27.04.2016

Simplul fapt de-a fii tu însuți

aprilie 27, 2016 0

La una dintre pregătirile la engleză, unde m-am învățat să stau singură, mi-am auzit două colege vorbind despre mine cu alte două persoane. Când frânturi de conversație, care includeau singur și numele meu, mi-au ajuns la urechi am știut cu siguranță că era vorba despre mine, pentru că eram singura fată care stătea singură și nu prea vorbea cu nimeni. Îmi place să stau singură în bancă, nu împarți spațiul cu nimeni și te descurci pe cont propriu atunci când trebuie să îți pui creierul la contribuție. Când am primit exercițiile am intrat în panică pentru că am avut un sentiment incredibil de profund că aveam să greșesc absolut tot. Dar nu e nimic greșit în a fii singur, în acest fel ajungi cumva să îți cunoști calitățile, să te descoperi pe tine. Deja îmi cunosc preferințele, seria preferată de cărți, cântecul meu, stilul preferat de muzică, trupa, serialul pe care l-aș revedea din nou, felul de mâncare, gustarea...Iubesc pinii, menta și portocaliul. Sunt o persoană foarte pretențioasă, dar am propria mea listă de lucruri pe care le iubesc și care mi-au plăcut întotdeauna. 

Trăiesc în fiecare zi cât de mult pot pentru că vreau să simt fiecare detaliu, pentru că viața mea e ca un basm, o poveste pe care nu o pot scrie cu adevărat pentru că mereu ajung să schimb câte ceva important și apoi să regret. Sunt momente în care îmi vine să plâng pentru oameni care nu merită și momente în care mă simt ca o trădătoare, deși eu sunt cea trădată. Sunt copilul care preferă să stea în bancă și să citească decât să iasă pe coridor cu ceilalți, spre disperarea colegei de bancă. Am fost copilul pe care toți voiau să îl cunoască, cu doar câțiva ani în urmă, acum, eu nu vreau să cunosc pe nimeni, așa cum a fost și la început.

Pentru mine, fericirea înseamnă filme vechi și ceai cu mentă, poate chiar și o cameră plină cu cărți. Sunt fericită de fiecare dată când văd sau fac ceva ce iubesc, iar sentimentul se amplifică atunci când pot nota sau citi ceva. Când eram mică nu înțelegeam, dar erau anumite aspecte care nu erau chiar așa de ușor de înțeles pentru un copil aiurit. Aveam logică, ceea ce am și acum, îmi dau seama de anumite lucruri și încerc să nu mă gândesc la ele, când de fapt am tendința să mă îngrijorez prea mult când vine vorba de nimicuri. Continui să lupt pentru povestea mea și nu mă voi opri până nu voi avea un motiv cu adevărat bun. Iar atunci, mă voi duce în locul perfect, trăind viața perfectă, pentru că suntem făcuți să visăm și să ne construim un drum al nostru, în care cerul e limita și orice este imposibil până când ajungi să faci lucrul respectiv.

Viața este pentru a fi trăită, nu încetinită de persoane efemere, care vor dispărea oricum din firul existenței tale din simplul fapt că au luat o decizie, care nu va mai putea fi niciodată schimbată și poată ăsta e un lucru bun. ,,Viitorul este așa cum îl faci, așa că fă unul bun.”

Ni se spune de cele mai multe ori că suntem oameni minunați și că nu trebuie să ne schimbăm, până încep să ne fie aruncate în față trucuri de slăbit sau creme anti-rid care să ne arate mai tineri decât suntem de fapt. Zilele trecute, am citit o chestie legată de fashion blogging unde îți spunea de ce să nu fii un astfel de blogger. Pe primul rând, exact prima propoziție era:  ”In all honesty, of course you should be a fashion blogger if that’s what you want”. Aceasta a fost cu siguranță replica care a îndulcit articolul încă de la început, fiind cumva și cea mai reală propoziție din întregul text. 

Poate asta e și problema, încercăm să fim așa cum vor ceilalți să fim, când simplul fapt de-a fii noi ne face mai buni decât orice încercare de-a mulțumi societatea. Suntem frumoși așa cum suntem, iar dacă cineva îndrăznește să te facă urât sau în orice alt fel, uită că tu poți vedea urâțenia din interior, iar asta e mai grav decât orice mic defect fizic, 

___________
Sursă poză: Pinterest

23.04.2016

Cărți pe care le citesc de 2-3 ori pe an

aprilie 23, 2016 0
Cel mai mare număr de cărți citit de mine într-un singur an a fost 54, de atunci nu am mai reușit nici măcar să ajung la această cifră, fie din lipsă de timp sau din cauza unor mici distrageri care constau în noile seriale apărute, reviste noi sau pur și simplu apariția chefului de-a lucra la mate.

Din cele peste 100 de cărți pe care le am în cameră, am citit mai mult de jumătate, continuând însă să rămână și volume pe care nu le-am deschis niciodată.

De la literatura clasică, fantasy, polițistă până la distopică, sunt veșnic câteva volume pe care le tot recitesc, devenind din ce în ce mai dragi pe măsură ce crește numărul lecturărilor acestora.

Cărți pe care le citesc cam de 2-3 ori pe an, pe care le trăiesc de fiecare dată cu un nou aer de dor, de parcă aș fi revenit într-o lume de care am aparținut cândva, de parcă aceea ar fi fost cu adevărat viața mea. Deși vreau să le recitesc pe toate, cele câteva reușesc cumva să mă atragă mai mult în universul lor propriu sunt:

1. Trilogia Cercul Secret de L.J.Smith, care se întâmplă să fie și seria mea preferată ( citită de aproape 6 ori )
2.Mincinoșii de E.Lockhart ( Citită de 2 ori )
3. Scandaloasa poveste a lui Frankie Landaux-Barks de aceeași autoare pomenită mai sus ( citită tot de două ori la diferență de o lună )
4. Fior de Maggie Stiefvater ( citită de 3 ori )
5. A 16-a lună de Margareth Stohl și Kami Garcia ( citită de 2 ori )

În prezent, citesc pentru a doua oară Anna în veșmânt de sânge de Kendare Blake, cumpărată anul trecut și am o mulțime de alte volume pe care vreau să le recitesc, chiar dacă trebuie să caut variantele pdf sau să fac o plimbare până la biblioteca din oraș.


  • Cercul secret este seria care continuă să mă fascineze puțin mai mult decât celelalte, prin unicitatea și simplitatea acesteia. Mereu mi-au plăcut cărțile cu vrăjitoare și magie, iar aceasta este în tocmai pe gustul meu. Plină de suspans, magie, iubire și prietenie. Cassie mereu mi-a amintit de mine, de aceea poate și sunt atât de atașată de acea serie. Când un personaj ți se înrădăcinează în suflet este greu să uiți de el, mai ales când este vorba despre o poveste. 
  • Captiva, este volumul (2) pe care l-am procurat pentru prima dată și pe care l-am citit de atâtea ori complet fascinată de personaje și de capacitatea lor de-a face farmece împreună, cu ajutorul cercului. Am citit volumul de atâtea ori, chiar dacă este mijlocia unei trilogii complete, anulate de către Alloy Entertainment care nu i-a mai permis lui L. J. Smith să mai scrie și alte cărți, dar 3 cărți sunt mai mult decât suficient.  
  • Am copilărit cu cele trei volume și cumva continui să trăiesc și acum împreună cu ele, citind cărțile de cam 2-3 ori pe an pentru că îmi plac și pentru că, după un timp ajung să am nevoie să mă întorc în lumea lui Cassie, în New Salem, unde magia se întâlnește pe strada Crowhaven. 

20.04.2016

Recenzie: Înapoi în viitor

aprilie 20, 2016 0
Nu mi se întâmplă foarte des să mă îndrăgostesc de un film, dar atunci când îmi rămâne în cap timp de atâtea zile atunci înseamnă că fac parte dintr-un nou fandom.

Cu un chef destul de nou de-a lucra la mate, dar și un mic val de plictiseală care urma să apară, am deschis televizorul în timp ce îmi mâncam cerealele în jurul orei șapte seara. Pe Paramount era un film cu Harrison Ford, pe care l-am urmărit cu zâmbetul pe buze, gândindu-mă că filmele lui mereu au fost bune, indiferent de gen. Acesta se numea Morning Glory, dar nu despre el vreau să vorbesc, ci despre producția din 1985 care a urmat imediat după acesta.

Titlul îmi părea cunoscut, pentru că văzusem ceva din el, dar nu i-am acordat prea mare atenție. Îl știam în schimb pe Michael J. Fox din filmul Un om și trei fantome și l-am recunoscut încă din prima clipă. Actor incredibil de implicat și de expresiv, care se potrivește perfect personajului Marty McFly. Îmi amintește puțin de Mark Hamill, dar Michael J. Fox e mult mai simpatic decât cel care l-a jucat pe Luke Skywalker, atât ca trăsături cât și ca personalitate.

Totuși, acesta nu a fost prima persoană care l-a jucat pe Marty. Eric Stoltz a fost cel care l-a jucat pe Marty, dar l-au concediat pentru că nu îl putea juca până la capăt, fărâma de comic lipsindu-i cu desăvârșire. Christopher Lloyd a început să îl strige pe Eric Marty, susținând că el a crezut tot timpul că numele lui e Marty, iar Eric răspundea decât la acel nume. În viața reală face glume, dar nu s-a putut transpune suficient pentru rol, motiv pentru care Michael J. Fox a ajuns să îi ia locul. Programul acestuia a fost foarte ocupat în timpul filmărilor pentru Înapoi în viitor, apărând și în Family Ties.

În articolul de săptămâna trecută Cum ne dăm seama că este vorba de destin, am pomenit pe alocuri de acest film și impactul pe care l-a avut asupra mea imediat după ce a apărut genericul de final. Pe lângă starea de confuzie, în ultimele zile nu i-am avut în cap decât pe Marty și pe amicul său, Doc, dar și  dorința disperată de-a vedea din nou primul film.

Sunt trei producții, prima în 1985, a doua în 1989 când acțiunea se petrece cu treizeci de ani mai târziu, în anul 2015, cel de-al treilea film a apărut în 1990, unde eroii noștri sunt purtați în vestul sălbatic. Dar cum nu l-am văzut și pe al treilea, îmi permit să vorbesc atât cât mă pricep despre primele două.

Am citit o mulțime de recenzii legate de vârsta minimă pentru a vedea filmul, din punct de vedere parental, dar și al copiilor. Mulți părinți consideră că este AP, din cauza acelor câteva mici cuvinte pe care le consideră jignitoare și complet neadecvate pentru un copil mai mic de doisprezece ani, (nu că la noi în țară un puști de opt ani ar vorbi mai frumos decât un om în toată firea care înjură din diverse motive și supărări) pe când cei tineri îl consideră la fel de interesant și fascinant precum adulții. Îmi permit să spun că limbajul este unul adolescentin, care are partea lui în toată acțiunea filmului. Marty este prototipul adolescentului anilor '80, iar aceștia nu vorbeau diferit față de noi cei de acum, cu treizeci de ani mai târziu.

Înapoi în viitor, surprinde o lume pe care mulți dintre noi nu am trăit-o decât prin intermediul lui, dar poate părinții noștri, bunicii sau oricine altcineva a copilărit cu această serie așa cum noi am crescut cu Harry Potter sau filmele Camp Rock. Lume, conturată într-un mod comic și unic de către tânărul nostru personaj, Marty McFly, care încearcă să își restabilească locul în viitor, prin încercarea de a-și face părinții să se îndrăgostească.

Bob Gale a venit cu ideea când se uita într-un Year Book vechi de-al tatălui său, unde a aflat că acesta a fost șef de promoție. A stat și s-a gândit că nu a vorbit niciodată cu vreun șef de promoție și s-a întrebat dacă ar fi fost prieten cu tatăl său dacă l-ar fi cunoscut la vremea aceea, moment care a marcat startul ideii de la care a plecat povestea noastră, care continuă să rămână actuală chiar și cu zeci de ani mai târziu. Acțiunea se desfășoară într-un mod natural, ajungând astfel la un punct care promite o continuare, și anume, momentul în care Doc îi duce pe Marty și pe Jennifer în viitor, undeva în anul 2015.

În cea de-a doua parte a seriei, întâlnim o mulțime de detalii care, pe vremea aceea voiau să fie parte din viața pe care o trăim noi acum. Interesant e că, au surprins destul de bine anumite lucruri, făcând premoniții destul de nimerite: Video Chat-ul, apărând pe ecran datele persoanei respective, fiind o variantă destul de ciudată a facebook-ului, televizoare peste tot, jachetă cu uscare automată, adidași care se închid singuri și o mulțime de alte mici detalii care apar în film și se întâmplă să fie destul de asemănătoare cu realitatea de acum, deși unele dintre ele continuă să fie în curs de dezvoltare sau într-o perioadă de testare. Abundența tehnologiei, care include HoverBoard-uri, mașini zburătoare și tot ce am înșirat mai sus. Nu au prezis cu exactitate evoluția noastră reală, dar nu mai avem mult să ajungă la perfecțiune.

Filmul te prinde într-o manieră complet nouă, indiferent ce parte ai vedea, deși primul le explică mai mult pe ultimele două, dar în ciudat vechimii acestuia, va rămâne mereu ceva la care să te uiți cu drag, indiferent dacă stai cu familia pe canapea într-o zi ploioasă sau primești reluările difuzate pe Paramount, Lifetime, Hallmark, Constantin Film, 2OCenturyFox... Este un MUST pentru fanii filmelor SF, dar și pentru oricare altă categorie de public. Indiferent dacă îți plac dramele sau poveștile de groază, Înapoi în viitor va reuși să te captiveze cu umorul lui și acțiunea incredibil de complexă și de fantastică în care Marty reușește cumva să își întâlnească părinții pe vremea în care erau adolescenți, dar și prin toate celelalte aventuri trăite de protagonistul nostru.

_________________
Imagini: We heart it / Pinterest

16.04.2016

Cum ne dăm seama că este vorba de destin

aprilie 16, 2016 0

Unele lucruri se întâmplă cu un motiv, iar cele bune, precum și cele rele, apar atunci când te aștepți mai puțin. Dar dacă totul a fost făcut să se desfășoare într-un anumit fel și nu așa cum vrem noi? Putem face o mulțime de mici premoniții cum ar fi alegerea carierei și a modului de viață, iar după ce trece un anumit număr de ani ne dăm seama că nu este așa cum ne-am imaginat, deși avem viețile pe care ni le-am dorit și am devenit oamenii care am vrut mereu să fim. 

Am avut o teorie cum că atunci când vei întâlni persoana potrivită pentru tine, pur și simplu vei știi că este exact cea pe care o căutai. Credeam în chestia asta, deși o colegă continua să îmi repete ,,Nu se știe niciodată!”. Această idee proprie și-a pierdut din credibilitate seara trecută când m-am uitat la filmul Back to Future cu Michael J. Fox, unde este vorba despre călătoria în timp și schimbările pe care le poate produce acesta. Implicarea lui Marty în viața părinților lui de dinainte să se cunoască îi schimbă radical viitorul, ștergându-și fratele și sora din existență.

În momentul în care l-am văzut pe tatăl lui încercând să o cucerească pe mama lui, și indiferența cu care aceasta l-a întrebat Te cunosc? m-au făcut să mă gândesc că teoria mea este puțin prea egoistă. Iubirea la prima vedere nu există cu adevărat, pentru că asta ar însemna să te îndrăgostești de fizicul unei persoane și nu de aceasta. Dacă toate momentele pe care le-am trăit au fost special concepute pentru a ne aduce mai aproape de acel cineva pe care îl așteptăm cu toții? Suntem făcuți să fim cine suntem, pentru noi, cât și pentru oamenii care ne apreciază, dar când speranța că cel pe care îl cauți este aproape, tu știi în sinea ta că va dura o veșnicie până când vei știi cine este. 

Destinul face ca lucrurile să se întâmple, fiind și principalul factor pentru care viețile noastre se desfășoară exact așa cum trebuie. Când suntem mici ne dorim să fim astronauți sau fotbal-iști sau orice altceva, dar dintr-un anumit motiv, acele lucruri au rămas doar o mică amintire venită dintr-un trecut destul de îndepărtat. Au fost oameni pe care ne-am dorit să îi avem ca prieteni și pe care i-am admirat, până când am ajuns să-i urâm sau să nu îi dorim în preajma noastră. Sunt oameni la care ținem, și credem că e ceva special, când în realitate nu e deloc așa. Ne putem dori ceva, dar asta nu înseamnă că avem neapărat nevoie de acel lucru. 

Știm că este vorba de destin (sau de soartă, oricum ați vrea să îi spuneți) atunci când viața noastră se formează de una singură, aproape fără niciun efort din partea noastră, atunci când totul este atât de ușor încât nu ai niciun motiv să te îngrijorezi atunci când oricum ți-se întâmplă numai lucruri bune. 

Personajele din film nu știau că aveau să se căsătorească și să aibă trei copii, nu știau cum urma să le fie viitorul, în urmă cu douăzeci de ani, și chiar dacă ea s-a îndrăgostit de el doar pentru că a pocnit un bătăuș, și nu e nici pe departe imaginea true love-ului pe care mi-l imaginez eu de, povestea m-a făcut să mă gândesc că sunt ocazii pe care le ratezi în viață, atât de mici și de nesemnificative pe moment, dar de bază pentru viitorul care te așteaptă. 

Dacă am știi că printre oamenii din jurul nostru se ascunde cineva care va fi foarte important pentru noi, am fi mult mai atenți la lucrurile mici, la fiecare detaliu care poate schimba ceva ce nu poate fi schimbat, e la fel ca teoria călătoriei în timp: dacă schimbi cursul istoriei se schimbă și viitorul. Acesta nu este însă sigur, pentru că nu a fost țesută încă toate pânza destinului pentru a se putea citi, nici măcar un medium sau o persoană care poate citi în cărți de tarot sau frunze de ceai nu poate prezice cu precizie viitorul unei persoane, totul este în schimbare, totul este nedeterminat, ca un desen la care se lucrează timp de șaizeci de ani. 

De cele mai multe ori este vorba de destin, dar dincolo de acesta, contează mai mult ceea ce facem noi, pentru că destinul ajunge să se înrădăcineze în propriile noastre alegeri, pasiunile, obiceiurile, preferințe, fără acestea totul nu mai are niciun sens, devenind doar o pagină neagră, fără nicio culoare a fericirii sau a tristeții care să-i dea formă, pentru că asta suntem noi. Suntem formați din sentimente, culori, idei, plăceri și mici dorințe pe care puțini oameni le cunosc.

15.04.2016

De ce suntem atrași de oamenii care ne amintesc de noi

aprilie 15, 2016 0

O fată trebuie să se simtă frumoasă pentru a fi așa. Totuși, o persoană urâtă din punct de vedere fizic este greu de întâlnit, pentru că toți suntem frumoși în felul nostru. Toată lumea tinde să fie atrasă de fețele frumoase și de perfecțiune, într-o societate în care toți avem standarde puțin prea mari în absolut orice. Față de cei mai puțin înzestrați de la natură care se întâmplă să aibă un nas acvilian decât cei cu nas mic și perfect de păpușă. Fețele frumoase au fost mereu considerate altfel decât ceilalți, imagini ale aparenței pe care cei mai mulți vor să o urmeze.

În fiecare dimineață ne uităm la propriile noastre imagini în oglindă și observăm alte coșuri și mici semne care nu fac decât să ne amelioreze sentimentul de urâțire, iar de fiecare dată, ajungem să ne mințim pe noi, susținând cu putere că suntem urâți. În unele cazuri, unele persoane vor doar să fie în centrul atenției, pe când alții chiar simt asta și își trăiesc viețile conștientizând acest lucru. De ce nu putem vedea ce ne arată oglinda fără să ne simțim incomod din cauza aspectului nostru fizic? De ce nu putem pur și simplu să ne acceptăm aparența așa cum este ea, fără a ne gândi ce părere ar avea ceilalți despre ea. Nu am fost niciodată perfecți și nici nu vom fi vreodată, pentru că perfecțiunea este greu de atins, oricât de mult ai lupta pentru a ajunge la ea.

Nu am crezut niciodată că există oameni cu adevărat urâți, în plus, nu am întâlnit nicio persoană pe care să o pot numi așa, nu din punct de vedere fizic. Poate ar fi momentul perfect să încercăm să ne privim cu adevărat, pentru că oglinda ne arată mereu așa cum trebuie, dar din păcate, suntem prea acaparați de perfecțiune pentru a realiza cât de frumoși suntem de fapt. Frumusețea vine din interior și pentru că nu putem citi în sufletul unei persoane ,,cu chip de lut” putem citi în schimb gândurile și felul de a fi a persoanei în cauză, pentru că în felul acesta vom observa  fără dar și poate că nu sunt chiar așa de frumoase pe cât credeam. În ochii noștri se pot citi o mulțime de sentimente, oricât de triști sau de nesiguri ar fi aceștia, iar oricât de mult i-am înnegri de la atâtea produse cosmetice, sau indiferent de culoarea lentilelor de contact, ei rămân mereu la fel, mereu clari, precum o punte care dezvăluie drumul către un loc nou, neexplorat.

Suntem atrași de persoane care ne seamănă, măcar puțin, ceea ce e destul de interesant pentru că putem recunoaște o față frumoasă potrivită cu a noastră și ajungem să apreciem mai mult persoanele cu care ne asemănăm. Acum câțiva ani s-a făcut un experiment, în urma căreia s-a ajuns la concluzia că tindem să fim atrași de oameni care să semene cu noi decât cei care nu au nimic comun cu gena noastră. Experimentul a constat în alegerea câtorva voluntari, care trebuiau să analizeze niște fotografii în funcție de atractivitate, iar una dintre imagini era editată în așa fel încât chipul respectiv să cuprindă și câteva trăsături specifice persoanei care participa la testare și acele poze erau adesea alese de voluntari.

Oamenii care seamănă cu noi au codul genetic aproape asemănător, chiar dacă nu sunt rude cu noi. Mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu atrasă de oameni care să semene cu mine, chiar dacă exista un mic detaliu care să facă diferența precum o față cabalină, păr mai deschis la culoare sau o cicatrice mică de-asupra sprâncenei stângi sau sub bărbie. Asemănarea fizică nu face decât să ne amintească de noi, să ne dea încredere în persoana în cauză, chiar dacă nu am cunoscut-o niciodată.

Când vedem un actor într-un film ( sau o actriță ), ne îndrăgostim întâi de personajul lor și de felul în care joacă, dar și de felul în care arată, pe când în realitate, nu poți știi cu exactitate cum este acesta de fapt, așa cum nu putem știi nici în cazul unor persoane obișnuite. Totul ține de felul în care arăți, pentru că așa ne putem face prima impresie, urmată apoi de personalitate și tot restul.

14.04.2016

Reviste, publicații și alte chestii de citit

aprilie 14, 2016 0

Suntem înconjurați de cuvinte, indiferent dacă sunt tipărite, auzite, sau afișate pe un ecran. Aceste cuvinte au rolul de-a ne ajuta să ne înțelegem unii cu alții, ne insuflă un anumit sentiment sau pur și simplu ne comunică un lucru. Toate revistele au evoluat în mai multe categorii, de la country life până la vânătoare și pescuit sau lucruri sf  pentru orice fan al seriilor TV Startreck, Starwars sau chiar Battlerstar Galactica.

De ceva timp, de când mi-am făcut curaj să mă uit prin revistele din sala de așteptare a cabinetului stomatologic pe care am început să îl frecventez, nu mai este niciun număr care să nu-mi fi trecut prin mână. La început, mi-a fost rușine să mă ridic să cotrobăi prin teancul de reviste aflate sub televizor.

Îmi plac sălile de așteptare, mereu mi-au plăcut, chiar dacă nu am avut niciodată curaj să mă uit prin reviste, fie că îmi era prea rușine, fie că mă consideram prea mică pentru a face ceva de genul ăsta.

În ultimele două săptămâni mi-am cumpărat numărul acestei lunii al revistei Elle, iar ziua imediat următoare am luat micuțul ghid cu mine la liceu, unde nu m-am despărțit de acesta. Spre sfârșitul zilei, o colegă m-a întrebat:

- De când citești Elle? 

Iar eu în încercarea de-a da un răspuns destul de inteligent am rămas în pană de idei și m-am decis să spun pur și simplu adevărul, așa că răspunsul meu a fost:

-De ieri! 

Ceea ce a fost puțin stupid, dar nu m-a deranjat, pentru că am spus un lucru complet adevărat.

Revistele sunt scumpe, iar dacă am avut până acum o mulțime de publicații pentru copii și adolescenți, atunci consider că primul meu număr din Elle poate marca începutul unei perioade de maturizare. La dentist am mai citit integral un număr al revistei The One, și două numere de la un an distanță ale revistei Glamour. Nu pot spune că am fost foarte atrasă de revista Andreei Esca, dar am răsfoit-o totuși pentru că nu am mai avut niciodată ocazia să citesc un număr The One, nici măcar Glamour, care m-a fascinat încă de la primele pagini. Probabil mi se pare, dar asemănarea dintre Elle și Glamour este destul de mare deoarece au aproape aceleași rubrici. Și totuși, am stat și m-am gândit că poate acela e tiparul unei reviste glossy tipice și probabil nu sunt în măsură să fac asemănări.

Ce m-a fascinat la toate publicațiile pe care le-am citit până acum, nu sunt paginile de modă sau de beauty, ci pur și simplu cele cu mult text, genul de articole care se întind pe pagini întregi, indiferent dacă este vorba de un interviu sau pur și simplu o analiză asupra unei teme cum ar fi feminismul, baletul, povești rupte din istorie și multe alte lucruri de genul ăsta. Articole pe care le citesc și le recitesc cu drag, pentru că sunt partea mea preferată dintr-o revistă.

În afara revistelor mai sunt multe alt lucruri care pot fi citite în același fel, iar aici mă refer la bloguri, ziare, poate chiar și cărți. Spunem că nu ne place să citim, dar nu ne dăm seama că facem asta zilnic cu ajutorul mobilelor noastre. Fie dacă citim un articol distribuit pe facebook despre o chestie legată de vreo cură sau suntem direcționați către vreun site de haine vintage, nu putem ajunge de fapt la acestea fără să ne folosim de cuvinte.

O revistă, un blog, un ziar- în care putem vedea toate noutățile pe care le cunoaștem deja de la știri, toate au ca scop informația, chiar dacă fiecare dintre cele trei se poate împărții pe mai multe categorii. Când ne plictisim, stăm pe telefoane, cu nasul în mesaje încercând să ne abținem râsul sau să ne ținem cumpătul atunci când primim o replică nu prea drăguță din partea celui cu care ne chat-uim. Ne putem ocupa totuși timpul cu lucruri care să merite totuși pierderea de minute. Statul pe un site care îți place te va face să zâmbești mai mult decât dacă ai vorbi cu o anumită persoană ( aici depinde, dar în fine ), iar asta funcționează și cu o revistă obișnuită.

09.04.2016

•Categoria în care mă încadrez ca liceană•

aprilie 09, 2016 0

Încă de când am intrat la liceu mă așteptam să fie o comunitate plină de majorete, jucători de fotbal, tocilari și de oricare altă categorie care se ramifică din cele trei menționate anterior. După trei ani, am realizat că nu este chiar așa, deși avem și noi categorii oarecum asemănătoare. În liceele noastre există metaliști, pițipoance, cocalari, tocilari, dive, sportivi ( de toate categoriile ) și șefe/ șefi de clasă.

Într-unul dintre episoadele din Bones ( Cititorii de oase ) difuzate în această săptămână pe AXN, a fost un caz legat de un adolescent ( aflat în ultimul an) care a fost găsit într-o capsulă a timpului, îngropată cu douăzeci de ani în urmă. Așa cum stilul serialului include și o mulțime de glume și aluzii făcute de echipa de la Jeffersonian în timpul fiecărui caz, protagoniștii și-au dezvăluit tipul de adolescent care a fost în liceu, incluzând astfel tipul rebel, căpitanul din echipa de fotbal și, cum e de așteptat, câțiva tocilari.

Acei patru ani din viață, pe care îi petrecem ca fiind acel prototip al elevului obișnuit, chiar dacă sistemul nostru nu e chiar așa de american, dar chiar și așa, acele mici categorii încă sunt și probabil le veți recunoaște: ,, miss boboc” ; ,,șeful de promoție” ; ,,președintele consiliului de elevi” și multe astfel de titluri. Dacă ai norocul să fi luat peste picior de către șmecheri atunci deja ai fost observat, mai ales dacă nu știi să ripostezi și încerci să te ți să nu plângi din toată inima. Toți își dau seama atunci când se întâmplă ceva cu tine, mai ales dacă te-a deranjat cineva.

Cum putem clasifica acești ani? Cum putem suporta toate poreclele, glumele proaste făcute de colegii de clasă sau de cei de la alte clase, bobocii sau cei din ultimul an?  Când noi eram în primul an eram agitați, ca orice clasă nou nouță în care oamenii încearcă să lege relații de colegialitate. Dar dacă mediul nu te ajută ca persoană? Toată ura, gelozia, glumele proaste și speranțele deșarte pe care le ai atunci când te încrezi în oamenii care sunt lângă tine cam șase ore din douăzeci și patru. Toanele, nesiguranța, nervii și încercările de-a rămâne calm în situații care par a fi sfârșitul lumii. Dramele adolescentine nu au ca scop decât atragerea atenției, pe care ne-o dorim chiar și fără să ne dăm seama. Toate lacrimile și chicotelile pe care le-am făcut vreodată, glumele bune sau nesărate pe care le face cineva la oră și răspunsurile inteligente date de către profesoare ca replică. Toată această durere, perioadă diferită din viețile noastre care ne face cumva oamenii care vrem să fim. Dorința care evoluează în ani și teama de singurătate care crește odată cu anxietatea și respingerea colectivă. Un mediu neprielnic ne poate face mai puternici, dar îndurăm extrem de mult. Sunt îndr-adevăr și licee în care elevii pot face lucruri minunate împreună, cu ajutorul unor idei simple sau inițiative venite din partea unuia dintre ei, sau pur și simplu a unui profesori. Putem transforma comunitatea în ceva absolut minunat, dar adevărata întrebare este: Avem cu cine? 

Creștem cu filme americane și ne formăm o anumită imagine asupra liceului, în loc să avem filme precum Liceenii care să ne dea imaginea clară și corectă asupra acestei trepte educaționale. Vara trecută, mă uitam la Extemporal la dirigenție, iar acel film m-a fascinat într-un fel în care niciun alt film românesc nu a reușit, iar asta incluzând doar ideea de viață de adolescent. Ne dorim încă din copilărie să fim adolescenți, rebeli și să încălcăm reguli, pentru că la vremea aceea ni se pare șmecher. Dacă în copilăria mea consideram rebeliunea ca un simplu gest de leneveală, și multă cola consumată alături de fast  food și mâncare proastă, cu o atitudine de genul ,,ce faci frate?”, adolescența mi-a arătat că nu eram nici măcar pe aproape. Adevărata rebeliune este atunci când consumi alcool și substanțe ilicite, atunci când furi din magazine, când îți faci un tatuaj sau când depășești limita de viteză pe autostradă în timp bass-ul îți pulsează fiecare venă din corp.

Categoria în care mă încadrez eu ca liceană nici măcar nu există. Nu sunt rebelă, nici măcar tocilară, poate sunt umpic nerd, dar nici pe departe genul de 10+. Cea mai neobișnuită băutură pe care o consum este suculețul cu pai și îmi petrec cea mai mare parte a timpului uitându-mă la oameni, ca apoi să scriu despre ei. Poate nu suntem toți rebeli și nu toți îndrăznim să ne facem cu adevărat auziți atunci când ne dorim asta, dar indiferent de ce s-ar spune despre noi, de glume, de bârfe și de toate nedreptățile pe care le trăim în liceu, acestea ne întăresc într-un fel unic, formându-ne ca oameni, iar lumea are nevoie de cineva ca tine, care să schimbe lucrurile care pur și simplu nu merg.

Amintirile din liceu vor rămâne povești pe cale le vom spune mai departe oamenilor care ne rămân alături și dau dovadă de adevărată loialitate, care nu se măsoară în litri sau în ani. Motive de râs, de glumă, de ceva care a murit de mult și nu mai contează oricum. Dar până ajungem la acel moment în care să ne permitem să facem glume proaste pentru că am fost disperați atâta timp după o anumită trupă, cărți, cântece, crush, rutină. Rutină pe care o întâlnim și mai târziu, dar la acel moment va fi una plăcută pentru că vom fi deja scutiți de prejudecățile colective, deoarece vom fi deja obișnuiți cu invidia, gelozia, pe acestea le simți toată viața, acestea depinzând doar de cum reușești să le dozezi.

Tu ce fel de elev ești? Orice ar fi, nu uita că într-o bună zi, lumea va avea nevoie de oameni ca tine și chiar dacă pare că visul tău nu este nici măcar la jumătatea drumului pe care vrei să-l străbați, va veni și timpul tău.

05.04.2016

•Secretul unei vieți împlinite•

aprilie 05, 2016 0
Sursă: Pinterest
O viață perfectă apare atunci când îți poți organiza singur timpul. Fără presiunea părinților, a temelor, a profesorilor care au prea multe pretenții de la tine când tu vrei doar să treci clasa. Iar odată cu lipsa acestora vine și libertatea vieții de adult, la care mai adăugăm și responsabilitatea, pentru că în momentul în care ajungi să îți porți singur de grijă ești răspunzător din punct de vedere legal de propriile greșeli. 


În urma acestora, ne dăm seama cât de mare e gradul de maturitate pe care îl dobândim înainte de-a ne lua viața în mâine. O viață perfectă, înseamnă puțin mai mult decât o simplă casă cu un gard alb și un grătar în curtea din spate. 

Nu contează ce cred ceilalți despre tine, ci părerea ta strict subiectivă despre propria ta persoană, iar orice s-ar spune în jurul tău, nu ar trebui să te deranjeze atâta timp cât știi că este doar un zvon. Acesta este rolul lor, să distrugă vieți, dar nu au niciun efect dacă nu le ataci la rândul tău.

O viață trăită frumos este cea pe care ți-ai dorit-o încă din copilărie, pe vremea când visam să ajungem astronauți sau cântăreți sau chiar spioni, idei care ni s-au băgat în cap prin intermediul desenelor animate, care ne-a făcut să credem că totul este posibil, ceea ce și este, într-un fel. Doar că în desene nu te lupți atât de mult pentru reușită așa cum ai lupta în viața reală. 

Măcar odată, toți am trăit momente mai mult mai mai puțin elegante, care ne-au făcut să privim în gol în încercarea de-a ne da seama cum să ne rezolvăm problemele sau zâmbind cu gura până la urechi de fericire, pentru că inima noastră e plină de-o bucurie oarbă, generată de lucrurile mici. 

Idea fiecăruia de-a trăi cu adevărat perfect depinde de copilăria pe care a avut-o, lucrurile pe care le-a văzut și cât de răniți suntem din punct de vedere emoțional. Am crede că o viață care merită trăită în liniște și pace este undeva într-un loc tropical, unde e frumos și cald și foarte liniștit. Fiecare are propria lui idee, dar locul nu contează, pentru că indiferent ce am crede, o viață perfectă nu există, nici măcar în filme. Niciun studio nu a reușit vreodată să păstreze ideea de #viațăperfectă până la final, iar asta pentru că drama și suspansul fac deliciul oricărui film, perfecțiunea fiind doar de fațadă. 

Modul de trai este mai important decât orice nenorocire de care am da, dar pentru a avea o viață cu adevărat împlinită trebuie să fii sigur de cine ești, pentru că atunci când ești fericit de fiecare zi pe care o trăiești, oamenii din jurul tău și tot ceea ce faci pentru ați plăti datoriile. Perfecțiunea nu există, dar apare atunci când pari să accepți imperfecțiunile, indiferent dacă este vorba de ale tale sau de ale celorlalți. Despre asta e vorba. O viață, trăită frumos este cea trăită așa cum vrei tu să fie, indiferent dacă îți cumperi un bilet în Aconcagua sau în Caraibe, contează doar ca tu să fii fericit, fără niciun regret și recunoscător pentru tot ceea ce ai, oricât de grele sau complicate ar fi unele lucruri.

Vine o zi în viețile noastre când vom putea uita de toate dățile în care am avut inima frântă, lacrimile vărsate, cuvintele grele pe care le-am aruncat din greșeală în fața oamenilor care nu meritau, certurile cu cei apropriați care nu par să te înțeleagă, toate momentele în care am fost răniți, toate clipele în care am ajuns să credem că nu suntem în stare de nimic pentru că ceilalți ne spuneau acest lucru. Atunci, nu va mai conta, pentru că vom fi mai mult de atât. O viață împlinită este atunci când lași de-o parte greutățile și te pregătești să răsari precum ghioceii de sub zăpadă sau pasărea phoenix din propria-i cenușă. 

03.04.2016

POVESTEA cântecului meu

aprilie 03, 2016 0

Toți avem câte o preferință, fie dacă este vorba de muzică, literatură, cinematografie, iar de cele mai multe ori, lucrul pe care îl numim preferat reușește să spună ceva despre noi, într-un mod involuntar, de care nu suntem întocmai conștienți. Culoarea preferată, cântecul preferat, filmul preferat,  serialul preferat, felul de mâncare preferat...cu ajutorul acestora descoperim lucruri legate de personalitatea noastră și ne putem da seama cât de bine ne cunoaștem propria persoană.

Povestea unui cântec reprezintă atât semnificația versurilor/ intensitatea sentimentelor generate de linia melodică și povestea din spatele acestuia ( în ce film a apărut, cine l-a scris și numărul de premii- bine, poate asta nu e chiar așa de important )

Acum mult timp, Oana Tache a întrebat un producător ,,dacă ai putea asculta un cântec toată viața, care ar fi acela?”, producătorul i-a spus că este greu de ales o singură piesă, dar chiar și dacă te-ai putea decide pe care să o asculți o viață întreagă, oricum va veni un moment în care te vei sătura de aceasta. 

Nu mai sunt sigură când am văzut interviul dintre cei doi, dar știu clar că era Oana Tache de la Mtv și țin minte cu precizie că exact acelea au fost cuvintele ei pentru că m-am gândit mult timp la ele și la ce răspuns aș da dacă aș fi întrebată același lucru. 

Îmi amintesc vag că a fost în anul în care Eminem a lansat piesa Love The Way You Lie featuring Rihanna, ceea ce ne conduce la anul 2010, iar povestea acelui interviu pierdut în ultimii șase ani se oprește aici. La vremea aceea, credeam că producătorul avea dreptate, până acum șase luni când m-am uitat la filmul Talismanul Norocos și l-am găsit în soundtrack-ul acestuia. Am găsit cântecul pe care îl pot asculta toată viața fără să înceteze să îmi placă. 

The Story este o piesă sugestivă, care poate fi privită din mai multe părți. La prima impresie, pare un cântec adresat persoanei iubite, acelui the one pe care îl așteptăm cu toții ”I was made for you...”. Iar pe măsură ce îl asculți, devine un cântec al regăsirii de sine și strigătul adresat sufletului pereche. Ilustrează sacrificiul, dorința de-a scăpa de singurătate și dezvăluirea adevăratei personalități, în sensul că nimeni nu știe cine ești cu adevărat, pentru că nimeni nu știe ce preferăm să ținem pentru noi și ce sentimente ne macină în cele mai multe momente ale vieții. Cântecul a fost compus de Phil Hanseroth, basistul lui  Brandi Carlile.

 Am descărcat cântecul fără să îl ascult, pentru că m-a încântat titlul ,,povestea”, iar când am reușit în cele din urmă să dau play nu mi-am putut stăpâni zâmbetul. După ce am învățat versurile am început să îl cânt în continuu, devenind din ce în ce mai conștientă de viața mea și de alegerile pe care le-am făcut. Când mă simt nesigură sau sunt cuprinsă de anxietate încep să fredonez ”All of these lines across my face/ Tell you the story of who I am/ So many stories of where I've been...” 

Toți avem câte o poveste de spus, dar nu înseamnă nimic, dacă nu ai pe nimeni căreia să îi povestești. Iubesc acest cântec pentru că este adevărat, descrie într-un mod atât de simplu viața și fragilitatea sufletului uman. Sunt atât de multe lucruri pe care vrem să le spunem, dar nu avem cui, atât de multe sentimente pe care nu le putem împărți cu nimeni. Frica de-a fi singur se manifestă o viață întreagă, dar aceasta se aprofundează abia în momentul în care realizezi deja ești singur.

Sacrificiul necesită încredere, iar pentru a știi că te poți încrede într-o persoană trebuie să îi acorzi o șansă, pentru a descoperii măcar o parte a sufletului ei care nu a mai rămas în umbră. Putem avea încredere în oameni, chiar dacă nu suntem prea convinși în anumite situații. 

În fiecare basm cu prințese, acestea trec prin întâmplări mai puțin elegante până când se ajungă la momentul încoronării și al prințesitului. Înainte de acea fericire până la adânci bătrâneți trebuie să trecem câteva etape existențiale în susținerea fundației unei vieți bune, aproape magice. ”I was made for...” my prince and i'm going to wait for him. Într-o zi, când mă aflam pe holurile liceului, am început să cânt acest cântec, iar o colegă a încercat să asculte. M-a întrebat ce cântec e, iar eu i-am spus să nu mă oprească pentru că este un cântec foarte special pentru mine. După ce mi-a adresat un ,,Cum așa?”, i-am spus că este cântecul meu, care îmi amintește de Hunter, de viața mea și de toate poveștile mele, pentru că sunt formată din mai multe. 

Sufletul pereche, cea mai frumoasă zi din viață, job-ul de vis, propria ta casă, toate apar în timp. Iar pe măsură ce înaintezi în vârstă vei da de alte lucruri preferate, odată cu evoluția personajului în povestea vieții tale. Dar chiar și așa, unele lucruri rămân la fel, o parte din tine rămâne la fel, iar tu poate nu mai ești cea care ai fost pentru cei care au renunțat la tine, dar plecarea lor face loc pentru oamenii și lucrurile cu adevărat importante pentru tine. 

Care este cântecul tău preferat? Ai reuși să îl asculți toată viața? Cu cât îl asculți mai mult și observi că îți e din ce în ce mai drag, atunci poți fi sigur că e cântecul tău. 

PODCAST

Popular Posts

Analytics- să nu ștergi asta că jar mănânci