31.08.2016

Ca între fete: La o cafea

august 31, 2016 0


Știți momentul acela din filme când două fete stau la masă și discută despre absolut orice, de parcă ar pune țara la cale? Ei bine, mereu mi-am dorit astfel de ieșiri, chiar dacă nu îmi place cafeaua în mod deosebit. Mi se pare un moment atât de lejer și de comod, dar și un fel de test final care să întărească legăturile dintre oameni sau să dezvăluie adevăratele intenții ale acestora. A fost un moment în care mi s-a întâmplat să stau la masă cu o persoană la care țineam și să mă simt afară din peisaj sau să am o încordare ciudată, de parcă mi-ar fi fost teamă ca aveam să fiu judecată de cei din jurul meu.

Cum mi-am dorit mereu să fiu înconjurată de persoane pe care să pot conta, asta s-a întâmplat, iar acele scene din mintea mea de când eram copil și mă imaginam mare, stând la masă și discutând ca între fete, alături de prietene bune și de o ciocolată spumoasă cu lapte, realitatea a făcut ca lucrurile să nu fie chiar așa cum speram. Totuși, încă am parte de aceste momente, chiar dacă sunt în fața a trei hamburgeri sau merg cot la cot cu o persoană căreia îi pot spune orice în timp ce țin în mână un pahar cu suc de mere cu ghiață, sau chiar cureaua de la geantă pentru că am mereu impresia că îmi va cădea dacă nu am grijă să stea cum trebuie. 

Toate ideile care mi le-am format despre adolescență și maturitate au fost preluate din filme și cărți, poate chiar și din gesturile sau cuvintele celor din jurul meu, dar în mare parte au reușit să evolueze cu ajutorul unor personaje fictive pe care, cel mai probabil, nu le voi mai întâlni niciodată. 

Timpul vine și pleacă, odată cu persoana care am crezut că suntem și cu oamenii pe care am crezut că putem conta. Știți vorba aia, apa trece, pietrele rămân, cred cu tărie că poate fi transpusă în viață. Pietrele, sunt adesea amintirile noastre, gândurile, realizările, dar și oamenii care au fost mereu alături de tine, chiar dacă nu îți dai seama la început. Iar asta, este fix genul de conversație pe care o poți avea ca între fete, elegantă și complicată în profunzimea ei. Nu suntem filozofi, dar asta nu ne împiedică să ne întrebăm, să gândim și să medităm la anumite lucruri, pentru că nu se știe niciodată la ce concluzie am putea ajunge. 

Indiferent dacă ieși la o înghețată sau la o cafea cu oameni care reușesc să te înțeleagă tocmai atunci când ai cea mai mare nevoie sau poate cu o persoană la întâmplare care nu avea decât nevoie de cineva pentru a ieși afară, încearcă să transformi acea ieșire într-un moment de film, pentru că oricât de mult ne-am analiza propria viață, într-un fel sau altul reușește să ni se formeze în cap sub forma unui film, iar ăsta cred că e cel mai minunat lucru. Puterea de ați regiza singur viața și de ați scrie singur scenariul.

~~~**~~~
Oficial facebookSursă imagine: PinterestImagine editată în: Pixlr/ Mai multe detalii despre THE STORY

30.08.2016

Fascinația mea pentru Marele Gatsby

august 30, 2016 0

Poveste ce îl are ca personaj principal pe Marele Gatsby, interpretat cu multă dăruire de către Leonardo DiCaprio, nu a fost la început pe lista filmelor de văzut, dar în momentul în care am observat numele lui Carey Mulligan, actriță pe care o admir de foarte mult timp, acesta a fost propulsat în capul listei, chiar dacă nu a fost preferatul meu la început.

O colegă mi-a spus că nu e nimic de capul filmului, pe care ea l-a văzut la cinema mai pentru coloana sonoră care o includea pe Lana Del Rey cu Young and Beautiful. Am văzut filmul, sau ceva din el. Și trebuie să recunosc că nu e tocmai genul meu de film, însă, povestea în sine este extrem de delicată și e nevoie de un regizor cu o viziune la fel de complexă precum firul epic al cărții.

Daisy a fost personajul meu preferat, cel puțin la început, iar asta datorită actriței pentru că în rest nu am mai văzut nimic special la ea. Acum însă, am început să țin mai mult la Gatsby și la Nick. Visătorul și prietenul care îl ține cu picioarele pe pământ. M-am îndrăgostit de amândoi într-o oarecare măsură, încă de la începutul cărții, dar nu am crezut că moartea lui Gatsby avea să mă întristeze atât de mult. În ceea ce-l privește pe Nick, el este unul dintre personajele care mă făcea să mă simt cu adevărat în toată nebunia aceea trăită de ei.

Presupun că sunt atașată de ei pentru că regăsesc într-un fel sau altul ceva din lumea lor în mine, ca în cazul altor povești. Modul organizat al amândurora și dorința lui Gatsby de a fi împreună cu persoana iubită au fost principalele motive care mi-au dat speranță că nu e o poveste tocmai rea și că nu toate personajele sunt atât de dezagreabile.

Încă de când Jay a cunoscut-o pe Daisy, acesta și-a dedicat toată viața încercând să se îmbogățească pentru a-i putea fi ei pe plac, ceea ce mi se pare un sacrificiu tipic acelor vremuri dar și a oricărei povești de acest gen. Totuși, povestea continuă să își păstreze unicitatea datorită stilului original al lui Scott Fitzgerald care a conturat lumea lui Jay Gatsby într-un mod cu totul aparte ce avea să domnească și să inspire oamenii mulți ani de când a fost creată.

Cum spune Nick la final, Tom și Daisy sunt oameni insolenți, care nu fac decât să se piardă în avere și în propria lor viață. Cu alte cuvinte, Gatsby a murit pentru nimic, dar măcar l-a avut pe Nick, care i-a fost dedicat chiar și după trecerea prietenului său în neființă. 

~~~***~~~
sursă imagine: Google Imagini

28.08.2016

The Owl și-a mutat biroul la mare

august 28, 2016 0
Timp de o săptămână plină de aventuri, The Owl și-a mutat biroul la mare, unde a stat să scrie aproape în fiecare seară câte două articole la întâmplare pentru că era timp berechet și simțea că nu putea rămâne în urmă. Cazată la hotelul Olimp Majestic, care s-a dovedit a fi mai mult decât pare la prima vedere.
___________________

Aș minți dacă aș spune că iubesc marea, deși trebuie să recunosc că în prima zi în când am ajuns în Olimp nu am ezitat să spun acest lucru. Aventura mea la mare a început duminică, 21 august, la ora 6:30 când a trebuit să ajungem la gară pentru a prinde trenul de București, urmând apoi să urc în cel de Constanța și după în alte două autocare. 

Nu am mai fost cu trenul de zece ani și a fost o experiență cu totul nouă, mai ales că la vremea aceea nu aveam habar de ce se întâmpla. În primul tren, am stat împreună cu doi italieni și vreau să spun că am murit de frustrare că nu puteam vorbi cu ei, mai ales că singurele cuvinte pe care le pricep în italiană sunt nimicuri pe care le știe orice alt non-italian care nu are habar de limba lor. Și totuși, când am coborât din tren am izbutit să-i spun unuia dintre ei ”sorry” pentru că încercam să ies din vagon și nu aveam loc de bagajul lui ( un fel de ”sorry, i can't get out because of your luggage”, care sună un pic insistent, dar pierdeam următorul tren și trebuia să ne mișcăm repede),  după care am coborât din tren și am întâlnit din nou gara de nord a Bucureștiului, tot după zece ani în care nu am mai ajuns acolo.

După multe peripeții care au inclus ștersul de urină de pe un closet de la mc, mâncatul unui meniu pe care nu l-am cerut și povestea primului selfie neintenționat, pot spune că a fost o călătorie de ispravă. Mă dureau mâinile, datorită bagajului care mi-a tăiat palmele în dățile în care a trebuit să schimb trenurile și să urc în autocare pentru a ajunge într-un loc de poveste, care te duce aproape de zei. Toate acestea pentru o experiență de neuitat într-o lume plină de nou pentru o personă ca mine prinsă în rutina de zi cu zi, dar și de oameni zâmbitori și foarte interesanți. 

Locul te ducea cu gândul la Hawai, având un aer atât de exotic și de extravagant încât nu ai cum să te simți în propria ta țară. Camera a fost frumoasă, comodă și curată, singura mea problemă fiind robinetul ruginit și ieșit din peretele de la duș, în rest nu am avut nicio problemă, poate cu excepția faptului că sunt extrem de pretențioasă la mâncare și nu am prea putut mânca nimic din meniu, însă asta nu mi-a stricat experiența și impresia finală a acelui loc.

Am scris în cameră, la recepție, când așteptam liftul, la masă, în parc și am citit pe plajă, ceea ce mă face mai productivă decât în general. Desigur, vor veni în curând o mulțime de articole noi, atât pentru The Owl cât și pentru The Story, care va fi lansat la începutul lunii Octombrie a acestui an, cu sau fără cele 50 de postări pe care mi-am propus să le public în ziua lansării.

~~~***~~~

Sursă imagine: Pinterest

20.08.2016

Caligrafie sau arta scrisului frumos

august 20, 2016 0


Ați auzit și voi măcar odată de la cineva că aveți scrisul urât și să încercați să scrieți mai frumos ca lumea să poată citi? Ei, mie mi s-a întâmplat acest lucru în urmă cu mult timp, aceea fiind prima dată. Proful de mate a fost prima persoană care mi-a spus că scriu urât și de atunci până acum nu am făcut ceva în acest sens. Bine, mi-am schimbat un pic modul de a contura literele dar nu suficient de mult încât să îmi pot numi scrisul ca fiind frumos. Încă de atunci am mai auzit de la câteva persoane exact aceleași cuvinte că trebuie să îmi schimb scrisul, dar ceea ce nu știe lumea este că nu e tocmai ceva chiar atât de simplu.

Când eram mici vedeam la televizor în filme sau în desene cum personajele participau la concursuri de ortografie, unde erau puși să spună pe litere anumite cuvinte care mai de care mai grele sau mai simple. La acea vreme mi-am dorit și eu sa particip la așa ceva, până am realizat că desenele erau traduse din engleză și că acele concursuri sunt grele în orice alta limba numai a noastră nu, și dacă silabisești un cuvânt în romana trebuie să fie unul mai greu ca poți avea parte de măcar un anumit nivel de dificultate pentru că avem și noi cuvinte pe care obișnuim să le pronunțăm greșit atât de des încât au ajuns în vocabularul fiecăruia, numai în normele limbii române nu. 

Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre faptul că suntem criticați datorită faptului că scriem urât când de fapt acela este scrisul nostru. Știți acei colegi care au un scris incredibil de urât și abia dacă înțelegi ceva atunci când copiezi tema? Până la urmă nu trebuie să înțelegem noi când ei scriu pentru ei ( bine, în cazul examenelor e puțin mai complicat ), în plus, scrisul arată cumva ceva despre personalitatea ta. Așa cum era scena aceea din Catwoman când ea a scris pe un pahar de cafea și pe o pungă cuvântul Sorry, iar când prietenul ei s-a dus să se asigure că nu prietena lui a furat bijuteriile respective, i-a fost spus că cele două scrieri nu sunt compatibile și că este vorba despre două personalități diferite, ceea ce l-a uimit pe prietenul acesteia. Am ținut minte scena asta pentru că mi s-a părut interesantă și cumva potrivită pentru a fi menționată în acest articol.

Mi-am pus în cap să scriu despre caligrafie încă din octombrie, anul trecut și abia acum am apucat să abordez acest content cum se cuvine ( nici nu sunt sigura ca am mai pomenit de caligrafie pana acum în orice alt articol, dar dacă e așa nu știu dacă voi afla vreodată). Mi-am dorit să scriu caligrafic încă de când am descoperit online mai multe modele diferite de fake hand writing, dar din păcate nu îmi pot schimba scrisul, asta însă nu înseamnă că nu pot să mă uit la ele. Scrisul frumos e o arta pe care puțini o pot creeze, însă, nu trebuie să judeci o persoană pentru scrisul ei de mână, decât dacă știi să citești dincolo de scrisul acesteia și să sesizezi cu ajutorul liniilor și a felului în care este făcută linia, ce fel de persoană e, atitudini, sentimente și tot felul de astfel de detalii care pot fi dezvăluite cu ajutorul caligrafiei.

~~~~~**~~~~~

19.08.2016

Recenzie: Lights Out (2016)

august 19, 2016 0

Sursă imagine: Pinterest

Înainte de a începe înșiruirile analizelor pe care le-am făcut în timpul vizionării acestui film, trebuie să menționez că e prima producție de groază pe care am văzut-o la cinema. Și am fost înfricoșată peste măsură, mai ales în urma unor mici glume proaste făcute de posibili boboci de liceu. 

Nu credeam că va fi vreodată nevoie să menționez că e de prost gust să sperii oamenii în timpul unui film de groază, mai ales că m-au enervat atât de tare încât aproape că scenele horror nu au mai avut niciun efect asupra mea. Și totuși, chiar ieri am primit o propunere interesantă cu privire la acele mici creaturi care nu știu cum să se comporte la film. Persoana respectivă mi-a spus că trebuia să am o mască și să mă reped la ele în timpul fazelor de groază, dar cum nu m-am ridicat să mă iau de ele, nu aș fi fost în stare nici să sperii lumea din sală cu o mască de Halloween, așa că totul rămâne doar o propunere pentru cei care sunt în stare să facă lucruri de genul ăsta.

De la creatorul The Conjuring ( Trăind printre demoni ), Lights Out este unul dintre filmele care te marchează, având elemente de familie, de groază, de haz și de nesiguranță, cu un fir narativ bine construit. A fost un moment în care am prins o mică greșeală în scenariu, dar probabil mi s-a părut datorită stresului pe care îl aveam în spate. 

Monstrul specific unui astfel de film are un back story foarte misterios. Ea este Diana, o fată cu o boală reală de piele care nu poate sta la lumină. Ea a fost internată într-un azil de oameni cu tulburări mintale unde a întâlnit-o pe mama lui Martin și a Rebecăi, care sunt și ei bântuiți de fată, dar care încearcă să îi țină piept spre deosebire de mama lor. Diana a murit pe  scaunul electric în urma unui experiment care a eșuat, fiind transformată în cenușă. Sună a caz demn de dosarele X, nu? Ăsta a fost primul meu gând când am descoperit povestea acestui nou antagonist.




Recomandare: De văzut la cinema sau poate de Halloween.
De citit în plus: HFN Chats with Lights Out Villainess ”Diana”!/ Lights Out (2016) Review
Notă: 5/5 

16.08.2016

Young&Dumb

august 16, 2016 0


Serialele TV ne-au arătat că viața nu este așa cum ne-am fi așteptat, dar nici așa cum o ilustrează ele prin intermediul scenariilor realizate în grabă sau corectate cu multă atenție. Viața, însă, ne-a învățat că oamenii acționează așa cum acționează și fac ceea ce fac. Nu știu dacă ați înțeles ceva, dar nu contează rândul ăla oricum.

În fiecare film, serial TV sau carte este un lucru supranumit plot twist, sau cum spunem noi ,,întorsătură de situație” care poate schimba soarta personajelor noastre preferate. Dar viața reală? Noi avem parte de acele plot twist-uri? Putem primi ceea ce un super erou primește tot timpul? Aici mă refer la bani, un job bun și poate o mulțime de prieteni în jur. Cel mai interesant lucru la filme și cărți este faptul că de cele mai multe ori sunt inspirate din fapte reale, deci din viețile unor oameni care au trăit povestea respectivă.

La cei 18 ani pe care îi am, părinții mei vor să mă comport așa cum trebuie pentru că sunt un adult și nu mai pot acționa ca un copil sau căuta diferite scuze prostești pentru a nu face treburi care mi se par grele la început. Cu alte cuvinte, nu am nicio scuză atunci când fac ceva greșit. Te întrebam, cel ce citești asta acum, în alte articole legate de această temă: ce înseamnă cu adevărat să fi adult până la urmă? Poate ar trebui să fi o persoană mai înțeleaptă care știe cum să se descurce în momentele în care avem parte de puțin ghinion.

Când eram mică voiam să fiu adult, dar și scriitoare. M-am imaginat în diferite situații unde trebuia să îmi cumpăr și să îmi prepar singură mâncarea, să plătesc datoriile și să am din când în când parte de câte o seară între fete, sau poate o întâlnire, aproape tot ce am învățat din filme despre ce înseamnă a fi adult se rezumă în principiu la lucrurile ilustrate mai sus, după care am crescut în timp ce îmi făceam temele pentru acasă date de viață, sfârșind picând toate examenele practice în care trebuia să mă împac cu realitatea. 

Un mic ghinion te poate face să umbli mai mult ca oricând, și totuși asta te face responsabil, modul în care rezolvi situațiile și începi să te descurci de unul singur în încercarea de-a repara lucrurile. Momentul în care trebuie să renunți la comportamentul de copil în favoarea maturității, atunci când nu mai pot face ai tăi toată munca și tu trebuie să te organizezi astfel încât să faci ce trebuie, indiferent dacă trebuie să faci ceva nesemnificativ cum ar fi să iei un tort sau un cadou aniversar până la umblatul după niște acte importante care te pot ajuta să economisești niște bani. Mami spune că nu știu valoarea banului pentru că prefer să plătesc o anumită sumă de bani în loc să lupt pentru o oarecare reducere și principala problemă e că sunt prea leneșă ca să mai umblu după niște chestii care mă ajută să rămân cu ceva bani în plus. Asta e rău, cred!

Să fi tânăr adult are anumite caracteristici, dar nu și atunci când ți-ai dori să scapi de chestii serioase, pe care ești obligat să le faci într-un fel sau altul și nu poți trage pe nimeni după tine pentru a-ți acoperii golurile sau timpul pierdut. Totul ține doar de tine, dar și când abia te târăști din casă pentru a face acele lucruri se numește lipsă de motivație ( o cunosc perfect, am și eu momente în care sufăr de ea, deși cred că nu bate lenea ).

Mr. Robot poate e un drogat și un tip care suferă de anxietate, dar își dorește corectitudine, în plus, este un hacker desăvârșit. Dacă eu am scris acest articol de pe holurile liceului într-o dimineață superbă de august pentru un afurisit de carnet când puteam la fel de bine să stau acasă și să dorm liniștită și voi puteți face lucruri minunate cu viețile voastre, iar asta ține de cât de hotărâți sunteți atunci când aveți de făcut ceva. Nu trebuie să lăsați anxietatea și timiditatea să vă fure judecata. Vă puteți baza pe principiul dacă îți pui în cap poți realiza orice.

~~~~~**~~~~~
Imagine editată în Canva

15.08.2016

Ca între fete: Discuții despre păr

august 15, 2016 0


În urmă cu o aproape două luni, eram în autobuz cu o colegă și discutam despre păr, în contextul în care am fost întrebată dacă sunt vopsită. Iar cumva, totul a deviat spre probleme cu părul și dacă fata respectivă știa vreun șampon pe care l-aș putea folosi. Din păcate, speranțele mele s-au dus când mi-a spus că nu îmi poate recomanda nimic, dar nu e nicio problemă, în fond, netul e plin de remedii și de tratamente pentru păr pe care le poți găsi în magazin sau le poți prepara chiar acasă. 

Fiecare fată vrea un păr perfect, indiferent dacă asta necesită ceva ce nu vom avea niciodată. De exemplu, dacă ai părul drept îl vrei creț și invers, iar dacă ești blondă vrei automat să fi brunetă. Pentru problema culorii, pe de-o parte, s-a inventat taparea sau Bronde. Nu vreau să mă vopsesc și nici nu intenționez să fac acest lucru, dar într-un anumit moment chiar am fost interesată să îmi fac părul bronde. E atât de fascinant și are un efect atât de frumos încât nu ai cum să nu îți dorești să încerci măcar. 

Singura schimbare pe care plănuiesc să o fac părului meu este mutarea cărării și eventual filatul pentru că doar ce a crescut după ce am fost tunsă bob în martie și pixie în octombrie. Colega mea de bancă a zis că mă ia la palme dacă mă prinde că îl mai tund, dar ea nu știe motivul pentru care îmi doresc păr lung, sau dacă îl știe probabil crede că am vreo problemă cu capul.

De când eram mică am obsesia asta legată de părul scurt, poate și pentru că părinții mei mă tundeau așa. Totuși, bob a apărut odată cu desenele witch, când Will era personajul meu preferat. Am avut părul cam 15 cm undeva prin clasa a 9-a, când nu l-am mai tuns de atâtea luni, apoi o colegă a adus vorba că îl puteam vinde, iar într-un moment de slăbiciune l-am tuns bob, urmând ca anul trecut să încerc ceva mai îndrăzneț, cum ar fi pixie ( așa cum e coafura tipei din videoclipul celor de la Racing Glaciers, First Light ). Bob-ul, în toate formele lui a fost coafura mea încă din copilărie. Acum însă, a venit momentul schimbării, generat într-un fel de fascinația mea ciudată pentru Grecia Antică, ce a apărut odată ce am intrat în fandom-ul Percy Jackson și mi-am dorit să am și eu o coafură ca a fetelor din acea perioadă. 

Am un număr special Elle Hair care e plin de indicații în ceea ce privește părul uscat sau despicat, însă, ori nu știu ce să fac cu informațiile acelea ori nu sunt suficient de accesibile pentru toate tipurile de public. Oricum, sunt încă utile chiar dacă nu le pot urma cap-coadă exact așa cum trebuie. O fată își va dori mereu păr frumos, iar diferitele brand-uri vor căuta să ne satisfacă nevoile prin idei și rețete noi, pentru că, într-un fel sau altul trebuie să se mențină pe piață. Aveam speranțe că, din momentul în care aveam să îmi întreb o colegă ea avea să îmi dea un sfat amical pe care și-l pot spune fetele între ele, dar se pare că nu toate ne pricepem la această categorie și e chiar ok, pentru că cele mai multe dintre noi preferăm să ținem un fes în cap când nu ne convine cum ne stă părul.

~~~~*~~~~
Sursă imagine: WeHeartIt 

12.08.2016

Muzeul de fotografie

august 12, 2016 0
A photo posted by Muzeul de Fotografie (@muzeuldefotografie) on


Acum câteva luni am dat din greșeală de un profil de instagram care a apărut ca recomandare dată de ei pe baza aprecierilor. Doar ce dădusem like unei poze postate de Chirilă, urmând ca în câteva minute să dau de o pagină dedicată fotografiilor vechi. Mi-a plăcut încă de la început și nu am putut rezista să nu îi dau follow, chiar dacă aveam destul de mulți și nu mai era absolut nicio șansă să văd și eu postările în marea de imagini care mă asalta în fiecare zi.

Zilele trecute mi-am făcut curățenie în urmăritori și am găsit acel cont cu fotografi, iar cum ideea este atât de originală, nu m-am putut abține să nu scriu despre ea. Profilul cuprinde imagini care pot fi expuse cu desăvârșire într-un muzeu al fotografiilor vechi, acesta fiind unul dintre conturile pe care le urmăresc cu drag și sunt mereu fascinată de fiecare postare nouă.

Fotografii inedite pe care nu le mai vezi în albumele de familie de atunci de când erai mic și te strâmbai la cameră pentru că nu știai să pozezi altfel. Sunt imagini artistice, clasice, poate chiar de colecție, care merită expuse într-un astfel de loc pentru a le arăta generațiilor cum a fost lumea în perioade în care noi nici nu ne-am născut.

Simplul concept al acestei idei este să ne amintim de trecut, de acea perioadă din timp pe care noi nu am trăit-o, dar am auzit de ea de la părinții sau bunicii noștri care rememorează amintiri odată ce privesc astfel de fotografii vechi, iar pentru noi, însă, sunt doar atât, povești, care nu par a avea nicio însemnătate sau un scop anume, pe când ele sunt pline de tâlc și de nostalgii pe care doar cei care le-au trăit le mai pot simți și acum.

Când eram mică aveam poze color, pe când, în copilăria părinților mei pozele erau ori alb-negru ori sepie, ceea ce accentuează și mai mult caracterul de vechi, care nu a văzut niciodată lumina noului mileniu sau tehnologia care a cucerit lumea într-o perioadă atât de scurtă de timp. Să nu mai pomenim de varietatea de camere de fotografiat disponibile pe piață.

Dacă pui mai multe fotografii din ani diferiți una lângă alta doar ca să vezi cât de mult te-a schimbat trecerea anilor, vei observa și diferența dintre calitatea pozelor, dar și vechimea celor din trecut. Trecerea timpului nu ne spală doar tinerețea, ci și singurele dovezi că anumite momente ale vieții noastre s-au întâmplat și nu pot fi retrăite. Am văzut pe youtube un filmuleț cu oameni care s-au decis să refacă fotografiile din trecut, iar efectul then and now e incredibil de surprinzător, dar și oarecum amuzant, întrucât surprinde într-un mod discret trecerea timpului și schimbarea prin care au trecut oamenii prin intermediul acelor noi interpretări din prezent.

Cei din cont însă, primesc doar fotografii făcute înainte de anii 90, iar aceasta îți oferă posibilitatea de ați vedea fotografiile pe site sau pe contul lor de instagram. Mi-a plăcut acest concept datorită unicității lui , dar și al posibilului dar dăruit de umanitate pentru generațiile actuale, dar și cele care vor mai fii pentru că în acest fel putem studia și admira o perioadă în care lumea era diferită, când autobuzele mergeau pe gaz și lumea stătea la coadă la pâine, dar și lucruri aflate dincolo de hotarele țării.

________**_______

Mai multe detalii despre muzeuldefotografie găsiți dând click aici

10.08.2016

Summer Well de acasă

august 10, 2016 0

La fel ca în cazul zilelor cu Untold și Electric Castle, nu mă voi prezenta fizic la Summer Well. În primăvara asta, când mobilul meu era plin de promo-uri despre festival și câteva care mi-a atras atenția: O imagine cu băieții de la Hurts, lucru ce mi-a dat de gândit că și eu ar putea participa la festival alături de celelalte  formații, cum ar fi The Neighbourhood, Years and years, The chimical brothers și multe altele de care am auzit sau nu am auzit în viața mea.

Primul meu gând a fost să merg pentru Hurts, întrucât am încercat să îi văd live încă de când au venit pentru prima dată la București, dar fiind factorul celor două ore distanță din orașul meu până acolo și al banilor de bilet și pentru transport, mai ales că e greu să strângi bani fără să îi cheltui pe altceva care într-un moment de seninătate ți se pare mai important decât un concert. În plus, mereu e câte o reducere la electronice sau la librărie fix când ai nevoie mai mare de bani.

Am spus prezentă fizic mai devreme, pentru că în online voi fi la curent cu aproape tot ce se va întâmpla pe acolo, din perspective complet diferite, de la persoane diverse. Când a fost Untold, instagram-ul meu era plin de imagini de acolo și nu am putut să nu admir buna organizare și munca grea prin care au trecut o mulțime de oameni pentru a face locul atât de fabulos. Știu că nu e același sentiment, dar de când urmăresc premiile Mtv online nu mai am nicio problemă și cu alte festivale sau concerte, fiind deja un lucru comun. 

08.08.2016

Romanian films and great people behind them.

august 08, 2016 0

A couple of days ago i've been reading an old interview of Andi Vasluianu in a Elle Magazine, dated in december 2012 and i find it pretty interesting. The actor's words were not speaking, but the man who answered with such a simplicity and honesty at Elle's  questions. 

When i was in a middle school, i promised myself not to watch any romanian movie because for some reasons i hated them in that time. Well, i was so  wrong because not every romanian production is bad, some of them are pretty sad and interesting too. Last year i've seen a short film called Way of the Danube which was presented in Voltaj song "De la capăt/All over again" at Eurovision last year.

This year, i have been found a trailer of a film called Ziua în care mi-au dat aripi where Vița de vie has a beautiful single Luna și noi as a soundtrack. Not to mention  i've seen ,,Extemporal la dirigenție” last summer and i liked it. That was the first time i've seen a romanian fil....no, wait! The first romanian movie i've seeen was ,,Nea Marin Miliardar" when i was young. But these are pretty old now.

Just a moment ago, when i was looking for some short films links on youtube and i've found new ones i decide i want to share them with you: Caviar and Superman, Spiderman or Batman are some of the recent short films i've seen and i really loved them in the first moment i hit play button. 

Short films, as much as long movies can relate the human feelings like love, pain, lost, even fun, But i have to say something about Cristian's Mungiu film BACALAUREAT. All romanian produtions are good, maybe even very good, but some are still better then others. Mungiu's movie was nominase at Cannes for a reason, because is a good one and deserves an award. It is about how a father fight for his daughter and how important are the exams for her future and so many others plot twists that you might like to see. 

I start hating romanian films, but for some reasons i end up loving a big part of them.

03.08.2016

Curat și totuși nu chiar

august 03, 2016 0

Zilele trecute am ajuns cumva pe Disney Channel în timp ce căutam cel mai apropriat canal de muzică, iar acolo era un film nou, despre o fată din Franța care a văzut reclama unul concurs de modă. A participat, a ajuns în finală și după o călătorie destul de zdruncinată a ajuns în Los Angeles unde urma să își prezinte rochia în fața unul juriu influent în lumea modei. Filmul a fost în stilul Disney, cu elemente care par ieșite din realitate, neverosimile. Când s-a terminat genericul de final și au început reclamele, am văzut un promo foarte interesant despre un concurs de mediu, care avea finala tot în America. Ce chestie nu? Mi-am amintit de filmul pe care tocmai îl văzusem și m-am gândit la reclama despre concursul de modă. 

Măcar odată mi-aș dori ca la noi să nu fie lăsată cocină după un picnic la munte, ca apoi să se poată bucura alte persoane de el. Un parc special amenajat ar fi cea mai bună idee, mai ales pentru amatorii de camping și de picnicuri în natură. Singura problemă ar fi construirea și proiectarea unuia, dar și întreținerea lui, întrucât aruncatul gunoaielor în locurile speciale este cu mult în trecut, o activitate opțională pe care nu o mai practică nimeni, la fel și ecologizarea sau ridicarea unui șervețel sau ambalaj de ciocolată aflat lângă piciorul tău când stai în parc și citești sau când aștepți la coadă la magazin să îți cumperi un suc. 


La noi în țară, deja nu mai contează unde arunci gunoiul, indiferent dacă e vorba de un simplu obiect precum o sticlă sau de ceva mai cantitativ precum o întreagă pungă de deșeuri care rămâne câteva zile în același punct al străzii până când își pune în minte o persoană responsabilă să îl mute de acolo. Și de parcă nu era de ajuns, trebuia să ne mai trezim și cu câte o varsă sau vreo roșie mucegăită în mijlocul străzii. În alte țări europene nici nu îți poți închipui că se poate întâmpla așa ceva, fie pentru că astfel de acțiuni sunt sancționate cu amenzi usturătoare sau este doar considerat un gest de prost gust. 

În Germania, curățenia de pe străzi este ceva inevitabil și o imagine frumoasă în comparație cu priveliștea de la noi, fiind câte un chiștoc de țigară pe trotuar, doar în locurile pentru fumat, în rest nu vezi absolut nimic. Că mai e câte o hârtie abandonată în mijlocul trotuarului e o mică excepție, care poate însemna că proprietarul a pierdut hârtia respectivă în timp ce trebuia să ajungă undeva. Într-o dimineață, când am mers cu ceilalți la poartă să ne așteptăm colegii de la alt profil nu am putut să nu observ mai multe femei care stăteau pe pavaj și curățau iarba dintre dalele de piatră, iar din câte am înțeles, au fost acolo de ceva timp. 

Dacă ne gândim de câte ori vedem pe stradă pe cineva de la ADP și câtă treabă face persoana aia începem să ne gândim unde e problema de fapt, pentru că toți greșim până într-un anumit punct în care devine problema comunității și că trebuie schimbat ceva. Am participat în trei proiecte de ecologizare, plus în câteva activități de curățare în curtea liceului, iar de fiecare dată când plecam pe teren găseam lucruri care te îngrozeau, reușind să te facă să te întrebi ce e în mintea omului care a aruncat acel obiect. La Dâmbovicioara am găsit un pempers folosit, infinite pachete de țigări uzate și o mulțime de chestii scârboase pe care nu am pus mâna. 

Și totuși, dacă ne uităm la aceste statistici ( aici ), s-ar putea să nu fim chiar cea mai poluată țară din Europa așa cum mulți ne-am putea crede. Dar chiar și așa, ca să nu ajungem în zona marcată cu roșu ar trebui să găsim o soluție.

02.08.2016

Recenzie: Ghostbusters (2016)

august 02, 2016 0

Aș minți dacă aș spune că nu sunt o fană a seriei dar când am dat de câteva referiri la GHOSTBUSTERS, cei din 1984,  mi-am promis că o să verific filmele. Iar când AXN a difuzat în premieră cele două producții clasice înainte de premiera remake-ului, nu am avut cum să le pierd. Cele din anii '80 sunt bune, poate chiar foarte bune, dar într-ul fel limitate de anul în care au fost produse, pe când în cel apărut acum câteva zile este cu mult mai into the action decât cele inițiale. 

Deasemenea, au fost introduse elemente precum puff man și Slimer, care are o apariție incredibilă în cel de-al treilea film, furându-le fetelor mașina și dând petrecere în dric. Bine, la un moment dat are și el un rol în salvarea orașului, dar cred că v-am dat deja prea multe spoilere. 




Pe lângă un soundtrack de excepție care include nume precum Fall Out Boys și 5 Seconds of summer, dar și o acțiune care să te face să te întrebi de ce nu au scos și o continuare odată premiera lui. Pe cine ai de gând să suni? Pentru că, ei bine, e evident că fetele sunt perfect calificate să te scape de entitățile care îți perturbă liniștea.



Chiar dacă ți-a plăcut sau nu recenzia mea, ar trebui să vezi filmul oricum. 

__________________________

Sursă imagini:Pinterest
Filmul rulează încă în cinema, dar îl găsiți și online cu o calitate mai proastă pe site-uri americane ( pentru că la noi nu sunt sigură că a apărut încă online)

În continuă schimbare

august 02, 2016 0

Despre asta e vorba când devenim majori? Despre alte schimbări la fel de rele ca pubertatea? Poate nu suntem atât de pregătiți de provocările vieții așa cum am putea crede sau așa cum ni s-a spus. Cei mai mulți ar vrea să fie din nou copii, să se poată juca liniștiți fără să fie atinși de stres sau să poarte povara vieții de adult.

Niciodată nu am crezut că a fi adult e greu, mereu mi-am imaginat că e cel mai grozav lucru din lume. Odată cu vârsta ajungi să ai anumite privilegii pe care mi le ai când ești copil sau adolescent, nici măcar cu excepție, poate doar intrarea la cinema la un film sub optișpe dacă arăți de vârsta aceea, la fel fiind și în cazul vânzării țigărilor la minori. 

Totuși, schimbarea se petrece în timp, iar în acel moment nici nu ne dăm seama, de parcă și cel mai mic lucru pe care îl facem diferit are a fi complet normal. Asta până când aceasta evoluează și devii cumva o altă persoană. Și atunci e ceva complet normal, pentru că, într-un fel sau altul, face parte din firea noastră să ne schimbăm: Ne naștem, creștem, ne schimbăm, reușind cumva să ne adaptăm diferitelor etape ale vieții, iar oricât de mult ne-am schimba sau cum ar crede ceilalți că ne-am schimbat, continuăm să rămânem noi, așa cum ar trebui să fim.

Line-ul Hannei din Pretty Little Liars ''People don't change, they grow'', este o replică pe care am ținut-o minte de foarte mult timp și continui să îmi amintesc de ea de fiecare dată când mă gândesc la felul în care se schimbă personalitatea unei persoane în funcție de mediul în care trăiește. 

“Everyone has a story, and the story changes, and the more I can root into the truth of things — it's so hard — I don't think anyone ever really puts it all together. But somewhere along the way it all became fused.” 
― Robert Downey Jr

Poveștile se schimbă, iar noi odată cu ele, devenind personaje dinamice care trec prin inițierile vieții. Evoluția unei persoane nu i-a făcut niciodată vreun rău așa cum i s-ar fi întâmplat în cazul unei involuții. Schimbarea este mereu un lucru bun, chiar dacă aceasta nu e în favoarea celor din jurul tău.

PODCAST

Popular Posts

Analytics- să nu ștergi asta că jar mănânci