20.05.2016

O poveste made in Germany cu garnitură românească și observație poloneză



Când eram mică mi-am imaginat mereu că în cadrul orelor de chimie aveam să facem experimente cu substanțe colorate cu ajutorul cărora să descoperim diverse remedii.

Realitatea nu s-a dovedit, însă, a fi așa. Până să ajung la liceu nu am avut niciodată ocazia să lucrez într-un laborator de orice fel, iar experimentele pe care le-am văzut pentru prima dată erau aprinderea nu-știu-cărei substanțe și încă ceva, dar asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, pe vremea în care nici nu știam ce e ăla bacalaureat.

În ultimele două săptămâni, viața mi-a oferit ocazia de-a lucra într-un laborator specializat aflat într-un frumos oraș din Germania, mai exact, în Dresden. Ocazie care a reușit să accentueze într-un fel evoluția mea, cât și a colegilor care m-au însoțit. 

Dacă ar fi să descriu toate lucrurile pe care le-am trăit în acest oraș superb aflat dincolo de granițele României, aș depăși cu mult limita de text impusă de mine pentru acest blog, așa că nu mă voi lungi.

Am fost incredibil de speriată, mai ales cu o seară în urmă, când abia dacă am avut somn. Chiar am început să caut printre cărți, în întuneric, un semn de carte handmade cu un citat care mi se părea incredibil de potrivit în acel moment. ,,Călătoria este mult mai importantă decât destinația, iar tu, prietene, ești pe cale să pornești într-o uimitoare aventură.( Bibliotecarii ), citat pe care l-am repetat în minte tot drumul Pitești-București-Berlin-Dresden.

În primele zile am fost una dintre cele mai neîndemânatice persoane pe care o cunosc, iar pe tot parcursul călătoriei am reușit să fiu sociabilă, dar și să îmi împac dorința de-a fi singură, mai ales că pot fi atât de mică și introvertită uneori. O șansă ca asta este unică, iar urmările acesteia sunt vizibile. Atât proiectul, cât și modul în care m-am integrat în micul meu grup a reușit  să îmi ofere o perspectivă complet nouă asupra modului în care oamenii se adaptează și își trăiesc viața, inspirați de cei din jurul lor. Mereu vor exista oameni care să îți atragă atenția atunci când faci ceva greșit, iar datoria noastră este de-a lua ceea ce vedem mai bun în sfaturile acestor persoane, de-a ne perfecționa atunci când nu suntem întocmai aproape de perfecțiune. M-a ajutat să văd mult mai clar anumite aspecte, să fiu mai calmă, mai calculată, mai manierată și mai sigură pe mine, lucru care, nu mi se întâmplă.

Simplul fapt că am lucrat într-un laborator incredibil de dotat cu aparatură modernă și substanțe noi pe care nu le-am mai întâlnit până acum în laboratoarele liceului m-a încurcat un pic pentru că nu prea știam cum trebuiau folosite, dar o simplă întrebare adresată profesorului german a reușit să mă lumineze cu totul, reușind astfel să termin probele în timp util.

Mă simt victorioasă din atât de multe puncte de vedere, acum să sunt acasă, că m-am întors înapoi la viața mea de zi cu zi de parcă ultimele două săptămâni nici nu s-ar fi întâmplat. Acestea însă au venit și au trecut, pline de emoții, școală, oboseală și multe hohote de râs. Nu aveam nicio idee că totul avea să fie atât de simplu și de natural, relația de prietenie care s-a format între mine și colegi în această perioadă în care am fost încă de la început ca o familie, dar și felul în care m-am îndrăgostit de oraș și de oamenii de acolo. Am întâlnit vânzători atât de drăguți și de treabă care ne auzeau vorbind între noi în română și când am mers la casă ne-au vorbit în engleză, au fost însă și persoane care ne luau direct cu germana, iar noi le puneam inevitabila întrebare do you speak english?.

Profesoarele care ne-au fost coordonatoare ne-au dus în locuri pline de cultură, de-o frumusețe atât de naturală și de naivă în toată splendoarea ei, iar simpla vedere a acestora mă făcea să mă simt de parcă răsfoiam o revistă de travel. Erau atât de reale și totuși mintea mea refuza să creadă că mă aflam cu adevărat acolo. Dincolo de programul școlar în care am muncit de două ori mai mult decât am fii muncit într-o zi obișnuită de școală din România, ne întorceam la cazare și ne odihneam preț de câteva minute, după care mergeam în oraș și vizitam zona sau mergeam la muzee.

Castelul Pillnitz a fost unul dintre locurile pe care le-am vizitat, alăturându-se Berlinului, Muzeului de artă, de matematică, de ceramică, al tehnologiei și al igienei. La două dintre ele chiar ne-am putut juca, folosind exponatele în scopul lor unic, bine definit pe o plăcuță în care scria fie în germană, fie în engleză și în germană cum se folosesc acele lucruri. Am pompat sânge la muzeul igienei, am ascultat ca la căști bătăile inimii și am aflat câți Watt-ți poate produce corpul meu în funcție de greutate și vârstă, dar și multe alte lucruri interesante care m-au făcut să zâmbesc, reușind astfel să mă facă să mă simt din nou ca un copil. În ciuda durerii de picioare pe care o simțeam zilnic și a constantei dorințe de-a merge la somn, am reușit să mă bucur din toată inima de fiecare lucru pe care îl vedeam. Dintre toate, castelul a reușit cumva să îmi insufle o stare de vechi, un sentiment atipic ce m-a dus înapoi în perioada rochiilor înfoiate și a balurilor dansante, când Augustus the Strong folosea castelul drept casă de vacanță, unde juca jocuri în timp ce femeile stătea pe margine și îi priveau sau se dădeau în leagănele de 4 metrii ( sună ciudat, știu, când am auzit am avut impresia că am înțeles greșit, asta până când am văzut o versiune mai mică a acelor leagăne).



Înapoi în laborator, am lucrat cu fete din Polonia, care nu pot spune că au fost prea comunicative până ni s-a cerut să alcătuim echipe mixte, lucru care ne-a împins să vorbim unii cu ceilalți. În prima săptămână, eu și fata cu care alcătuiam o echipă nu ne-am înțeles bine, pe motiv că nu prea știa bine engleză. Pe când, în cea de-a doua săptămână, colega cea nouă a fost o adevărată încântare, nu era prea vorbăreață, dar știa engleză și ne puteam înțelege. A fost un moment în care ne-am luat cu vorba în timp ce lucram și am vorbit despre culturile noastre. Sper că nu am speriat-o prea rău pe fată când am întrebat-o de legendele și de miturile din țara ei. Nu a știut să îmi explice, dar mi-am promis că mă voi documenta. 

Am primit rezultate bune împreună cu ele și am reușit să colaborăm în pace, fără să ne ieșim din fire, deși la început era destul de frustrant că nu ne puteam înțelege, dar am depășit acest lucru la începutul celei de-a doua săptămâni când ni s-au schimbat colegele, cât și profesorul. Prelevarea probelor de apă și de sol din râul Elba, cât și determinarea grăsimii din ciocolată sau a acidului din suc ne-a făcut cumva să fim mult mai implicați, fiind mici surprize la care nu ne-am fi așteptat, dar care au fost bine venite atât pentru noi cât și pentru colegele noastre poloneze.


În ceea ce privește mâncarea, pizza a fost pe primul loc, constituind felul principal de seară în această perioadă de timp. Când stai într-un cămin fără ordine clare legate de mâncare din partea unui adult atunci cea mai bună soluție este automat Mc-ul sau pizza. Singura regulă care trebuia urmată era punctualitatea, în rest, am fost lăsați într-o libertate infinită, fiind astfel o ocazie excelentă de-a ne dovedi maturitatea. Îmi pare nespus de rău dacă problema mea cu mâncarea le-a încurcat în vreun fel pe cele două profesoare care ne-au însoțit. Nu m-am adaptat la acest capitol, dar în rest nu cred că am creat vreo problemă, dacă este așa chiar nu a fost ceva intenționat.

Bufnița grupului, așa cum am ajuns odată să fiu numită în urma unui mic joc în care toți am primit câte o asemănare cu un animal, mi s-a potrivit ca o mănușă. Am stat un pic prea liniștită, ceea ce încalcă regulile firii mele. Și totuși, oricât de tăcută aș fi ajuns să fiu acolo, am deprins puțin din această mică aventură și în atitudinea mea de zi cu zi. Acum când sunt acasă sesizez anumite schimbări pe care părinții mei le-au observat încă din primul minut în care am călcat iar pragul apartamentului în care locuiesc de aproape zece ani. Schimbări în bine, ce țin de atitudine, comportament și simplul fel de a fii.

A fost o experiență incredibil de frumoasă și sunt recunoscătoare celor care m-au selectat și m-au suportat timp de două săptămâni. Va fi cu siguranță o amintire care îmi va rămâne în minte pentru multă vreme de acum în colo și care îmi va aminti că undeva acolo, dincolo de granițele țării noastre există oameni care trăiesc într-un fel ordonat, unic, atât de diferiți de noi din atât de multe puncte de vedere. Atât de naționaliști încât abia dacă vezi vreo reclamă în engleză pe vreun afiș, străzile lor sunt atât de curate încât, dacă nu ai vedea lumea pe stradă ai crede că sunt nelocuite.O lume a ordinii și a liniștii în care te poți regăsi sau nu. Proiectul Erasmus+ mi-a oferit șansa de-a lucra într-un mediu nou, cu oameni noi și foarte săritori, nu sunt cuvinte care să descrie cât de fericită sunt că am făcut parte din această deplasare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

PODCAST

Popular Posts

Analytics- să nu ștergi asta că jar mănânci