i say to the younger me if we'll meet? It sounds like these kind of letters they were asking us to write in literature class when we were in middle school. I still remember what i said to the future me and i still got that letter in a book somewhere in my room, but i never really thought about giving advices to the younger version of myself. I can't even tell if she'll actually be listening to me because i used to be this child that will be hearing you out, act like she cares but then acting the other way around.

Girl, if there is something i want you to know is that i am so proud of you. Those past years had been insane and you grow up to be this version of you, a little bit taller, a little bit smarter, a little witty, a little braver and a little too much for others. But inside is the same scared girl with the exact same dreams and the exact same fears with the same rebel heart. Now i am more thoughtfull and more wiser in my actions.

I've learn to try and not be afraid to express myself. You at ten years old may not know that a few years later i've found a quote about how you shouldn't be afraid of what's in the dark because it's nothing frightening about it. All of those moments that seem hopeless and you feel like crying are the darkness you have to walk through with no fear.

There are so many things that will happen in the next ten years. Some of them are  a bless for my mind and soul. I grow up being patient, more creative, more loving and more determinated to persue my dream. I know you remember the moment when you decided what you want to be in life and i want you to know that i am fighting for it and i won't let you down. That i won't let myself down for anything. Yet i'm still struggling with my emotions and my thoughts, but i am slowly learning things about myself and as the day goes by i am becoming the best version of me, the woman i ever wanted to be.

I have become what i am due to the decisions you will take, that in time will made me what i am today and i can't be more proud and happy for every version of myself that i was, i am and i will become. But you are a little special because you pointed out to where i am i heading in life.

Age of 10 was my compass and is a special one for me and that's why i'd like to tell you how great you are. On the other hand, i wish i was there to hug you and to talk to you even for a little bit just because how naive you were in your little creative world, and because i know what you'll get through and i want to have a chance to see that version of myself, so childish and so weird in her nature. 

09.11.2018

Încet reușesc să mă cunosc pe mine, cea din prezent

noiembrie 09, 2018 0

În urmă cu un an, când studiam Cartea Gesturilor pentru cursul de comunicare, eram foarte fascinată de felul în care orice mișcare sau strâmbătură poate avea o însemnătate, dar și de interpretările lor mai fascinante decât gesturile în sine. În carte, am dat de o idee pe care nu am înțeles-o în prima fază, dar ceva m-a determinat să nu dau pagina și să citesc din nou paragraful cu pricina. După câteva recitiri am reușit să înțeleg de fapt sensul acelor rânduri:

,,Cu cât vă dați seama mai bine de posturile ergonomice care  vă convin, cu atât vă veți simți mai în armonie cu voi înșivă.” (pag 10) În momentul în care le-am citit (mai mult sau mai puțin stăpână pe informația pe care o aveam în față) m-am oprit și am decis să reiau tot exercițiul explicat înainte. Acesta constă în conștientizarea corpului tău în spațiu, să te întrebi ce gesturi faci și apoi să le observi pentru a putea prelua controlul deoarece limbajul non-verbal e responsabil de gesturi de care nu suntem conștienți în momentul în care nu ne simțim confortabil în propria piele.

Un moment de realizare a fost în urmă cu câteva zile, când stăteam pe scaun, iar privirea mi-a alunecat spre felul în care îmi țineam genunchiul în palme; picior peste picior, mâinile așezate delicat pe picior cu degetele împreunate. Dacă  aveam spatele drept și bărbia ridicată părea că mă aflam undeva la o cafenea cochetă, undeva la o fereastră cu un  ceai în față și cu o stare de melancolie bazată pe poveștile nespuse ale oamenilor care treceau pe lângă local. În acel moment am realizat două lucruri, imaginea reală a felului în care stăteam și gândul a ceea ce aș putea fi (sau a ceea ce sunt). Atunci am realizat că sunt mult mai elegantă decât credeam că sunt, iar atunci am văzut în cel mai limpede mod posibil care e diferența dintre mine, cea  care sunt și cea care vreau să fiu.

Omul care vreau să devin a intrat în acea secundă în contrast cu cel care sunt acum, iar golul dintre cele două va fi umplut de ce realizez în prezent, eforturile depuse și de riscurile pe care sunt dispusă să mi le asum. În acel moment am realizat că încep să mă cunosc mai bine, că imaginea a ceea ce vreau să fiu începe să se contureze, într-un mod frumos și lipsit de orice remușcări. Învăț să mă cunosc pe mine, fără gânduri auto-impuse sau generate de părerile din exterior. Fără zile în care scriu i am an idiot pe twitter și cu multe momente pline de zâmbete și comentarii optimiste adresate mie, de către mine atunci când am nevoie. 

PODCAST

Popular Posts

Analytics- să nu ștergi asta că jar mănânci