30.11.2015

Dorință, pricepere și multă muncă

noiembrie 30, 2015 0

Avem nevoie doar de aceste trei lucruri pentru a realiza ceva demn de-a fi luat în considerare. Totul ține de convingerea pe care o avem în propria persoană sau propria societate. Putem schimba ceva așa cum putem construi un castel din cărți de joc, unii se pricep, alții doar se enervează până când ajung în cele din urmă să facă un mini castel de cel mult două etaje. Munca poate fi epuizantă și chiar solicitantă, dar până la urmă, dacă îți place cu adevărat ceea ce faci nu ar trebui să fie nicio problemă. Dacă toată lumea ar avea meseria de vis am fi o țară fericită cu puține scandaluri și ne-am înțelege între noi, fără certuri sau chestii începute din răutate sau doar din dorința de-a fi mai presus decât ceilalți pentru că suntem tari atunci când bârfim, acestea sunt știrile noastre. Mereu regret când mă uit la știri, dar îmi place să le urmăresc oricât de tulburătoare sau de minunate ar fi, iar asta probabil ar trebui să facă toată lumea. Nu încerc să încurajez știrile, Doamne ferește, mai ales că unele nici nu sunt prezentate bine, de exemplu, am citit în Forbes un articol despre scandalul de la Colectiv exact în ziua în care a început mediatizarea extremă ( de Halloween ) și vreau să spun că am găsit vreo două greșeli de ortografie în acel text, care m-au amuzat puțin. Consider că odată început un lucru trebuie făcut cum trebuie, vorba românului: să fie treaba treabă

Între să fi la înălțime și să te crezi acolo este o diferență și spun asta pentru că am urcat suficient de sus încât să văd punctul din care am plecat, atât de mic ca o furnică sub picioarele mele. Poate o să sune egoist, dar sunt călcată în picioare de persoane care nu sunt cu nimic mai presus decât mine, iar asta înseamnă că ele nu vor să se comporte ca niște adevărate persoane importante, pentru că poate asta sunt până la urmă, acum cel puțin, după facultate nu vor mai fi, atunci însă va fi testul decisiv. Abia aștept să văd ce serviciu vor avea atunci când chiar va conta persoana lor în societate ( sau poate că nu, aici depinde). Putem face o mulțime de lucruri, dar nimeni nu ne va lua în serios dacă vom umbla cu nasul pe sus pretinzând că suntem oameni importanți și ne dăm mari cu fiecare chestie pe care o facem, sau poate că da, pentru că asta e societatea în care trăim, sau mare parte din ea.

Este de fapt chiar foarte simplu, dacă ne dorim ceva foarte mult și cumva ne pricepem la acel lucru atunci totul va veni de la sine, pentru că nu facem absolut niciun efort fizic, iar dacă facem acesta nu prea contează, fiind depășit de cel de fericire. Pentru că fericirea unui lucru făcut cu plăcere este mult mai mare decât orice altceva. De ce trebuie să ne complicăm chiar atât de mult viețile? Ok, poate unii dintre noi nu au cine știe ce pretenții sau vise în ceea ce privește viitorul, poate unii vor doar să trăiască la infinit anii adolescenței. Sunt o mulțime de astfel de persoane, dar și o mulțime de alte persoane care fac ceva cu timpul lor liber. Am văzut pe facebook o postare distribuită de una dintre profesoarele mele acum ceva timp despre elevi care au câștigat olimpiada de matematică, sau ceva de genul ăsta. Sunt copii pasionați de robotică, matematică ( și deși am fost într-un fel de război cu materia asta pentru că nu îmi place absolut deloc ), inginerie, informatică, literatură, mașini și așa mai departe. De ce să nu profităm de acest lucru și să ne cultivăm aceste plăceri în ceva cu adevărat productiv, profitabil și plăcut pentru noi? De ce nu învățăm în școli lucruri utile în viață? Știu că asta se întreabă toată lumea în ultimul timp, sau cumva s-a întâmplat din totdeauna. Răspunsul însă e incredibil de simplu. Școala și liceul sunt special concepute pentru a ne-a asigura o dezvoltare intelectuală destul de ok și probabil ar trebui să fim cu toții între nivelul unui geniu și cea al unui om slab pregătit, dar am văzut o mulțime de oameni mai mult sau mai puțin inteligenți. Cum spun colegele mele, dacă prostia ar durea...

Ce încerc să spun de fapt e că ar trebui să luptăm pentru ceea ce vrem. Dacă nu ne convine ceva ar trebui să schimbăm acel lucru, să îl facem mai bun. Ar trebui să inventăm lucruri noi, pentru că într-o zi vor fi apreciate de o mulțime de oameni. Van Gogh nu a fost apreciat pe vremea lui, deși făcea o treabă absolut minunată. Surorile Bronte au publicat sub alt nume pentru că la acea vreme nu era ok ca o femeie să scrie o carte ( parcă așa era, nu mai știu sigur dacă ăsta era motivul). Ideea lui Newton cu privire la nu-știu-ce-inveție-sau-teorie nu a fost apreciată, la fel și mulți alți oameni din istorie. Acești oameni au rămas în istorie pentru că au făcut ceva demn de urmat, ceva memorabil care a contat atât de mult încât a schimbat dimensiunea cărții de istorie. Să ne imaginăm o carte care se umple odată cu trecerea anilor încă de la începutul lumii. Timpul trece și nu a inventat nimeni până acum o mașinărie care îl poate face să stea pe loc, să-l accelereze sau să-l dea înapoi. Nu ar fi exclus ca generația noastră să facă acest lucru, iar dacă nu noi, atunci ceilalți, avem o eternitate la dispoziție să schimbăm lumea. Cu puțină imaginație și cu multă pricepere în metafizică și cel mai probabil fizică, inginerie, matematică și ce-o mai fi. Suntem capabili de lucruri mărețe, doar că suntem prea leneși pentru a vedea asta.

25.11.2015

Prima zăpadă

noiembrie 25, 2015 0

Suntem făcuți din speranță, iar dacă aceasta dispare, dispărem și noi odată cu ea. Nici măcar nu am intrat în luna decembrie, iar cerul s-a decis să cearnă pulberea de zahăr a anotimpului rece. Mai e o lună până la Crăciun și cei mai mulți dintre noi nu mai putem de nerăbdare, chiar dacă nu vom primi cadouri sau ceva. Crăciunul nu e despre cadouri, e despre bunătate și bucuria de-a te afla în aceeași cameră cu persoanele la care ți. Nu putem toți să mergem în excursii cu prietenii, cum ar fi în filme, dar e drăguț și să stau lângă brad cu verii tăi, sau ceva de genul ăsta. 

Prima zăpadă, din punctul meu de vedere, este un semn că sărbătorile vor fi perfecte, dar e doar o superstiție de-a mea pentru a mă face să mă simt bine. Pe lângă asta, cred că cei mai mulți dintre voi s-au bucurat când au văzut zăpada și nu îi condamn, pentru că e chestie chiar drăguță. O colegă ne-a trimis dimineață mesaj că nu vrea să ningă, iar conversația a ajuns cumva la frecușuri și bulgăreala de generală când alergam după colegii noștri pentru a le da frecuș, dar aproape de fiecare dată tot noi ( fetele ajungeam în zăpadă ). Țin minte chiar că încercau să ne scoată afară din clasă cu forța pentru că încercam să îi evităm. Dar acum suntem la liceu, și ai crede că ne-am maturizat. Colegii mei nu dau frecuș și nici nu aruncă cu bulgări, iar dacă se întâmplă să primim un bulgăre în cap de la vreun boboc care a țintit greșit e amuzant. Distracția noastră de sărbători se rezumă la uitatul cum ninge, interesant, nu? Pentru unii chiar este, pe când pentru alții e doar plictisitor. Abia aștept să intrăm în vacanța de iarnă, când pot sta liniștită să mă uit la seriale cu o cană aburindă de ciocolată caldă cu bețișor de zahăr, poate fi mai bine de atât? 

Crăciunul ne aduce speranță, ne redă încrederea în oamenii pe care îi urăm pentru tot restul anului. Măcar odată suntem darnici și dăm cadouri unor persoane care dau cadouri mai departe. Tradiția Moș Crăciunului secret nu ar trebui ratată, iar dacă ar fi să gândim egoist cine poate rezista idei de a primi un cadou surpriză de la o persoană surpriză? Moș Crăciun e în noi și în fiecare persoană din jurul nostru, iar asta e tot ce contează. 

22.11.2015

Surpriza zilei de naștere

noiembrie 22, 2015 0

Pentru că tradițiile sunt tradiții, trebuiesc respectate indiferent dacă sunt odată pe an sau la anumite ocazii, tot tradiții se numesc, cred

Acum două săptămâni a fost ziua unei colege, iar două alte colege au intrat în clasă cu un tort. Surpriză pentru toți, dar mai ales pentru colega respectivă. Săptămâna următoare a fost ziua unui coleg, iar procedura s-a repetat, doar că de data asta am pus toți bani pentru a cumpăra tortul. Pentru că noua tradiție aniversară a torturilor zilelor de naștere pare să devină valabilă în fiecare săptămână, în câteva zile e ziua de naștere a altei colege, iar tortul e nelipsit. Până acum, colegii mei nu erau atât de interesați de toată chestia asta cu zilele de naștere și e surprinzător că de fiecare dată cineva primește câte un tort, mă întreb dacă voi primi și eu, pentru că sincer nu îmi plac surprizele. Când e ziua unei persoane, indiferent dacă urăști acea persoană sau te înțelegi destul de bine nu ea ar fi foarte urât să nu ne purtăm ca o clasă adevărată, unită la tâmpenii și intenții bune. 

Tortul în sine este un cadou mult prea mare pe care îl poate primi cineva, dacă era câte un mini cadou de la fiecare ca gest simbolic era cu totul altceva, dar prea obișnuit. Un tort reprezintă petrecerea și adevăratul motiv de sărbătorit. Ca persoană care nu a avut parte de prea multe petreceri în ceea ce privește acea zi în care mai împlinim un an de viață, pot spune că sunt total de acord cu tot ce vor face colegii mei în privința asta, mai ales că trebuie doar să pun și eu niște bani, în rest nu trebuie să mișc un deget. După aproape trei săptămâni tradiția party-ului continuă, ceea ce e incomod pentru profesori pentru că în zilele respective suntem mai agitați decât de obicei și cerem voie la toaletă mult mai des din cauza sucurilor consumate odată cu tortul.  

Gestul în sine rămâne un semn că suntem cu toții o familie, chiar dacă asta e doar pentru următorul an ( jumate ) și chiar dacă nu ne înțelegem chiar așa de bine, dar asta înseamnă că suntem uniți până la urmă, iar asta e important. Până și frații se mai ceartă între ei uneori. 

Deciziile corecte

noiembrie 22, 2015 0

Suntem buni în ceea ce facem,sau putem spune că doar ne descurcăm. Ne uităm la oameni care au ajuns mai sus decât noi și ne întrebăm cum au făcut ce au făcut, răspunsul e simplu, cu multă muncă și timp. Ne putem atinge scopurile, putem ajunge și noi sus, dar asta doar dacă luăm deciziile corecte. Mulți ne lăsăm conduși de intuiție, pe când alții se lasă conduși de rude sau de alte persoane. Doar pentru că mama ta vrea să dai la medicină ( pentru că cele mai multe mamei vor să aibă copii care să dea la medicină ) asta nu înseamnă că vrei și tu același lucru. E chestie de percepție și de ce vrem cu adevărat să realizăm în viață. 

Putem face absolut tot ceea ce ne trece prin cap, putem inventa un model nou de clădire sau putem face ceva pentru viitorul în care lumea va fi condusă de roboți ( mi-ar plăcea să prind perioada aia, dar slabe șanse), putem face lucruri pe care nici noi nu am crede că suntem capabili. O mică sclipire de geniu și viitorul este chiar în fața noastră. Ni-se atrage atenția de fiecare dată când facem ceva, fie dacă este din partea adulților sau al colegilor ( pentru că ei nu au dreptate), dar ce contează cu adevărat este părerea noastră personală legată de lucrul respectiv. Dacă vrem să inventăm un model abstract de avion pentru că suntem pasionați de aviație și vrem să îmbinăm acest lucru cu arhitectura nu văd de ce nu. Cele mai nebunești sau ciudate lucruri au intrat în istorie, și până la urmă asta contează, nu? Să fim cineva când murim, lumea să știe ce a fost cu noi și ce am făcut o viață întreagă. Am văzut un documentat într-o seară despre Newton și cumva era o discuție despre faptul că ideile sunt răspândite în aer, ceea ce e un concept destul de abstract, dar destul de discutabil. 

O decizie bună ne poate schimba viața, dar pentru asta e nevoie, după cum am spus, de multă muncă și timp. Totodată, părere critică din partea unor persoane de încredere, fie dacă sunt prieteni sau profesori. Când primim o critică trebuie să analizăm situația pentru a vedea dacă ne este de folos. Trebuie să fim receptivi, iertători, atenți, muncitori și multe alte chestii, e greu de explicat, dar ce încerc de fapt să spun este că orgoliul și egoismul nu ajută cu nimic. Când primesc o părere spun ok, pentru că părerea aia nu e spusă cu răutate, mai ales că toți cei din jurul meu mă susțin într-un fel sau altul. Nu trebuie să sari la gâtul nimănui care îți spune că mai ai de lucru sau lucruri de genul ai un drum lung în față. Calea spre succes este foarte ușoară dacă știm cum să procedăm, dar întâi trebuie să ne ocupăm de noi ca oameni și să învățăm să ne cunoaștem mai bine sentimentele pentru că restul vine în funcție de acestea. Dacă mințim și suntem prinși e nasol, iar dacă vorbim urât cu cineva sau spunem ceva puțin prea dur pentru situația respectivă tot nu e în regulă, dar chestiile astea se pot modela în timp odată ce începe să se instaleze și obișnuința. 

Vrem ca oamenii să fie mai buni, așa că dăm sfaturi și încercăm să îi încurajăm când ei de fapt nici nu se prind de acest lucru. Asta ne amintește puțin de vremea în care părinții și bunicii noștri ne povesteau lucruri din viețile lor, iar noi nu ascultam, pentru că era plictisitor sau eram distrași de jucăriile sau de desenul animat care rula în acel moment la TV. Deciziile corecte ne pot ajuta să ajungem la înălțime, dar rămâne totuși problema noastră cum ne descurcăm viața pentru a ajunge acolo unde vrem să fim. 

21.11.2015

Pre-cadouri de sărbători

noiembrie 21, 2015 0

Sunt foarte darnică, ceea ce e ciudat pentru că sunt și destul de egoistă cu anumite chestii. Crăciunul se aproprie mai repede decât mă așteptam, iar eu promit mici cadouri cum ar fi un cocor făcut dintr-un model special făcut tot de mine și multă ciocolată. Abia dacă am timp de mine, dar renunț la tot pentru confecționarea acelui cocor, pentru că o promisiune e o promisiune și nu pot da înapoi. În ceea ce privește ciocolata presupun că sunt o mare fraieră pentru că abia dacă îmi permit să îmi cumpăr cărți, dar să servesc pe toată lumea cu ciocolată. 

E frumos să primește cadouri, iar asta poate face o persoană cu adevărat fericită, chiar dacă e de ziua acesteia, de Crăciun sau doar un cadou pentru că pur și simplu vrei să faci un cadou. Problema ultimei părți e că, odată ce arunci cu un cadou în stânga și în dreapta rămâi fără idei în ceea ce privește cadoul care contează cu adevărat, și anume, acela de sărbători sau aniversări. Tocmai din acest motiv am început să notez pe telefon fiecare idee de cadou care mi-a trecut vreodată prin cap, iar rezultatul îl puteți vedea în lista de mai jos:

1. Chibi-uri cu personaje preferate ( semn de carte )
2. Felicitări DIY cu diferite chestii la întâmplare
3.Un tricou
4. Un ursuleț de pluș
5. Cărți de joc cu mesaje motivaționale
6. Video făcut din poze
7. O pungă drăguță cu multe dulciuri 
8. Ciocolată
9. Cola

Sunt puțin aiurea, dar multora le-ar plăcea să primească așa ceva, mai ales punctele 8 și 9. Nu știu despre aniversări, dar Crăciunul este aproape, iar oricât de scăzute ar fi prețurile mulți dintre noi nu ne vom putea permite prea multe chestii, dar e ok, pentru că putem face o chestie grozavă cu toate nimicurile pe care le avem în casă sau prin telefon. Cu puțină creativitate putem crea un cadou absolut genial pe care persoana respectivă îl va adora. Știu că e totuși prea devreme pentru postări de gen, dar dacă tot au început ăștia cu Mania-BlackFriday nu vedeam de ce să nu scriu și eu câte ceva despre cadouri. 

Savages

noiembrie 21, 2015 0

E drăguț să ai prieteni. Câteva persoane de care ești sigur că ar veni după tine în cazul în care rămâi blocat în club când vrei să pleci de acasă în mijlocul balului. Cineva care să alerge după tine când te vede pe stradă și știe că nu te poate ajunge dacă merge normal fără să strige după tine să îl aștepți. Cineva care te întreabă de fiecare dată dacă ești bine atunci când nu mai spui nimic. Nimeni nu e perfect și nici prietenii nu sunt.  Nu poți cere perfecțiune din ceva mai mult de atât, nu putem fi perfecți pentru că suntem suficient de buni, sau mă rog, cei mai mulți dintre noi. 

În dimineața aceasta nu m-am simțit foarte bine, iar pe tot parcursul zilei abia dacă am putut să învăț la ceva pentru că sfârșeam distrasă de muzică, cheful de desen sau de scris, care se datorează tot muzicii.  Știu că nu e ok să neglijez școala, chiar dacă e ultimul loc din lume în care aș vrea să mă aflu, mai mult sau mai târziu, pentru că din motive egoiste sau nu îmi plac oamenii de acolo, iar în timp am început să mă simt mai puțin mică și fragilă decât mă simțeam cu doar șase luni în urmă. Am trecut printr-o schimbare, cred eu, benefică și chiar sunt recunoscătoare celor care au fost lângă mine în tot acest timp. Poate nu contează, dar pe lângă temele și materia aleea infernală care în mare măsură nu te ajută cu absolut nimic la facultate, chiar există persoane care să țină la tine chiar dacă nu tot ce fac arată asta. Mulți avem probleme, iar judecarea unei persoane nu este o soluție. Poate avem fețe cabaline sau în formă de inimă sau o mulțime de semne de naștere, am învățat că lumea nu se uită neapărat după asta, ceea ce e extrem de revelator pentru că eu personal mereu am crezut că lumea este deschisă la discriminare, dar evident nu toată lumea. Am nimerit într-o clasă cu niște oameni minunați care reușesc întotdeauna să mă facă să zâmbesc până la sfârșitul celor șase ore pe care le petrec cu ei zilnic. Liceul în sine nu părea o chestie așa de interesantă când eram boboacă, uram locul ăla, iar colegii mă înspăimântau, dar asta pentru că nu le-am acordat nicio șansă. Sunt în mijlocul anilor de liceu și abia acum realizez cât de tare e locul ăla până la urmă. 

Saveges este numele cântecului meu preferat în engleză și a fost și numele grupului meu și al fetelor când vorbim online. Cartea Mincinoșii, descrie un grup cu acest nume care face o chestie suficient de nechibzuită pentru a lua viața membrilor acestuia, cu excepția unuia. Ideea de nume de grup în genul mincinoșii, micuțele mincinoase mi s-a părut foarte interesantă  și mi-am dorit să avem și noi un astfel de grup, așa că, pentru o perioadă de timp, grupul nostru online s-a numit Savages. Nu sunt foarte sigură că vom mai ține legătura după liceu pentru că se vor întâmpla o mulțime de lucruri înainte și după absolvire, dar indiferent ce va urma pentru mine ele vor fi mereu saveges pentru că numele ăsta le prinde foarte bine și are valoare oarecum sentimentală pentru mine. 

Sunt momente în care mă gândesc cum ar fi viața mea dacă aș renunța la tot, dacă aș ieși pe ușă și m-aș comporta ca o străină, de parcă aș suferi de un fel de amnezie ciudată și nu aș mai ști în ce clasă să merg sau cu cine obișnuiam să vorbesc sau să stau în pauze. Ar fi foarte interesant, dar destul de înfricoșător pentru că pare o altă lume, lume în care vom pătrunde la un moment dat când vom fi pregătiți de mare schimbare. Pentru că viața vine la pachet cu o mulțime de schimbări pe care le putem accepta ca pe niște cadouri sau pe care le putem lăsa să ne doboare. Stau aici și scriu chestii profunde pe care nici eu nu prea le cred, dar le scriu oricum pentru că vor căpăta sens după o perioadă de timp. Poate am dreptate, sau mă înșel, îmi convin amândouă, pentru că oricare dintre ele este ok. Știu că am început toată chestia asta cu prietenia și am reușit cumva să deviez către ceva diferit, dar dacă priviți cu atenție au legătură una cu alta. Timpul trece, noi ne schimbăm, creștem în moduri pe care cei de lângă noi le suportă sau nu, iar dacă nu le convine pur și simplu pleacă, iar ăsta e cel mai nimerit lucru pe care îl pot face. Dacă nu ne acceptă așa cum suntem nu avem nevoie de ei, avem nevoie de cei care rămân, cei care sunt dispuși să stea cu tine dacă te simți rău sau să iasă cu tine la mc sau la cafenea unde va asculta toate lucrurile nefericite care ți-au cauzat tristețea. Totul vine de la noi și la cât de sincer suntem cu cei din jurul nostru, dacă scăpăm o minciună, indiferent de mărimea ei asta va complica puțin lucrurile în funcție de caz. Dacă e o mică minciună atunci doar ne vom simți vinovați, pe când o minciună mai mare nu va face decât să ne pună la îndoială în fața celorlalți. Lăudăroșenia nu e ceva plăcut, dar e foarte bine să știi să vorbește despre tine atunci când ai ocazia. Sunt momente în care vorbesc despre lucruri de parcă persoanele din jurul meu ar ști despre ce este vorba, când de fapt uneori habar nu au despre ce vorbesc, asta înseamnă a te simți confortabil în prezența prietenilor tăi, iar asta ne face pe noi saveges. 

20.11.2015

Capturi ecran în adevăratul sens al cuvântului

noiembrie 20, 2015 0

Ce părere aveți despre speranță, încredere și oameni în general? Eu cred că toate sunt trecătoare, pentru că odată ce omul se stinge din viață, încrederea și speranța îl urmează. În viață, apar o mulțime de oameni noi, iar momentele se formează în jurul acestora, chiar dacă persoanele respective aleg să rămână sau nu alături de noi pentru prea mult timp. Schimbarea face oamenii să își schimbe părerea despre noi, Creștem și începem să vedem lucrurile mult mai clar, iar asta ne crează un fel de perspectivă în ceea ce privește viața în sine. Poate mulți dintre noi ne simțim mizerabil cu propria persoană sau în mediul în care trăim, iar în situații de gen intervin visele și speranțele. Vrem să fim mai buni, să schimbăm ceva, că vom face ceva ce nimeni nu a făcut. Speranțe, vise, planuri de viitor când nici nu știm ce ne așteaptă mai exact în viitor. Vrem să realizăm lucruri și suntem atât de aproape de reușită până când intervine un detaliu cum ar fi o persoană sau o idee plantată în mintea noastră din cine știe ce motiv. 

Când facem o captură ecran pe telefon imaginea rămâne în telefon. apoi facem altele și altele, iar acestea se strâng până când primim un micuț mesaj din partea telefonului că nu mai avem memorie și că trebuie să ștergem o aplicație sau eventual poze. Așa e și cu amintirile, sunt momente pe care le ținem minte cu exactitate de parcă ar fi niște capturi ecran pe care nu ne îndoim să le ștergem din mințile noastre. Subconștientul are și el ceva de spus în privința asta, pentru că datorită lui ținem minte chestii involuntar. Dacă nu ar fi el și sentimentele nu am ține minte lucruri mai mult sau mai puțin importante pentru noi. Am în minte o mulțime de fragmente din copilărie pe care le simt de parcă s-ar fi întâmplat ieri, ceea ce e puțin aiurea pentru că nu au absolut nicio legătură.

Poate asta e și ideea până la urmă, acel fișier cu miile de capturi ecran din viața noastră care ne fac să ne întrebăm cât de repede trece timpul și cum ne schimbăm noi în funcție de acesta. Diferența se vede în ani  sau chiar în luni. E uimitor dacă putem trece printr-o schimbare într-o lună, dar asta depinde tot de oameni. Suntem înconjurați de grupuri care reușesc să ne influențeze într-un fel sau altul gustul în materie de film/muzică/artă/cărți, accentul, felul de-a vorbi și multe alte lucruri, fără să ne dăm seama începem să preluăm anumite lucruri de la persoanele cu care ne petrecem timpul, chiar dacă sunt lucruri mici sau incredibil de evidente. Dacă cineva se uită la un film vrem și noi să îl vedem, la fel și cu mâncarea sau cărțile, arta în general. Vedem un tip care desenează un tip noi de desen vrem să învățăm și noi să facem acest lucru, iar dacă încercăm și noi poate ne iese mai bine Vedem în filme că protagonistul are blog ( acum mă întreb de ce nu există filme despre viața unui vloger, sau dacă există de ce nu e cunoscut ) și apoi ne facem și noi unul pentru că asta vrem, iar în timp după ce vedem că nu ne descurcăm renunțăm pentru că a fost probabil doar o toană de moment. Dacă ne place cu adevărat ceva nu putem renunța la acel lucru, indiferent de situație, pentru că lucrul respectiv vine din noi, iar dacă renunțăm la acesta, renunțăm la o parte din noi. 

Scriem cântece, cărți, poeme sau compunem cântece pentru persoanele care ne marchează într-un fel sau altul viața. De când mă știu continui să am încredere în oameni și de multe ori sunt dezamăgită, dar sunt și excepții de persoane care sunt cu adevărat alături de mine atunci când am nevoie, și chiar dacă râd de mine pentru că așa fac prietenii , continuă să mă susțină, să mă încurajeze și să mă susțină în ceea ce vreau să fac și îmi dovedesc în fiecare zi că merită să scriu despre ele. Asta înseamnă de fapt a crede în cineva, simplu fapt că ești acolo atunci când tabloul reprezintă doar o fundătură în stradă unde se află o mulțime de gunoaie sortate prost și o mulțime de câini și pisici care caută resturi. Arta este doar un mijloc de interpretare a sentimentelor, indiferent de cât de înfricoșătoare, simple sau grotești ar fi. Un tablou rămâne un tablou până când începem să ne punem întrebări și începem să căutăm înțelesul din spatele acestuia, sentimentul care l-a făcut pe artist să picteze imaginea respectivă. 

Capturile ecran se strâng, iar într-o bună zi vom sta strânși împreună cu persoanele care contează pentru noi în jurul unui foc de tabără sau a unei măsuțe de cafea pe care vor sta mai multe sticle de cola și multă budincă și vom arăta capturile persoanele pe când noi vom privi capturile celorlalți, ca un fel de schimb de poze de familie. Cu cât e mai veche amintirea cu atât e mai uzată poza, iar imaginea va fi din vechile tale telefoane și nu cel pe care îl folosești în momentul respectiv. 

Confesiune

noiembrie 20, 2015 0

O inimă frântă e mult mai ușor de vindecat decât iubirea în sine. Și chiar dacă nu pot numi ceea ce se întâmplă iubire, aș minți dacă aș spune că nu țin la băiatul respectiv. Poate mă crede o idioată desăvârșită, deși nu putem fi siguri de asta. Unii dintre noi ne descurcăm bine când vine vorba de băieți ( sau fete ), iar ceilalți nu avem pur și simplu curajul de-a rezolva lucrurile.  Toată lumea vorbește pentru mine, iar când pare că totul se așează și revine la normal iar eu încep să îmi revin totul se dă din nou peste cap de parcă acele mici momente de pace interioară pe care le simt nici nu ar fi existat. Nu simt cine știe ce pentru el când îl văd pe coridor, nu îmi mai bate inima atât de tare, dar cumva este un beculeț de Crăciun care se aprinde în momentul în care dau cu ochii de el și mă face să zâmbesc sau să chicotesc ca o idioată. 

Nu știu ce e în neregulă cu sentimentul ăsta, pentru că este mult prea complicat. Simt că fac o greșeală indiferent dacă alerg să mă iau după ceilalți și să vorbesc cu el sau pur și simplu să trec pe coridor fără să vorbesc cu el. Am mai trecut pe lângă el fără să îmi dau seama că este acolo, dar asta pentru că îi recunosc colegii și știu când să nu zăbovesc prea mult asupra grupului lor. Dacă era ușor m-aș fi plâns că este prea simplu, acum că este mult prea complicat mă plâng că este prea greu. Nu mă deranjează că este prea greu, mă deranjează că nu știu cu certitudine dacă merită sau nu să mă zbat atât pentru el. Nu am vrut niciodată să fiu iubita lui sau ceva, am vrut doar să vorbesc cu el, să mă împrietenesc cu el, la început a fost un plan puțin egoist, dar nu m-ar deranja dacă am fi doar prieteni. Am simțit ceva diferit la el și sper că nu m-am înșelat în privința asta pentru că el chiar pare un băiat foarte ok, cuminte, tăcut, misterios, cu niște ochi superbi pătrunzători care privesc pe toată lumea care trece pe hol. Din punctul meu de vedere e băiatul perfect, dar doare când îl văd  fără să facă niciunul dintre noi nimic. Nu știu dacă mă cunoaște sau are habar că exist, deși ar fi puțin probabil pentru că îmi petrec o grămadă de timp la clasa lui încât ai crede că eu și fetele facem deja parte din colectivul lor. Știi când cineva te ignoră pentru că e imposibil să nu îți simtă prezența când te afli într-o încăpere cu persoana respectivă și cu alte câteva persoane. Nu am nicio idee care ar fi planul lui, dar pentru mine e aiurea.

Când ți la o persoană trebuie să îi spui, iar eu am făcut greșeala să mă panichez de fiecare dată când am avut ocazia, o persoană matură nu ar face asta, dar nu sunt matură și nu vreau să fiu. Am temperamentul unui copil și îmi place să discut despre chestii serioase. Dezbateri, discuții, cărți, cuvinte, povești, așa m-aș descrie în câteva cuvinte, pe când el ar fi ochii albaștrii. tăcut, misterios, liniștit, gânditor și probabil mult mai mult de atât, dar nu am reușit să îl cunosc mai mult. Când mă gândesc la aceste lucruri despre el se aprinde iar beculețul de Crăciun. Nu știu ce e cu mine sau cu tăcerea lui, dar dacă fetele mă tot împing pe la spate să fac ceva în privința asta poate iese ceva, poate, doar poate. Problema mea e că atunci când mă atașez de un băiat nu mă mai pot uita la altcineva, e ca și cum acea persoană e singura care contează, iar asta este bine într-un fel, dar nasol în situații de genul în care el nici măcar nu vrea să încerce. 

Și pentru că postarea are numele pe care îl are, ar fi momentul să fac acea confesiune până la urmă. Nu știu dacă a mințit când a spus că îi place de-o altă fată sau dacă există cu adevărat acea fată, dar în cazul în care nu a mințit și îi place de-o fată care nu sunt eu, atunci tipa e norocoasă. Poate nu își dă seama acum, dar oricât de aiurit ar fi băiatul ăsta eu cred că merită să lupți pentru el. E genul de băiat greu de înțeles care te pune mereu pe gânduri cu privire la ceea ce știe sau nu despre anumite lucruri.Nu face decât să privească, fără să îți dea niciun indiciu cu privire la ce îi trece prin cap, iar eu cred că asta e incredibil de fascinant și grozav la un tip. Am avut inima frântă, dar nu m-am învățat minte și m-am lăsat mânată de ceilalți spre a continua toată tărășenia. După cum am spus, nu știu dacă voi ajunge cu adevărat undeva cu toate astea sau va fi doar o mare goană către un mare nimic. 

18.11.2015

Motivul pentru care trebuie să spunem mereu adevărul

noiembrie 18, 2015 0

Doar ce am ieșit din doliul pentru Franța, pentru că am considerat că și ei merită în aceeași măsură în care au meritat și cei din clubul Colectiv. Nu e ok ce se întâmplă, dar în fine, viața a fost întotdeauna nedreaptă. În ultimul timp am avut niște discuții cu mama legate de cât de bine e să spui adevărul în funcție de situație. Ea a spus că nu e bine să spui adevărul, iar eu i-am zis că eu spun mereu adevărul oricât de jenant ar fi și nu a vrut să mă asculte. 

În ciuda faptului că spun mereu adevărul, sunt o mincinoasă desăvârșită, dar tocmai din acest motiv sunt conștientă de faptul că minciuna nu duce la nimic bun. Dacă nu vrei să ieși afară sau să mergi într-un anumit loc nu trebuie să te lași forțat de alții, le spui pur și simplu de ce nu vrei să mergi în locul respectiv, dacă înțeleg bine, dacă nu asta rămâne problema lor. Până la urmă contează ce vrem noi, nu ce vor alții. Dacă nu suntem puțin egoiști încât să ne pese și de noi nu vom reuși niciodată să ne simțim bine cu noi înșine. 

-Vino și tu cu noi în pub! 
-Nu vin! 
-De ce? 
-Pentru că nu îmi place să merg în pub-uri! 
-Haide, va fi foarte tare! 
-Nu vin! 

Și conversația poate continua, cred că știți unde va ajunge la un moment dat. Persoana care ne invită încearcă să ne convingă să facem până la urmă acel lucru indiferent de motivul pentru care am refuzat. Adevărul ne poate scoate din belele, pentru că o minciună va atrage de la sine alta și alta și toată lumea știe că se va afla la un moment dat. Am înțeles toată chestia asta cu minciuna din generală când dirigintele o suna pe mama să o informeze de notele pe care le aveam. După un timp am început să îi comunic fiecare notă pe care o am, astfel încât să nu mai fie o surpriză pentru mine când avea să afle de la surse externe. Indiferent de situație adevărul ar trebui spus, chiar dacă este vorba de părinți, rude, prieteni și tot tacâmul. Chiar vara asta am fost chemată să particip la un cenaclu literar după ce mai participasem înainte. A doua oară am refuzat pentru că îmi era lene, așa că nu am mers, am recunoscut oricât de aiurea ar fi sunat că îmi era prea lene să mă deplasez până acolo. Data următoare am mi-am anunțat absența pe motiv că era în timpul orelor mele de mate și nu puteam renunța la ele, puteam să găsesc alte motive și scuze, dar nu am făcut-o pentru că nu merita. Duc minciuni până la capăt numai dacă sunt începute de alte persoane și am o oarecare datorie de-a continua șirul de neadevăruri. Alegem minciuna pentru a ne ușura viața, dar și pentru a nu răni sentimentele oamenilor. Uneori poate acele persoane merită să știe un lucru, indiferent de cât de grav ar putea fi, dacă află de la altă persoană va ieși cu scandal, iar asta poate fi evitat cu ușurință. De ce să trăim cu gândul că se poate afla oricând că am mințit în loc să spunem lucrurile așa cum au fost de fapt? Până la urmă ce poate fi atât de rău încât să ne ascundem în spatele unei minciuni? 

13.11.2015

De ce nu ar trebui să trăim așa cum vor ei?

noiembrie 13, 2015 0

Toată lumea moare, nu e un secret. Ne naștem, trăim, murim. Ce e cu adevărat importat este ceea ce facem pe parcursul vieții noastre. Mulți dintre noi vrem să schimbăm lumea, să facem lucruri ne mai văzute care pot schimba totul. Inventăm formule matematice, aparate, mașinării și multe altele pentru a ne ușura viața, atât a noastră cât și pe a celorlalți. Majoritatea descoperirilor au fost făcute la întâmplare ( Mărul căzut în capul lui Newton, Legea lui Arhimede pe care a gândit-o când făcea baie, Teoria relativității a lui Einstein când acesta se uita pe stradă la un felinar și se întreba care este viteza de parcurgere a luminii până la sol), iar în același mod putem reuși și noi. Chiar în zilele noastre sunt mici întreprinzători cu idei geniale. Am citit acum câteva zile pe Forbes.ro ceva despre niște români care au proiectat bicicleta pliantă, sau ceva de genul, nu mai știu, dar oricum.

Dacă trăim așa cum ni-se cere nu ajungem nicăieri. Școală-acasă-teme-teme-teme-teme-somn și apoi o luăm de la capăt, să nu mai spun că în viață în general se merge pe școală-liceu-facultate-serviciu-familie-treabă-familie-muncă-nepoți și așa mai departe. Totul este ca un fel de tipar pe care toată lumea îl execută aproape involuntar, fără a-și da seama cât de important este să ne abatem de la acel drum și să îl urmăm pe al nostru. Nu te abate de la poteca galbenă, să fim serioși, dacă îi spui unei persoane să nu calce pe iarbă clar va călca pe iarbă, e interdicția aia specifică basmelor pe care protagonistul o încalcă oricum, fie dacă e voit sau doar din prostie. 

Numai noi nu ne abatem de la poteca galbenă, facem tot ce ni-se spune fără un rost. Când suntem mici visăm să fim astronauți ( ca să aflăm apoi că ne trebuie fizică ), vrem să facem astronomie pentru a ne putea uita la stele ( apoi aflăm că avem nevoie de mate ). Lumea ne spune să nu mai visăm că este o pierdere de timp și că oricum nu vom ajunge nicăieri. În loc să fim încurajați de profesorii din generală aceștia se ocupă numai de preferați, iar prin liceu sunt puțini profesori interesați de preocupările tale din afara orelor de școală. Fiecare elev are cel puțin un profesor preferat, care îl inspiră și îl îndeamnă către un anumit domeniu, arătându-i mai multă susținere decât părintele în sine. Părinții nu se mai ocupă de copii lor așa cum ar trebui, le pun în brațe aparatură electronică extrem de scumpă și le îndeplinesc o mulțime de mofturi, lăsându-i astfel să își trăiască viața după cum bate vântul.

12.11.2015

Necunoscutul în viața noastră

noiembrie 12, 2015 0

Ieri, doamna dirigintă ne-a spus că toate poveștile cu fantome sau vampirii sau lucruri de genul ăsta nu sunt adevărate. Caracterul de adevăr al acestei afirmații diferă de la om la om. Scepticii au o opinie, visătorii alta și cumva acestea nu prea se potrivesc între ele. Poveștile cu elemente supranaturale au apărut încă din cele mai vechi timpuri, când oamenii nu înțelegeau logica anumitor lucruri. Dacă mergeau pe drum și se mișca o creangă în bătaia vântului lumea dădea automat vina pe demoni și lucruri de genul ăsta. Pe vremea aceea, oamenii nu înțelegeau, puneau lucrurile pe seama unor elemente fantastice, necunoscute care au fost create de mintea umană. Zânele, vampirii, trolii și vârcolacii sau alte elemente din folclor sunt adânc înrădăcinate în istoria fiecărui popor, făcând astfel lucrurile mult mai interesante. Sunt superstițioasă, într-un fel, oarecum, dar nu pot spune cu adevărat că sunt ferm convinsă de existența creaturilor fantastice, deși scriu despre ele destul de des și ador mitologia și folclorul. Iubesc poveștile și suspansul, iar un lucru pe care l-am spus și în clasă ar fi Poveștile cu fantome ar trebui să rămână pentru cărți, asta ar putea suna puțin egoist, dar  chiar îmi plac cărțile cu această temă. 

Serialele,filmele,  cărțile, ședințele foto cu temă de Halloween, toate acestea au apărut cu ajutorul mitologiei. Mintea umană a născocit povești despre lucruri uimitoare pe care nu le întâlnim în viața de zi cu zi. Avem nevoie de fantastic pentru a ieși din rutina și tiparul vieții noastre, chiar dacă într-un fel sau altul știm că acele lucruri nu există. Interesant e că nu știu niciodată cât de departe poate duce cineva o poveste cu doar un singur detaliu despre o creatură de care nu a auzit nimeni. Au fost atâtea ecranizări și cărți despre Yeti, Vampiri, Vârcolaci, Îngeri- mai no. Ador poveștile cu îngeri, sunt un fel de forbbiden love și e chiar interesant. Totuși, nu doar paranormalul face parte din necunoscut, la fel e și viitorul. Sunt lucruri de care nu suntem sigur, care sunt înafara oricărui control. Nu vom știi niciodată ce se va întâmpla cu noi în viitorul apropiat/ îndepărtat așa cum nu vom știi niciodată dacă relatările și povestirile legate de creaturile mitologice sunt adevărate. 

11.11.2015

Răzbunarea celor mari

noiembrie 11, 2015 0

Vi se pare normal ca un puști de clasa a șasea să comenteze în fața unui elev din anul trei la liceu? Probabil că nu, dar cumva generațiile astea se prostesc pe zi ce trece. De când mă știu, cei mari se iau de cei mici, ca atunci când aceștia vor crește să se ia și ei de cei mici care vor tot fi. Nu ar trebui să schimbe asta pentru că vai, sunt șmecheri dacă comentează. Știu că mulți dintre noi suntem prea scunzi pentru vârsta noastră și poate nu avem cine știe ce față perfectă cu care să ne dăm mari în mijlocul străzii, dar ei de ce simt nevoia să comenteze când nici măcar nu au trecut prin pubertate? 

Ieri, un borac de clasa a șaptea, cred, habar nu am, îi spunea prietenului lui că am față de spate. M-am întors la el și i-am spus Te înșeli, am față de reptilă, nu mi-a răspuns, dar de mâncat tot l-am mai mâncat să comenteze și a zis că am nu-știu-ce telefon nașpa. Mă bucur că l-a observat dacă a ajuns la concluzia că e nașpa, îi mulțumesc pentru părere, chiar dacă nu a cerut nimeni așa ceva. Prostia și nesimțirea sunt des întâlnite în societate și pare că se înmulțesc pe zi ce trece, iar asta ar putea fi o problemă. Știu că probabil m-au confundat cu un băiat de generală din cauza minunatului meu păr scurt și a feței mele de spiriduș cu solzi ( cred că tocmai am inventat o creatură nouă ), dar cine le dă dreptul să vorbească așa despre oameni pe la spatele lor ( la propriu )? Când se vorbește despre tine pe la spate, persoanele care dezbat asupra persoanei tale sunt perfect conștiente că ești prezent și că le asculți, dar nu au curajul să vină să îți spună în față. Drăguț, nu-i așa? Sărăcuții de ei sunt prea timizi. 

Doar pentru că ei au fețe foarte drăguțe de bebeluș sau telefoane super performante nu au dreptul să comenteze asupra lucrurilor noastre. Pun pariu că mulți dintre ei nici nu au facebook până când împlinesc treisprezece ani și când ajung și ei în rândul lumii încep cu tot felul de cocalării și tâmpenii. Frate, ești tare dacă scrii greșit gramatical sau pui cine știe ce poze pe instagram sau pe facebook, da, felicitării, poate primești și premiu pentru cel mai tare profil de fb, pentru că nu ar fi anormal dacă s-ar face și așa ceva. În ce lume trăim dacă puștii au început să se ia de liceeni?  Nici nu pot explica așa ceva, pentru că nu este deloc normal. Noi ăștia mari nu făceam decât glume și nu ne luam în adevăratul sens al cuvântului de boraci, dar pe bune, ei de ce trebuie să îl facă pe naiba în patru pentru a se da tari în fața noastră? Pe cuvânt! Dacă unul d'ăsta mai mare se simte afectat le dă o palmă de îi lasă lați și nu mai comentează nici atunci când vor fi nevoiți s-o facă. 

10.11.2015

Posturi de radio care merită ascultate

noiembrie 10, 2015 0

În ultimul timp am realizat că muzica pe care o am în telefon e incredibil de nașpa. Am încercat să îmi fac un playlist pentru inimă frântă și nu am reușit cine știe ce, așa că m-am mulțumit cu ce am găsit pe acolo care să nu îmi amintească de toată chestia. În weekend-ul ăsta am intrat pe RadioIndieGen și am auzit vocea lui Hozier, care a fost cât se poate de nimerit în acel moment. I fall in love just a little, oh a little bit every day with someone new, a fost mult prea potrivită. Acum am intrat, curioasă ce se mai aude, iar băieții mi-au făcut o altă surpriză bună. Muzică de bâțâială, ca să îi spun așa, exact ce am nevoie pentru a-mi distrage atenția. 

Un alt post de radio, pe care îl ascult la fel de des pe cât ascult RIG este Radio Guerrilla, la ei am ascultat pentru prima dată Eyedrops- Prezent și nu m-au dezamăgit de atunci. Și pentru că este o postare dedicată posturilor radio care merită ascultate, cele două sunt pe listă, aș putea adăuga și ProFm sau celelalte posturi foarte cunoscute din țară, dar la ele nu îmi plac decât momentele în care pălăvrăgesc dj-ii, că în rest muzica nu e prea specială. Oamenii își fac treaba, într-adevăr, doar că muzica difuzată de ei este mult prea comercială. Nu am nicio problemă cu manelele ( nu că aș insinua că la radio se aud manele pentru că sunt posturi speciale pentru acest gen de muzică ) sau cu muzica artiștilor noștri preaslăviți la premiile muzicale ( adică MMA și RMA pentru că astea ar fi cam singurele ). Dacă ar munci cu adevărat poate ar avea toți premii MTV sau Gremmy sau sau sau sau sau sau sau . 

Un post de radio cunoscut nu e cu nimic diferit față de unul online, mai puțin cunoscut, dar cu muzică variată, care nu apare în toate topurile din lume și nu a auzit nimeni de ea, dj-ii pălăvrăgesc între cântece ca să mai întrețină atmosfera, că în rest totul e ,,val după val" până ,,vara viitoare". Sunt momente în care aud un cântec la radio și îl tot ascult. Îl arăt tuturor, iar toți sunt indiferenți, apoi cântecul apare la tv și devine popular. E frustrant pentru că toată lumea nu are nicio părere dacă  îl recomanzi tu, dar dacă îl recomandă un canal de muzică sau un post de radio foarte cunoscut toată lumea e în extaz. 

Radio Indie Gen și Radio Guerrilla au fost cumva mereu pe sentimentul meu și rămân singurele posturi de radio pe care îmi permit să le recomand. Ar mai fi și RockFm, dar nu îl ascult așa de des deci, doar cele două. Muzică ok, care sună ok cu versuri ok și care te binedispune într-un fel sau altul, ce putem cere mai mult de atât? 

Nevoia de schimbare

noiembrie 10, 2015 0

Toți avem nevoie de o schimbare într-un fel sau altul. Toți ne schimbăm, chiar dacă simțim sau nu acest lucru. Sunt momente în care, pur și simplu ne plictisim de normal și vrem să evadăm în ceva complet nou, neexplorat înainte. În acest fel putem învăța lucruri noi și putem înțelege mai bine ce ni se întâmplă. Schimbarea poate veni în diferite tipuri, mică ( atunci când ești influențat din cei din jur în sensul că începi să te porți ca ei fără să îți dai seama ) sau radicală ( când te tunzi foarte scurt, te decizi să își lași plete sau îți vopsești părul în culori stridente ). 

Când cazi pe gânduri în privința unui lucru și te decizi că e mai bine să îl faci, din motive care în acel moment ți-se păreau corecte, apoi realizezi cât de nebunesc ți-se pare acel lucru, iar când vrei să dai înapoi e prea târziu, pentru că ești practic la mijlocul drumului de cărbune încins. Poți alege drumul înapoi și te vei gândi toată viața cum ar fi fost dacă..., iar restul drumului, care îți va da satisfacția că ai reușit să treci de drumul cu cărbune. Dacă zăbovești la mijloc, nu faci decât să te arzi la tălpi. 

Schimbarea vine atunci când ne așteptăm mai puțin și de cele mai multe ori e o decizie care trebuie făcută pe moment fără prea mult timp de gândire. În funcție de aceasta, viața ni se poate schimba. Întotdeauna am crezut că toamna viața oricui se poate schimba, începutul școlii, schimbarea vremii și a naturii. Copacii își schimbă culoarea, începând treptat să se lase cuprinși de pătura iernii. Poate și noi cădem odată cu frunzele, poate suntem influențați de acestea. Tristețe, melancolie, nesiguranță și totuși acestea cad cu încredere. M-am gândit de multe ori la modul în care m-am schimbat de-a lungul anilor, persoana care am fost și cea carea am devenit. Schimbarea a venit în funcție de mediul în care am trăi, dar și de propriile mele obsesii și plăceri nevinovate. Am crescut și am început să înțeleg, să văd lucruri, să analizez situații înainte de-a mă arunca în chestii de care nu sunt sigură. 

Nevoia de schimbare apare atunci când simți că trebuie să depășești o etapă a vieții tale, să treci la un nou capitol, unul plin de aventuri și surprize care pot fi plăcute, dar și puțin plăcute în funcție de caz. Oricum ar fi, toate acestea te duc până într-un anumit punct, unul în care ajungi să înveți ce trebuie să faci mai departe în anumite situații. Cum să împaci oamenii în cazul unui schimb de argumente care poate deveni oricând agresiv, cum să îți trăiești viața și lucruri de felul ăsta. Schimbare e bună, pentru că vine cu o mulțime de încercări și obstacole care ne modelează ca oameni. 

09.11.2015

Încrederea pierdută

noiembrie 09, 2015 0

Când văd o persoană, indiferent dacă este pentru prima dată, îmi pot da seama dacă pot avea sau nu încredere în ea. Încrederea este în sine o chestie rar întâlnită pentru că nu poți avea încredere în cineva cu adevărat. Până și cea mai mică îndoială este un semn al disipării încrederii în cei din jur, fără să se pună problema încrederii de sine ( pentru că aici ține mai mult de cât de siguri suntem în propria persoană ). Azi a fost o zi frumoasă de toamnă, călduroasă, primitoare, lipsită de orice chestie ieșită din comun. Da, păi eu mi-am cam luat țeapă, în minunăția ei de zi de noiembrie. De ceva timp am încercat să impresionez un tip, ca să aflu azi că are ochi după altcineva ( fermecător, ce pot spune ) și cumva m-am ales cu o inimă frântă. Am încercat să rezolv lucrurile și sunt foarte fericită că nu le-am făcut mai complicate decât sunt de fapt. Inima mi-a fost frântă, dar nu îl învinovățesc pe el pentru nimic. Nu învinovățesc pe nimeni pentru nimic. Toți și-au făcut partea lor de treabă și mă bucur că au fost alături de mine săptămânile astea cumplite, chiar dacă i-am stresat în ultimul hal cu toată chestia. 

Încrederea e o chestie subestimată, credeam că pot avea încredere în băiatul respectiv, dar m-a dezamăgit. Totuși, deși nu e vina lui pentru toată avalanșa de sentimente pe care am trăit-o în ultimele săptămâni, vreau să îi mulțumesc. Dacă nu era toată chestia asta nu aș fi înțeles anumite lucruri. Am înfruntat demoni pe care îi am de foarte mult timp prin simplul fapt că am încercat ( chiar dacă a fost o chestie foarte stupidă pentru orice am făcut nu a avut niciun rost) să vorbesc cu el și să îi spun toată chestia nu am reușit să fac nimic. Nu e nimic în întuneric dacă îl înfrunți- L.J. Smith, E ca atunci când mergi într-o casă pe întuneric și te izbești de chestii, îți fluturi mâinile prin aer pentru a te putea orienta, iar lucrurile peste care dăm sunt decât obstacole, care nu ne rănesc cu adevărat, pentru că de fapt nu e nimic care să ne poată face rău. Fiecare izbitură pe care o încasăm este o provocare, care ne schimbă într-un fel ca oameni. Acesta este și rolul obstacolelor, de-a ne forma, de-a ne modela, de-a ne face oamenii care am ajuns sau vom ajunge să fim. 

Am încredere în atât de multe persoane și mă mir de fiecare dată când sunt dezamăgită, iar asta se întâmplă, pentru că așa suntem noi, ignoranți, deprimați, nepăsători și tot tacâmul. Uităm de cei din jur și de sentimentele lor. Ok, poate sunt regina dramei și chestii d'astea, deși urăsc dramele de liceu, poate sunt foarte sensibilă și mă enervez dacă cineva se poartă imatur sau iresponsabil, dar frate, nu îmi pot ascunde pur și simplu emoțiile, nu sunt de piatră. Nu sunt robot să fiu programată când să am credință, când să iubesc, când să plâng, pe cine să iubesc, ce să fac și ce să mănânc. Viețile noastre sunt așa cum vrem noi să fim, iar mie îmi place a mea exact așa cum este. 

Încrederea ar trebui dobândită în timp și chiar și așa aceasta poate fi pierdută mult mai rapid decât am crede. Un simplu gest sau cuvânt spus aiurea ar putea schimba atât de multe lucruri. Continui să am încredere în persoanele care au fost alături de mine atunci când eram razna după tipul respectiv. Adevărații prieteni trec dincolo de barierele colective, te susțin atunci când ai nevoie de ele, indiferent care ar fi motivul, Vor fi mereu alături de tine, indiferent dacă este vorba de o inimă frântă sau o toană de moment. Ce am învățat astăzi este că nimic nu se compară cu aventura de-a parcurge o cameră pe întuneric și satisfacția pe care o ai la sfârșit, dar și că încrederea pierdută nu e cu adevărat un lucru rău, pentru că aceasta se transformă în loialitate față de cei care îți sunt alături și nimic nu va schimba asta.  

08.11.2015

Subestimați de societate

noiembrie 08, 2015 0

Majoritatea părinților își tratează copii în același fel, indiferent dacă aceștia au 4,7...17...27 de ani, ceea ce mi se pare frustrant, pentru că ne răpesc din libertate. Adulții nu au nicio idee cât de norocoși sunt, pot face tot ce îi taie capul și e legal. De ce să nu mâncăm pe covor dacă așa vrem? De ce să nu ne plimbăm singuri prin parc dacă avem nevoie de asta? De ce să nu combinăm cartofi prăjiți cu budincă? De ce să nu stăm cu telefonul cât mâncăm? Astea sunt doar câteva întrebări pe care mi-le pun zilnic, pentru că într-un fel sau altul nu am voie să fac acele lucruri. Știu că Ceaușescu a căzut cu ceva timp înainte de-a ne naștem noi și cumva multe dintre acele generații au rămas la fel, comuniste, având un anumit tip de gândire impus de vremea aceea. Și totuși. nu toți adulții sunt chiar așa de greu de înduplecat, cei mai mulți dintre ei s-au implicat foarte repede în lumea modernă, iar aceste persoane chiar încep să ne înțeleagă apucăturile, fiind așa cum le spun eu generația model, deși e un pic impropriu pentru că nu toți fac parte din aceeași generație, dar mă rog. 

Nu voi înțelege niciodată oamenii cu adevărat, cum nu voi înțelege niciodată de ce nu am voie să stau cu telefonul la masă sau să mă plimb prin parc atunci când am nevoie de puțin timp pentru mine. În ochii unui părinte, rămâi mereu copilul lor, indiferent de situație, dar cumva la o vârstă destul de înaintată deja încep și ei să vadă că nu mai ești copilul lor. Un copil care a descoperit singur anumite sentimente și a trecut tot de unul singur prin ele, are tendința de a-și părăsi familia, care oricum nu a avut grijă de el așa cum ar fi trebuit, imediat ce ajunge la vârsta maturității. Timpul trece, iar noi visăm la o viață bună, la o carieră de vis, iar cu cât dorința e mai mare cu atât visul devine realitate. Vorbeam astăzi cu mama despre bani și câți aș face pe articolele scrise și cărțile care se vor vinde ( zic eu ) cât mai curând. Ea mi-a spus să nu mă mai gândesc la bani și să nu mai visez pentru că visul nu duce nicăieri. Nu i-am spus că greșește, deși nu i-aș fi spus o minciună. Am îndrăznit să visez. iar visul meu e cât se poate de viu. Mi s-au întâmplat atât de multe lucruri minunate doar pentru că am îndrăznit să visez și am ales să nu fiu ca ceilalți. 

E amuzant că trăim atâția ani cu niște oameni pe care nu îi cunoaștem deloc, aceștia fiind colegi, părinți sau alte rude apropiate sau îndepărtate. Lumea care te vede din afara balonului de săpun spune că ești drăguț, că ești deștept, că ești adorabil doar pentru că stai acolo și se uiți când ceilalți vorbesc. Nu avem niciodată o conversație adevărată cu o persoană din afară, iar când avem aceasta ori deviază, chiar dacă e în mijlocul dezbaterii, ori duce la scandal. Nicio conversație reală, numai priviri și fițe, numai asta vezi. Vrem să facem lucruri, dar nimeni nu ne susține cu adevărat, nimănui nu îi pasă, pentru că suntem complet neimportanți pentru ei. Nimeni nu crede că o fată din anul întâi poate da jos administrația sau o fată din anul doi poate organiza o ieșire în stradă, iar când se întâmplă asta toată lumea discută și atunci apar bârfele și speculațiile, deși e absolut uimitor să vezi cu câtă hotărâre poate face cineva ceva dacă își pune în cap, indiferent de vârstă sau gen. 

Putem mânca cocoțați pe bufet dacă asta vrem, putem alerga pe culoare dacă avem nevoie, putem vorbi urât atunci când simți nevoia, putem să facem tot ce ne trece prin cap, indiferent dacă este vorba de o rebeliune atât de mică ca evitarea regulii de-a nu călca pe iarbă ( sau chestii de genul ăsta). Suntem subestimați de societatea orbită de noile culori care se poartă în păr sau noii pantofi de 100 de lei, care pentru unele persoane este un chilipir, dar poate simpla indiferență acelor din jur ne aprinde acea scânteie care ne face să vrem mai mult, să schimbăm ceva, să facem lucruri pe care nimeni nu a îndrăznit să le facă până acum. Poate de asta nu îi pasă nimănui de micile fețe drăguțe, prea adorabile ca să facă ceva măreț, nu-i pasă pentru că totul ține de cât de determinați suntem pentru a realiza un lucru și nu contează ce cred ceilalți. 

07.11.2015

Geniul străzii

noiembrie 07, 2015 0

Am stat în autobuz azi lângă un tip care asculta muzică. Volumul acesteia probabil era la maxim pentru că  puteam auzi foarte clar cântecul ascultat de tip. După ce am ascultat mai bine, mi-am dat seama ce cântec era  ( James Morrison- Broken Strings ft Nelly Furtado) și m-a cuprins un val de fericire pentru că am dat și eu de o persoană străină în autobuz care să nu asculte manele. Asculta cântecul acela la nesfârșit și chiar mă întrebam dacă e ok pentru că părea și foarte trist. M-am gândit că poate s-a despărțit de cineva sau îi place de cineva și nu știe ce să facă mai departe, orice ar fi îl înțeleg perfect, zău că da.

Anul trecut, am inventat un fel de joc ( deși nu pot spune că l-am inventat cu adevărat pentru că nu știu dacă s-a mai gândit cineva înaintea mea la el), stăteam în parc atunci când le așteptam pe fete și mă uitam la oameni, încercând să mă gândesc ce îmi spun hainele pe care le poartă, atitudinea, mimica și toate celelalte despre ei. Azi în autobuz, m-am uitat la oameni, încercând să mă pun pentru o secundă în locul lor. Am văzut o femeie de vârstă mijlocie mult mai scundă decât mine cu o față destul de drăguță. M-am gândit că poate fi asistentă, profesoară sau poate chiar casnică. Mi-am imaginat că are o familie frumoasă de care are mare grijă. Cred că nu am fost nici pe aproape de adevăr pentru că femeia aceea putea să aibă o viață complet diferită față de ce mi-am imaginat eu. 

Îmi place să mă uit la oameni, mai ales la cei care îmi inspiră încredere. Îmi amintesc că nu suntem toți atât de diferiți pe cât am crede. Am văzut femei care încercau să își potolească copii, bărbați care ajută lumea să își facă biletul în tâmpenia aia nouă de compostat cu butonaș, tineri care cedează locurile celor în vârstă sau cu multe bagaje. Pe stradă am văzut grupuri de tipi care râd și vorbesc în gura mare, atrăgând toate privirile asupra lor. Aurolacul care se bagă în seamă cu toată lumea, puștoaice care vorbesc într-una despre cât de înnebunite sunt după Christian Gray ( De ce ar fi atrase de așa ceva nu știu, generațiile noi de s-au prostit de tot) , cupluri, manechinele urâte din fața magazinelor de cartier și o mulțime de ale lucruri. Nimeni nu știe pe nimeni, deși e posibil să mai fi trecut pe lângă aceleași persoane de mai multe ori într-o perioadă scurtă de timp, dar nu recunoști fața, pentru că persoana respectivă nu are absolut nicio legătură cu tine și nu crezi că merită să fie băgată în seamă. 

Geniul din stradă, este o emisiune/documentar de pe Național Geografic, unde prezentatorul făcea experimente în stradă, parcări și chestii de genul ăsta, unii dintre voi probabil că știți despre ce vorbesc. Am numit acest articol geniul străzii pentru că lumea ar trebui să se uite în jur atunci când e înconjurată de oameni, să ajute dacă e nevoie, să arunce gunoiul unde e nevoie și să dea o pâine unui cerșetor ( în cazul în care persoana care are nevoie chiar are nevoie, pentru că aici e mai complicat, pentru că nu știm dacă omul respectiv chiar pare rupt de foame)  Ne dăm seama după ochii unei persoane dacă aceasta suferă sau nu, nu e un secret, doar că noi nu facem decât să mergem cu ochii în ecranele telefoanelor noastre sau să ne holbăm la trotuarul urât și crăpat de care se împiedică toată lumea ( pentru că nu se uită pe unde merge). Suntem ca niște mici roboței, care fac zilnic același lucru, trec prin aceeași rutină fără să schimbe nici măcar mediul de dimineață înainte de a pleca la muncă. Nu ne mai pasă de absolut nimic din jur, pentru că nu ar face decât să ne facă să gândim într-un anumit fel, iar asta nu se poate, nu putem schimba nimic, rutina trebuie să rămână aceeași. Sunt oameni care ar da orice să facă o schimbare în viața lor ( de asta mi-am tăiat și părul atât de scurt, pentru o schimbare), vrem să ieșim din tipare și să cunoaștem lucruri noi, să vedem viața așa cum nu am mai văzut-o până acum, dincolo de toată hârțogăria și treaba de zi cu zi.  Urăsc mulțimile de oameni și totuși îmi place să studiez fiecare chip de pe stradă, pentru că toată lumea e interesantă într-un fel sau altul, dacă ar fi să scriu o carte despre ce părere am despre oamenii pe care îi văd pe stradă/ autobuz cred că ar fi un volum mult prea mare.

Din punctul meu de vedere, a fi geniu, înseamnă a fi briliant, dar și să fi bun. Pe stradă se vede chestia asta, într-un fel sau altul, după modul în care vorbești cu oamenii care te roagă să le faci și lor biletul în autobuz sau când ești întrebat dacă nu-știu-ce autobuz  a trecut și la ce oră vine următorul. Dacă suntem drăguți cu oameni pe care nu îi cunoaștem, asta spune o mulțime de chestii despre noi și în plus, nici nouă nu ne-ar plăcea ca cineva să strige la noi sau ceva de felul ăsta. Nu știu dacă m-ați înțeles, dar mă rog. 

06.11.2015

Alergând cu lupii

noiembrie 06, 2015 0

Când m-am trezit în dimineața aceasta mi-am spus Ce zi frumoasă, iar dacă asta nu e o chestie motivațională atunci nu știu ce e. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să mă trezesc și să mă gândesc la asta, de obicei eram distrasă de mesajele pe care le primesc pe timpul nopții și chestii de genul ăsta. În fine, am scăpat de toate testele și tot stresul ( deși mai sunt câteva rătăcite în programul de săptămâna viitoare ) și nu mai rămâne decât să învăț pentru teze și probabil să merg mâine la , nici nu știu cum se numește, ieșitul în stradă. Am primit un fel de invitație de la o fată din liceu și mă gândesc serios să merg acolo, deși mie personal nu mi-au făcut nimic oamenii ăia care sunt huiduiți de cei din piețe și totuși sunt de acord cu motivul ieșirii în stradă. Avem prea multe biserici, școli și chestii de genul ăsta când ar fi fost mult mai ok dacă am fi avut mai multe spitale. 

Revenind, probabil ați observat că îmi plac câinii. Știu câteva rase și mă opresc să mângâi fiecare cățel pe care-l văd pe stradă. Zilele trecute m-am gândit la sentimentul acela sălbatic și plin de adrenalină pe care îl ai atunci când alergi alături de un câine, mai ales dacă acesta este de talie mare. Acum vreo patru ani, sau chiar mai bine, când bunicul meu a adus un câine nou, iar eu am mers la țară în fiecare vară să mă joc cu el, eram în culmea fericirii. După câțiva ani când acesta a mai crescut, l-am scos la plimbare în afara curții și cumva, incredibil de fericit a început să zburde de încântare că era într-un fel liber, deși probabil că el credea că îl las liber, a luat-o la fugă și m-a târât practic după el, pentru că eu nu aveam forța și nici viteza de-a ține pasul cu el, dar cumva am reușit. Zilele trecute ( scuze că am deviat ) mi-am amintit de acel sentiment și am continuat să mă gândesc cum am putea incorpora acest lucru într-un articol. 

Câinele, prietenul omului încă din cele mai vechi timpuri, deși cred că primul câine cu care rasa umană a interacționat vreodată a fost lupul. A vânat cu noi și ne-a fost aproape când am avut cea mai mare nevoie, iar acest lucru crează un fel de legătură între noi și aceștia. Chiar dacă sunt multe persoane pe stradă care nici nu mai bagă în seamă câinii sau semnează petiții pentru a fi eutanasiați. Și aici vine întrebarea, e vina lor că au ajuns în străzi și s-au înăsprit? Nu, nu e vina lor nici că vor să se înmulțească, și noi facem asta, care ar fi problema? Odată cu trecerea timpului și evoluția umană am reușit cumva să uităm de toate lucrurile care s-au întâmplat înaintea apariției internetului sau construirea primului zgârie-nori. Ar fi drăguț să învățam să apreciem istoria, dacă nu a nostră atunci care? În cazul în care există extratereștrii sunt convinsă că ei ar fi mult mai interesați de evoluția noastră decât am fost noi vreodată. 

05.11.2015

Întâmplările neașteptate

noiembrie 05, 2015 0

Viața este o aventură, asta am reușit să învăț acum ceva timp. Suntem distrași de lucruri complet neimportante, care ne fură într-un fel tot cheful de-a trăi. Ascult o colegă care pleacă în fiecare weekend prin diferite locuri, iar cumva a fost și în străinătate. Cât de tare e asta? Ei bine, pentru mine este, pentru că nu am plecat niciodată mai departe de Marea Neagră. Sunt lucruri care se întâmplă pur și simplu atunci când ne așteptăm mai puțin, iar datorită zonei noastre de confort este ușor să dăm cu piciorul unei astfel de ocazii. Anul acesta mi s-au întâmplat o mulțime de lucruri minunate, complet neplanificate. Una dintre cărțile mele va fi distribuită în mediul online ca pdf și ( dacă am noroc ) probabil va fi și în librării. Am fost la munte cu verii, unchiul și mătușa mea ( pe care nu i-am mai văzut de vreo trei ani) , deși nu am mai fost la munte de când cu banchetul de-a opta. Nu aveți idee cât de recunoscătoare sunt pentru excursia aia, ador muntele și dacă ar fi după mine aș pleca în fiecare zi. Cu un voluntariat la începutul verii am fost la Dâmbovicioara. Știu că asta a devenit deja o postare pentru anul nou, dar  și chiar a fost ceva complet neașteptat pentru mine. 

Ideea e că, suntem complet deziluzionați de lucrurile mărunte din viață. Ne facem griji din cauza unui mic coș pe care îl avem pe față, sau ne plângem că nu avem suficienți bani pentru a cumpăra chestia pe care o vrem de atâta timp. Mulți dintre noi vrem mașini, dar nu ne decidem ce marcă. Suntem stresați din cauza bacului și a școlii. Sunt oameni, ca să mergem mai sus, care au facturi de plătit, datori la stat, o grămadă de treabă, copii de crescut, o căsnicie de susținut și prea puțin timp. Dacă am încerca pur și simplu să ne deconectăm de la realitate pentru o secundă și am pleca în vacanță? Oriunde, oricând și în orice fel vrem. De ceva timp le tot stresez pe fete cu o excursie în Caraibe, deși sunt cât se poate de conștientă că nu aș face nici într-o viață rost de banii pentru Caraibe. Diriginta ne-a întrebat dacă vrem să facem banchetul de-a doișpea în străinătate, iar ceilalți au fost de acord. Mă încântă ideea, dar nu sunt sigură dacă aș fi în stare să merg în străinătate. Ar fi drăguț să merg într-un oraș noi, într-o țară nouă. Cultură nouă, arhitectură nouă, mentalitate nouă, limbă nouă, dar încă nu sunt sigură.

Diferit este bun, indiferent dacă este vorba de o țară sau o persoană. Apropo de persoane, ajungem să cunoaștem ( într-un fel sau altul ) un om până când aceasta ne surprinde și apoi ne dăm seama că nu știm absolut nimic despre el. O persoană este foarte ușor de influențat, iar dacă îi induci un gând nebunesc, acesta îi va încolți cumva în minte, iar cel mai probabil va ajunge să îl facă mai devreme sau mai târziu. Suntem luați prin surprindere de acțiunile noastre, de modul în care ne decidem să abordăm lucrurile pentru a ieși din anonimat. Viața e plină de aventură și întâmplări complet neașteptate, indiferent de mediul trist în care trăim cu toții în fiecare zi. Nu avem nevoie decât de curaj și tăria de a duce lucrurile până la capăt. Prima călătorie cu avionul, prima excursie cu prietenii, primul prieten, primul primul primul primul, totul se întâmplă cu un motiv, iar tot ce trebuie să facem este să acceptăm toate astea, pentru că la un moment dat se vor întâmpla oricum, iar când se va întâmpla asta, acestea vor fi o parte din noi. 

04.11.2015

Încercarea de a fi popular

noiembrie 04, 2015 0

Popularitatea este mai mult o chestie de-a te da mare, pentru asta fac oamenii în ultimul timp ( sau au făcut întotdeauna). Nu știu dacă se întâmplă doar la mine în liceu, deși m-aș bucura să fie așa, sunt tipi din ani terminali sau din anul trei care pur și simplu nu se pot abține să nu își etaleze minunatele mașini, cumpărate probabil de părinții lor. Ok, ai mașină, dar dacă ți-ai cumpărat-o cu banii tăi știind că ai flămânzit zile întregi la școală pentru a strânge fiecare ban de buzunar, care inițial trebuia folosit pentru ați cumpăra ceva de mâncare, în cazul ăsta chiar e de apreciat, dar altfel e chiar penibil.

Băieții își etalează mașinile, mușchii și abilitatea de-a arunca o minge pe terenul de sport, pentru ei totul este o competiție, încercând astfel să se decidă care e masculul dominant. Se bat unii pe alții din amuzament, răzbunare sau prostie doar pentru a arăta cât de interesanți sunt. Fetele, pe de altă parte, ele preferă să înghețe de frig în mijlocul lui februarie pentru că fustele și ciorapii transparenți le fac să arate bine. Bine, mai e și factorul impresionatului, pentru că o fată poate la fel de bine să vină îmbrăcată în haine de vară doar pentru a atrage un băiat, sau un băiat să vină în tricou la -4 grade pentru a-i arăta fetei de care îi place ce mușchi are ( bietul om, îmi e milă de el ) . 

Toți încercăm să părem interesanți și să atragem cumva atenția asupra noastră, dar cei mai mulți dintre noi avem o limită, respect de sine, o reputație și tot tacâmul. Încă din generală am încercat să mă integrez în grupuri pe care le consideram tari, iar o parte din mine voia să fiu și eu ca ei, dar de fiecare dată ajungeam cumva să fiu exclusă, pentru că evident nu eram una de-a lor, oricât de mult m-aș fi străduit. Am încercat să fiu drăguță, să fiu rea, să fiu așa cum toată lumea voia să fiu, dar nu a mers. Nu e ok să încerci să te schimbi pentru a intra într-o gașcă plină de oameni cărora nici măcar nu le pasă de tine. Mă uit la colegii mei care se presupune că ar fi popularii din clasa noastră și mă minunez de fiecare dată când văd cât de proaste pot fi glumele pe care și-le fac unii altora și cum ceilalți suportă acest lucru. Dacă aș fi în locul lor aș prefera să mă alătur fetei care stă singură în curtea liceului în fiecare pauză, pe cuvânt. Grupul în care stau mă târăște cu el peste tot prin liceu și totuși nu mă pot împotrivi acestul lucru, glume proaste și copilărești se fac peste tot, dar în ciudat acestul lucru, suntem toți egali într-un fel sau altul. Nimeni nu ar trebui să se laude pentru ceva, mai ales dacă știe că nu a făcut acel lucru cu forțele proprii. Ar trebui să ne bucurăm pentru realizările celor de lângă noi, chiar dacă știm că nu suntem buni de nimic, ar fi un gest drăguț să le fim alături celor care chiar fac ceva cu viața lor. 

Eșecul unui blog lifestyle

noiembrie 04, 2015 0

Am renunțat la blog pentru câteva zile datorită întâmplării din București pentru că m-am gândit că ar fi un gest drăguț, chiar dacă nu am aruncat cu prea multe argumente în stânga și în dreapta cum au făcut ceilalți. Posturile de televiziune ( eu am văzut doar două, dar am înțeles că au fost mai multe) au avut panglica aceea de doliu pentru oamenii care au murit pe data de vineri în clubul Colectiv. Chiar și google a afișat acea panglică pentru o zi, imediat ce a început săptămâna. Nu am mai scris din două motive (1) a fost un fel de doliu, mai ales că s-a întâmplat ca zilele astea să port negru. (2) nu voiam să mă iau la ceartă cu nimeni din cauza acestui lucru, așa că am stat în banca mea. Colegii mei strigau unii la alții și aruncau cu acuzații și comentarii acide de parcă noi am fi de vină pentru tot. Fiecare cu opinia lui, atât vă pot spune, dar nu e nevoie de ceartă și scandal pentru că oricum nu va repara nimeni lucrurile. 

În vară, când am început să mă ocup ceva mai serios de blog, am vrut să scriu ceva ce aș citi, ceva ce nu am găsit pe net cu marcă românească. Am vrut să fie lifestyle și cumva nu știu ce e, dar simt că l-am neglijat săptămânile trecute, și sper să nu se mai întâmple asta. În ultimul timp am trecut printr-o mulțime de chestii, experiențe și sentimente noi. Fiecare experiență ne face să înțelegem mai bine lumea din jurul nostru, descoperim lucruri complet noi la care nici nu ne-am fi gândit. 

Crize și drame adolescentine, nu credeam că voi trece vreodată prin așa ceva, dar s-a întâmplat și nici măcar nu am inima frântă. Credeam că m-am îndrăgostit, dar nu era dragoste, era doar o chestie pe care am mai întâlnit-o, dar nu îi pot găsi un nume. Cert este că am un nou personaj pentru una dintre cărțile mele, iar asta mă încântă nespus, însă nu asta contează cu adevărat, pentru că e doar un bonus, în sensul că mereu am idei de personaje când întâlnesc oameni noi. 

Colega mea de bancă a plecat de lângă mine, ceea ce e un lucru bun pentru că îmi pot înșira cărțile liniștită fără să deranjez pe nimeni și am dita mai banca doar pentru mine. Am observat și o schimbare de atitudine, am început să mă înăspresc, apoi am încercat să opresc chestia asta și am reușit, dar lucrurile nu au revenit la normal, pentru că un alt fel de atitudine s-a infiltrat în modul meu de a fi, iar asta îmi place mai mult, pentru că pare într-un fel mult mai caracteristică pentru mine. De ce nu putem pur și simplu să ne alegem modul de a fi la fel cum alegem un parfum sau un tricou în magazin? Atunci am fi cu toții perfecți, cel puțin din punct de vedere moral. Tot ce mai am de făcut după această perioadă de schimbare, care a picat incredibil de prost pentru că a fost în timpul testelor și nu am mai fost în stare de nimic, este să încerc să mă concentrez mai mult pe școală, pentru că până la urmă, cel puțin pe moment este importantă.

Am eșuat cu desăvârșire în ceea ce privește posibilitatea ca blogul meu să fie unul lifestyle, pentru că nu vorbesc ( scriu, mă rog ) despre parfumuri, sucuri, brand-uri sau ceva de genul ăsta. Deși postez într-un fel sau altul chestii de zi cu zi, ceea ce l-ar putea face oarecum lifestyle, cred, sau nu știu

01.11.2015

Cum funcționează subconștientul?

noiembrie 01, 2015 0

Doar ce mi-am dat seama că fac o mulțime de greșeli gramaticale dacă îmi pierd concentrarea, și asta nu numai în comunicarea scrisă, se întâmplă și atunci când vorbesc cu cineva despre ceva anume și mă trezesc că nu mai vorbesc ca de obicei, în sensul că spun niște tâmpenii de zile mari.  Asta se întâmplă pentru că sunt prea încântată de subiect aproape de fiecare dată și cumva îmi zboară mintea exact la acel lucru, iar odată cu aceasta și concentrarea. Un singur gând îndreptat către cineva și deja uiți tot ceea ce se presupune că trebuia să faci sau să spui. Mă uitam acum câteva minute în caietul meu de română și mă minunam de gravitatea greșelilor pe care le-am putut face. Nu mai sunt chiar atât de sigură de ce m-ar fi putut distrage în acel moment, dar cred că a fost ceva important dacă m-am lăsat atât de purtată în neant încât să nu mai știu ce am scris. 

Când citesc în clasă, atenția mea distributivă nu mă lasă la greu, permițându-mi astfel să pot fi atentă atât la discuțiile tâmpite avute de colegii mei, sau la muzica pe care o ascultă, cât și la cartea pe care o citesc. Mă pot concentra la amândouă, dar concentrată sau nu, cumva ajung să le combin, ceea ce e stresant pentru că ceea ce citesc nu mai are sens, iar de cele mai multe ori ajung să închid cartea fie sunt prea obosită, a intrat profa în clasă sau doar nu mă pot concentra cum trebuie. Am citit o mulțime de cărți în pauze, am scris o mulțime de cărți în pauze și nu mi s-a întâmplat întotdeauna să fiu distrasă de conversațiile celor din jur. Mi-aș dori să știu cum funcționează, dar e puțin prea complicat chiar și pentru mine.

La teste, când colegii se trezesc vorbind cu profesoara și se crează automat o mare agitație, în sensul că toată lumea începe să vorbească și să discute, deși suntem în mijlocul testului, iar mulți dintre noi chiar încercăm să scriem ceva coerent în foaia aceea, dar nu ne putem concentra pentru că sunt prea multe voci, iar atenția noastră încearcă să fie atentă la toate. De câte ori nu m-am enervat când s-a întâmplat asta și am dat testul pe jumătate terminat pentru că pur și simplu nu mă puteam concentra? De multe ori! Am obiceiul să dau foaia prima, pentru că sunt disperată să îl termin repede, pentru a nu pierde timpul. Dacă termin un test în zece minute nu are sens să mai stau alte treizeci degeaba, urăsc să stau degeaba, mai ales că la un moment dat începe toată lumea să discute și să vorbească despre cine știe ce și ( mda ), mai bine nu. 

Avem tendința să scriem cuvinte pe care le auzim, am pățit de nenumărate ori să ascult conversațiile din clasă în timp ce îmi făceam temele sau învățam și mereu ajungeam să schimb un cuvânt într-un anumit context, iar șansele ca acel cuvânt să se potrivească cu textul respectiv sunt mici. Lucrurile își pierd sensul dacă nu suntem suficient de atenți la ceea ce facem. Subconștientul încearcă, într-un fel sau altul să selecteze ceea ce e mai important pentru noi, dar până și el greșește, punându-ne pe tavă imagini de care nu avem nevoie de cele mai multe ori și care ne duc cu gândul oriunde, dar nu unde trebuie să fie. 

PODCAST

Popular Posts

Analytics- să nu ștergi asta că jar mănânci