23.01.2016

Recenzie: Mic dejun la Tiffany



Încă de pe vremea în care se difuza în fiecare seară All Rock pe Utv, am reținut o melodie numită Breakfast At Tiffany's de Deep Blue Something, iar în toți acești ani, care au trecut de atunci am aflat că nu e doar un cântec, ci și o carte, cât și un film. Acum câteva minute am închis serverul filmului și pot să spun că e de-a dreptul superb. Am zâmbit pe tot parcursul acestuia și continui să zâmbesc și acum. 

Nu am nici cea mai vagă idee ce m-a determinat să văd acest film, dar sinceră să fiu, nu regret absolut nimic.  A fost așa de frumos, toată povestea și relațiile dintre personaje, modul în care Holly se comporta ca un copil și face absolut orice o tăie capul încercând să facă rost de bani, când Paul (sau prietenul ei care semăna cu Fred- fratele ei ) era îndrăgostit până peste cap de ea, iar fata era pur și simplu orbită de dorința de-a avea bani pentru a-și da seama cât de mult ținea la ea. 

Mă simt de parcă am citit un roman de dragoste fabulos, despre încercarea de-a fugi de realitate prin atitudinea puerilă a unui suflet trist, precum era Holly. Îmi place de Holly, ba chiar și de Paul, sunt doi actori frumoși pe care inima mea de om al anilor 2000 nu i-a întâlnit la vreme, pe când a fost lansat acest film, pentru că m-ar fi bucurat și mai mult atunci. 

Adeptă a filmelor anilor '90, urmăresc Jurassic Park cu înverșunare de fiecare dată când prind trilogia la tv, la fel și cele câteva filme vizionabile de Paramount care ar veni cam în aceeași perioadă, dar acest film m-a impresionat într-un fel cu totul nou și este cu mult mai vechi decât seria despre parcul tematic cu dinozauri reali. Nu îmi place să scriu despre filme sau cărți, dar când mă decid să fac acest lucru, este pentru că acestea s-au înrădăcinat suficient de mult în inima mea încât să le consider memorabile. 


Film pur, al strădaniei de-a face rost de bani și al unei iubiri neașteptate mânate de soartă, ce reușește să facă din universul mizerabil al New Yorkului din acea vreme să pară ceva cu totul extraordinar, plus un fir narativ de excepție. M-am îndrăgostit de actorii principali din prima clipă( de fapt, de Paul - George Peppard, deoarece Audrey Hepburn era deja una dintre persoanele care mă inspiră). Ce am observat în acest film, a fost lipsa unui antagonist adevărat, adică, proprietarul clădirii nu era cine știe ce amenințare, dar...nu contează, spun bazaconii. Nu era nevoie de un antagonist, pentru că povestea e frumoasă în simplitatea ei și nu ar trebui schimbată în niciun fel. Atât de plină de contradicții încât te trezești că nu îți mai poți desprinde privirea de pe ecran. 

Modul natural al actorilor, atitudinile personajelor, cât și specificul acelor vremuri este pur și simplu hipnotizant, mai ales că este ceva complet diferit generației noastre supra-sofisticate pline de oameni care nu duc lipsă de nimic și tot se plâng că nu au bani. Holly făcea tot ce îi stătea în putință pentru a strânge bani, dar nu reușea niciodată să facă acest lucru. nu cu adevărat, iar asta se vedea în ținutele ei extravagante și totuși oarecum simple. Rochia ei neagră este un obiect iconic, care o caracterizează cel mai bine, la fel și prietenia ei cu Paul și relația sa cu pisica fără nume, totul este în perfectă legătură cu absolut toate, iar asta se reflectă în finalul filmului, când Holly discută cu Paul în taxi, iar aceasta îi spune că nu este nimic, în ciuda celor două vieți pe care și le-a făcut pentru a avea parte ce cea adevărată, realizează într-un moment de nesiguranță că este un nimeni, la fel ca pisica acesteia. Paul îi azvârle în brațe un inel găsit într-un pachet de cipsuri ( sau ceva de genul ăsta ), pe care l-a gravat la Tiffany cu inițialele lor, apoi pleacă în căutarea pisici la care a renunțat Holly. Fata își pune inelul și realizează că nu are nevoie de avere sau de o viață nouă într-un loc îndepărtat de New York-ul pe care îl iubește, pentru că avea deja tot ce avea nevoie.


O poveste a regăsirii de sine, a iubirii adevărate și a identității reale, cu un final fericit care mă va urmării foarte mult timp. Nu am plâns, pentru că am devenit imună la probabilele lacrimi care apar în unele cazuri și tipuri de filme, pentru că am văzut deja destule și nu mai pot plânge la aproape niciun fel de ecranizare, dar pot spune că a fost cât pe ce să zâmbesc și să vărs câteva lacrimi mărunte în tot acest timp, însă, am rămas doar cu emoțiile pe care mi le-a insuflat acesta și, deși l-am văzut cu puțin timp în urmă, l-aș revedea la infinit, pentru că va fi un film frumos și emoționant în ciuda anilor care au trecut de atunci și toți cei care vor urma, iar trecerea timpului va reuși să îl facă să fie și mai prețios.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

PODCAST

Popular Posts

Analytics- să nu ștergi asta că jar mănânci